Lucifer și-a canalizat acum toate puterile minții lui geniale pentru a-i înșela pe îngeri și pentru a le câștiga adeziunea. Pentru ca planurile sale trădătoare să poată fi aduse la îndeplinire, a răstălmăcit chiar și avertizările și sfaturile pe care Hristos i le dăduse. Celor care erau cel mai strâns legați de el, care-l iubeau și aveau încredere în el, Lucifer le spunea că a fost judecat nedrept, că poziția lui nu era respectată și că libertatea i-a fost îngrădită. De la denaturarea cuvintelor lui Hristos, a trecut la minciună explicită, acuzându-L pe Fiul lui Dumnezeu de intenția de a-l umili înaintea locuitorilor cerului.
El a încercat, de asemenea, să provoace un conflict fals între el și îngerii loiali lui Dumnezeu. Pe cei pe care n-a putut să-i corupă și să-i câștige de partea lui, i-a acuzat de indiferență față de interesele ființelor cerești. I-a învinuit pe îngerii care I-au rămas credincioși lui Dumnezeu tocmai de lucrarea pe care o făcea el. Pentru a-și susține acuzația cu privire la nedreptatea lui Dumnezeu față de el, a recurs la interpretarea tendențioasă a cuvintelor și a faptelor Creatorului. Metoda lui era ca, prin argumente subtile, să creeze confuzie în mintea îngerilor cu privire la planurile lui Dumnezeu. A învăluit în mister tot ce era simplu și, printr-o denaturare abilă, a aruncat îndoială asupra celor mai clare declarații ale lui Dumnezeu. Poziția sa înaltă, de înger care se afla într-o legătură atât de strânsă cu conducerea divină, a conferit mai multă forță afirmațiilor lui și mulți au fost convinși să i se alăture în răzvrătirea împotriva autorității Cerului.
Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, i-a permis lui Satana să-și continue lucrarea până când spiritul de nemulțumire s-a transformat în revoltă activă. A fost necesar ca planurile lui să se desfășoare până la capăt, pentru ca adevărata lor natură să fie înțeleasă de toți. Lucifer, care fusese uns ca heruvim, ocupa o poziție foarte înaltă. Era extrem de iubit de ființele cerești, iar influența lui asupra lor era puternică. Guvernarea lui Dumnezeu îi includea nu numai pe locuitorii cerului, ci și toate lumile pe care El le crease, iar Satana își închipuia că, dacă i-ar putea atrage pe îngeri de partea lui în rebeliune, ar putea face același lucru și cu celelalte lumi. Și-a prezentat cu măiestrie punctul de vedere, folosindu-se de sofisme și de înșelăciune pentru a-și atinge scopul. Puterea lui de amăgire era foarte mare și, deghizându-se sub o mască falsă, câștigase teren. Nici chiar îngerii loiali n-au putut să discearnă pe deplin caracterul lui sau să înțeleagă unde avea să ducă demersul lui.
Satana fusese atât de onorat și toate faptele lui erau atât de învăluite în mister, încât îngerilor le era greu să vadă adevărata natură a acțiunilor lui. Până când nu s-a dezvoltat pe deplin, păcatul n-a părut atât de rău pe cât era. Până atunci, păcatul nu existase în universul lui Dumnezeu și de aceea ființele sfinte nu aveau nicio idee despre natura și caracterul său nociv. Ele nu puteau înțelege consecințele teribile ale respingerii Legii divine. La început, Satana și-a ascuns intențiile sub o aparentă loialitate față de Dumnezeu, pretinzând că urmărește să promoveze onoarea Lui, stabilitatea conducerii Sale și binele tuturor locuitorilor cerului. Deși strecurase nemulțumirea în mințile îngerilor aflați sub conducerea lui, reușise cu măiestrie să facă să pară că el caută, de fapt, să o îndepărteze. Când susținea că trebuie făcute schimbări în ordinea și legile guvernării lui Dumnezeu, pretindea că acestea erau necesare pentru a păstra armonia în ceruri.
În modul Său de a trata păcatul, Dumnezeu putea să folosească numai dreptatea și adevărul. Satana, în schimb, putea să folosească ceea ce Dumnezeu nu putea – lingușirea și înșelăciunea. El căutase să denatureze cuvintele lui Dumnezeu și prezentase într-o lumină falsă conducerea Sa înaintea îngerilor, pretinzând că Dumnezeu nu a fost drept când a instituit legi și reguli pentru locuitorii cerului, că, cerând supunere și ascultare de la făpturile Sale, căuta numai să Se înalțe. De aceea trebuia să se demonstreze, atât înaintea locuitorilor cerului, cât și înaintea tuturor celorlalte lumi, că modul lui Dumnezeu de a conduce este drept și că Legea Sa este perfectă. Satana făcuse să pară că el era cel care căuta să promoveze binele universului. Era nevoie ca toți să înțeleagă adevăratul scop și caracter al uzurpatorului. Era necesar ca el să aibă timp să se demaște prin faptele lui nelegiuite.
Satana acuza Legea și guvernarea lui Dumnezeu de discordia pe care el însuși o provocase în ceruri. El declara că tot răul era urmarea conducerii divine și pretindea că scopul lui era să îmbunătățească legile lui Iehova. De aceea, era necesar să se demonstreze natura pretențiilor lui și să se arate efectul schimbărilor în Legea divină pe care el le propusese. Propria lui lucrare trebuia să-l condamne. Satana pretinsese încă de la început că nu se răzvrătea. Întregul univers trebuia să-l vadă pe amăgitor demascat.
Chiar și atunci când s-a luat hotărârea că Satana nu mai poate rămâne în cer, Înțelepciunea infinită nu l-a distrus. Deoarece Dumnezeu acceptă doar o slujire care vine din iubire, loialitatea ființelor create de El trebuie să aibă la bază convingerea că El este drept. Locuitorii cerului și ai celorlalte lumi, nefiind pregătiți să înțeleagă natura sau consecințele păcatului, n-ar fi putut în momentul acela să vadă, în distrugerea lui Satana, dreptatea și mila lui Dumnezeu. Dacă Satana ar fi fost suprimat imediat, ei I-ar fi slujit lui Dumnezeu mai mult din teamă decât din iubire. Influența amăgitorului n-ar fi fost cu totul anihilată, nici spiritul de revoltă n-ar fi fost eradicat. Răului trebuia să i se îngăduie să ajungă la maturitate. Pentru binele întregului univers de-a lungul veșniciei, Satana trebuia să-și dezvolte și mai amplu principiile, pentru ca acuzațiile lui la adresa conducerii divine să fie văzute în adevărata lor lumină de toate ființele create, pentru ca dreptatea și mila lui Dumnezeu, precum și caracterul imuabil al Legii Sale să nu mai poată fi niciodată puse la îndoială.
Revolta lui Satana urma să constituie pentru întregul univers, de-a lungul veșniciei, o dovadă cu privire la natura și consecințele teribile ale păcatului. Conducerea lui Satana și efectele ei asupra oamenilor și îngerilor aveau să arate care este rezultatul respingerii autorității divine și aveau să confirme că bunăstarea tuturor ființelor create de Dumnezeu depinde de existența guvernării și Legii Sale. Astfel, istoria acestui teribil experiment de rebeliune urma să fie un avertisment veșnic pentru toate ființele sfinte, care să le împiedice să mai fie înșelate cu privire la natura încălcării Legii și să le ferească de păcat și de pedeapsa pentru acesta.
Marele uzurpator a continuat să se declare nevinovat până la încheierea luptei din ceruri. Când s-a anunțat că el și toți simpatizanții lui trebuiau să fie expulzați din locuințele fericirii, conducătorul rebel și-a declarat cu îndrăzneală disprețul față de Legea Creatorului, reafirmându-și pretenția că îngerii nu trebuiau să fie controlați, ci lăsați să-și urmeze propria voință, care avea să-i călăuzească întotdeauna corect. A denunțat preceptele divine ca fiind o restrângere a libertății și a declarat că scopul lui este acela de a se asigura că Legea va fi desființată, pentru ca, eliberate de această restricție, ființele cerești să poată atinge un nivel superior al existenței.
Satana și îngerii lui, de comun acord, au aruncat vina pentru rebeliunea lor asupra lui Hristos, declarând că, dacă n-ar fi fost mustrați, nu s-ar fi răsculat niciodată. Astfel, încăpățânați și sfidători în necredința lor, încercând fără succes să răstoarne guvernarea lui Dumnezeu, însă pretinzând blasfemator că sunt victime inocente ale unei puteri tiranice, arhirebelul și toți simpatizanții lui au fost, în cele din urmă, alungați din cer (vezi Apocalipsa 12:7-9).
Același spirit care a insuflat rebeliune în cer inspiră rebeliune și pe pământ. Satana a apelat în cazul oamenilor la același procedeu folosit cu îngerii. Spiritul lui domnește acum în rândul fiilor neascultării. Ca și el, aceștia caută să desființeze restricțiile Legii lui Dumnezeu și le promit oamenilor libertate în urma încălcării ei. Mustrarea păcatelor trezește și acum ură și opoziție. Când avertizările lui Dumnezeu sunt prezentate conștiinței, Satana îi face pe oameni să-și justifice păcatele și să caute compasiunea celorlalți. În loc să-și îndrepte greșelile, ei instigă la mânie împotriva celui care îi mustră pentru păcat, ca și când el ar fi cauza răului. Din zilele neprihănitului Abel până în timpul nostru, acesta este spiritul care s-a manifestat față de cei care au îndrăznit să condamne păcatul.