Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 28, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/Z83omyzAhrrL1fja6
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 29.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
Pentru mulți oameni, originea păcatului și motivul existenței lui sunt o sursă de mare nedumerire. Ei văd acțiunea răului, cu nenorocirile și distrugerile pe care le aduce, și se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este infinit în înțelepciune, putere și dragoste. Acesta este un mister căruia nu-i găsesc nicio explicație. În nesiguranța și îndoiala lor, sunt orbi față de adevărurile clar prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu, adevăruri esențiale pentru mântuire. Unii, în tentativa lor de a explica existența păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu a făcut cunoscut niciodată. Ca urmare, nu găsesc nicio rezolvare pentru dificultățile lor. Înclinați spre îndoială și critică, fac din eșecul lor o scuză pentru a respinge cuvintele Sfintei Scripturi. Alții însă nu ajung la o soluție acceptabilă pentru marea problemă a răului din cauză că tradiția și interpretările greșite au denaturat învățătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale și la principiile pe baza cărora El tratează păcatul.
Este imposibil să explicăm originea păcatului și să găsim un motiv pentru existența lui. Totuși putem înțelege suficient de mult, atât despre originea, cât și despre soluționarea finală a păcatului, încât să vedem limpede dreptatea și iubirea lui Dumnezeu în modul în care a tratat răul. Nimic nu este explicat mai clar în Scriptură decât faptul că Dumnezeu n-a fost în niciun fel răspunzător pentru apariția păcatului; răzvrătirea nu a luat naștere în urma unei retrageri arbitrare a harului divin sau a vreunui defect al guvernării lui Dumnezeu. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existență nu se poate găsi niciun motiv. Este misterios, inexplicabil. A-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi vreo justificare sau vreo cauză a existenței lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiție pe care putem să o dăm păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4), este manifestarea unui principiu aflat în conflict cu marea lege a iubirii, care este baza conducerii divine.
Înainte de apariția păcatului, în tot universul era pace și bucurie. Totul era în perfectă armonie cu voința Creatorului. Iubirea față de Dumnezeu era supremă, dragostea față de semeni era imparțială. Hristos, Cuvântul, Singurul născut din Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veșnic – în natură, caracter și scop –, fiind singura ființă din tot universul care putea să participe la sfaturile și planurile lui Dumnezeu. Prin Hristos a creat Tatăl toate ființele cerești. „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri… fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri” (Coloseni 1:16). Tot cerul se supunea lui Hristos în aceeași măsură ca și Tatălui.
Legea iubirii fiind baza guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor ființelor create depindea de aderarea lor totală la marile principii ale neprihănirii. Dumnezeu dorește de la toate ființele pe care le-a creat să-L iubească și să-L onoreze pentru că Îi apreciază caracterul într-un mod rațional. Lui nu-I face plăcere o ascultare din constrângere, ci le acordă tuturor libertatea de voință, ca să-I slujească de bunăvoie.
Dar a existat cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul și-a avut originea în cel care, după Hristos, fusese onorat de Dumnezeu în cea mai mare măsură și care deținea cea mai înaltă putere și slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt și nepătat. „Așa vorbește Domnul Dumnezeu: «Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ezechiel 28:12-15).
Lucifer ar fi putut rămâne în grația lui Dumnezeu, iubit și onorat de toate oștile îngerești, exercitându-și puterile nobile pentru binecuvântarea altora și pentru a-L slăvi pe Creatorul său. Dar profetul spune: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta” (Ezechiel 28:17). Puțin câte puțin, Lucifer a ajuns să nutrească o dorință de înălțare: „pentru că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu” (Ezechiel 28:6); „Tu ziceai în inima ta: «(…) îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării, (…) mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:13,14). În loc să caute să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc în iubirea și devotamentul făpturilor Sale, Lucifer se străduia să câștige pentru el însuși slujirea și închinarea lor. Râvnind la onoarea pe care Tatăl infinit o revărsase asupra Fiului Său, acest prinț al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos avea privilegiul s-o exercite.
Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului și să proclame lauda Lui. Astfel, cât timp Dumnezeu a fost onorat, pretutindeni a fost pace și bucurie. Dar acum, armoniile cerești au fost tulburate de o notă discordantă. Înălțarea de sine, atitudine contrară planului Creatorului, a trezit presimțiri sumbre în mintea îngerilor, pentru care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Consiliile cerești au insistat pe lângă Lucifer să se răzgândească. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreția, bunătatea și dreptatea Creatorului, precum și natura sfântă și neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu Însuși stabilise ordinea din ceruri, de aceea, încălcând-o, Lucifer Îl dezonora pe Creatorul său și își atrăgea ruina. Dar avertizarea, dată cu dragoste și milă infinită, n-a făcut decât să-i stârnească împotrivirea. Lucifer a permis ca invidia față de Hristos să-l stăpânească și a devenit și mai hotărât.
Mândria pentru propria splendoare i-a alimentat dorința de supremație. Înaltele onoruri care i-au fost conferite nu l-au făcut pe Lucifer să le considere daruri de la Dumnezeu și nici nu l-au determinat să-I fie recunoscător Creatorului său. El se mândrea cu strălucirea și poziția lui înaltă și aspira la egalitate cu Dumnezeu. Era iubit și respectat de oștile cerești. Îngerii erau încântați să-i împlinească poruncile, iar Dumnezeu îl înzestrase cu înțelepciune și slavă mai mult decât pe toți ceilalți. Totuși Fiul lui Dumnezeu era Suveranul recunoscut al cerului, una cu Tatăl în putere și autoritate. Hristos participa la toate consfătuirile lui Dumnezeu, pe când lui Lucifer nu-i era permis să ia parte la planurile divine. „De ce,” întreba acest înger puternic, „să aibă Hristos supremația? De ce este El mai onorat decât mine?”
Plecând din prezența lui Dumnezeu, Lucifer s-a dus să răspândească spiritul de nemulțumire printre îngeri. Cu o discreție misterioasă, ascunzându-și pentru un timp adevăratul scop sub aparența respectului pentru Dumnezeu, s-a străduit să trezească nemulțumire față de legile care guvernau ființele cerești, sugerând că ele impuneau restricții inutile. El susținea că, întrucât natura lor era sfântă, îngerii trebuiau să-și urmeze propria voință. Încerca să trezească simpatie pentru el însuși, spunându-le că Dumnezeu procedase nedrept cu el, acordându-I lui Hristos onoarea supremă. El pretindea că, aspirând la putere și onoare mai mare, nu urmărea să se înalțe pe sine, ci căuta să le asigure libertate tuturor locuitorilor cerului, pentru ca, astfel, ei să poată ajunge la un nivel superior al existenței.
Dumnezeu, în marea Sa îndurare, a fost îngăduitor cu Lucifer. Nu l-a înlăturat imediat din poziția lui înaltă, atunci când el a nutrit pentru prima dată spiritul de nemulțumire, și nici chiar atunci când a început să-și prezinte pretențiile false înaintea îngerilor loiali. I s-a permis să stea mult timp în ceruri. Din nou și din nou i s-a oferit iertare, cu condiția să se pocăiască și să se supună lui Dumnezeu. Pentru a-l convinge de greșeala lui, s-au făcut eforturi pe care doar iubirea și înțelepciunea infinită le puteau imagina. Atitudinea de nemulțumire nu fusese cunoscută niciodată în ceruri. Nici chiar Lucifer n-a înțeles, la început, încotro se îndreaptă și care este adevărata natură a sentimentelor lui. Pe măsură ce nemulțumirea lui se dovedea tot mai neîntemeiată, Lucifer era tot mai convins că greșise, că cerințele divine erau drepte și că el ar fi trebuit să le recunoască înaintea întregului cer. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi fost salvați și el, și mulți îngeri. În acel moment, el nu se răzvrătise complet împotriva lui Dumnezeu. Deși renunțase la poziția de heruvim ocrotitor, dacă ar fi fost dispus să se întoarcă la Dumnezeu și să-I recunoască înțelepciunea și dacă s-ar fi mulțumit să ocupe locul care îi fusese desemnat, ar fi fost repus în funcție. Dar mândria l-a împiedicat să se supună. El și-a apărat cu insistență cauza, susținând că nu are nevoie de pocăință și s-a angajat cu totul în marea luptă împotriva Creatorului său.