Satana l-a determinat pe om să păcătuiască prezentând caracterul lui Dumnezeu într-o lumină falsă, la fel cum a procedat în ceruri, și făcând să fie privit ca un Dumnezeu aspru și tiranic. Iar după ce l-a înșelat în felul acesta pe om, el a declarat că restricțiile nedrepte ale lui Dumnezeu au dus la căderea acestuia, după cum duseseră la propria sa revoltă.
Însă Cel Veșnic Își prezintă caracterul: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34:6,7).
Expulzându-l pe Satana din ceruri, Dumnezeu Și-a demonstrat dreptatea și a protejat onoarea tronului Său. Dar, când omul a păcătuit, cedând în fața înșelăciunilor acestui spirit apostat, Dumnezeu Și-a dovedit iubirea dându-L pe singurul Său Fiu să moară pentru omenirea decăzută. Caracterul lui Dumnezeu s-a văzut în lucrarea de răscumpărare. Argumentul puternic al crucii demonstrează universului întreg că drumul păcatului pe care l-a ales Lucifer nu putea fi pus în niciun fel pe seama guvernării lui Dumnezeu.
Caracterul marelui amăgitor a fost demascat în conflictul care a apărut între el și Hristos, în timpul lucrării pământești a Mântuitorului. Satana nu și-ar fi putut atrage mai cu succes antipatia îngerilor cerești și a întregului univers loial lui Dumnezeu decât a făcut-o prin lupta nemiloasă pe care a dus-o împotriva Răscumpărătorului lumii. Blasfemia incredibilă de a-I cere lui Hristos să i se închine, îndrăzneala arogantă de a-L duce pe vârful muntelui și pe acoperișul Templului, intenția criminală care s-a văzut atunci când L-a îndemnat să Se arunce de la acea înălțime amețitoare, răutatea neobosită cu care L-a urmărit peste tot, inspirând în inima preoților și a poporului hotărârea de a-I refuza iubirea și de a striga: „Răstignește-L! Răstignește-L!” – toate acestea au provocat uimirea și indignarea universului.
Satana a îndemnat lumea să-L respingă pe Hristos. Prințul răului și-a exercitat toată puterea și viclenia pentru a-L distruge pe Iisus deoarece a văzut că îndurarea și iubirea Mântuitorului, compasiunea și bunătatea Lui prezentau lumii caracterul lui Dumnezeu. A combătut toate declarațiile Fiului lui Dumnezeu și a folosit oameni ca instrumente prin care să umple viața Mântuitorului de suferință și tristețe. Sofismele și minciunile prin care a căutat să împiedice lucrarea lui Iisus, ura lui manifestată în copiii neascultării, acuzațiile sale nemiloase împotriva Aceluia a cărui viață era de o bunătate neegalată – toate acestea izvorau dintr-o dorință adâncă de răzbunare. Focurile înăbușite ale invidiei și răutății, ale urii și răzbunării au izbucnit la Calvar împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea scena într-o groază tăcută.
După ce S-a adus ca jertfă, Hristos S-a înălțat la cer, refuzând adorarea îngerilor până când nu va fi prezentat cererea: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Apoi, de la tronul Tatălui, cu nespusă iubire și putere, a venit răspunsul: „Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:6). Iisus nu avea nicio pată. Umilindu-Se până la capăt și aducând o jertfă deplină, I s-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume.
Vinovăția lui Satana nu mai avea acum nicio scuză. El își manifestase adevăratul caracter de mincinos și ucigaș. S-a văzut că, dacă i s-ar fi permis să stăpânească peste locuitorii cerului, ar fi manifestat exact aceeași atitudine cu care îi conducea pe fiii oamenilor aflați sub puterea lui. El pretinsese că încălcarea Legii lui Dumnezeu va aduce libertate și înălțare, dar s-a văzut că nu a adus decât sclavie și degradare.
Acuzațiile mincinoase ale lui Satana la adresa caracterului lui Dumnezeu și a guvernării divine au apărut acum în adevărata lor lumină. El Îl acuzase pe Dumnezeu că urmărește doar să Se înalțe pe Sine atunci când pretinde supunere și ascultare din partea ființelor create și declarase că, deși cere din partea tuturor un spirit de jertfire de sine, El nu manifestă acest spirit și nu face niciun sacrificiu. Acum s-a văzut că, pentru mântuirea omenirii decăzute și păcătoase, Conducătorul universului făcuse cel mai mare sacrificiu pe care putea să-l facă iubirea, căci „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). De asemenea, s-a văzut că, în timp ce Lucifer deschisese ușa pentru intrarea păcatului, prin dorința lui de onoare și supremație, Hristos, pentru a distruge păcatul, S-a umilit și S-a făcut ascultător până la moarte.
Dumnezeu Și-a manifestat repulsia față de principiile răzvrătirii. Tot cerul a văzut dreptatea Sa manifestată atât în condamnarea lui Satana, cât și în răscumpărarea omului. Lucifer declarase că, dacă Legea lui Dumnezeu este de neschimbat și încălcarea ei nu poate fi iertată, orice păcătos trebuie să fie pe veci privat de favoarea Creatorului. El pretinsese că omenirea păcătoasă nu mai poate fi răscumpărată și, de aceea, era prada lui de drept. Dar moartea lui Hristos era un argument în favoarea omului care nu putea fi combătut. Pedeapsa Legii a căzut peste Acela care era egal cu Dumnezeu, iar omul a fost liber să primească neprihănirea lui Hristos și, printr-o viață de pocăință și umilință, să învingă puterea lui Satana la fel cum a învins și Fiul lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu este drept și, în același timp, îi îndreptățește pe toți cei care cred în Iisus.
Hristos a venit pe pământ ca să sufere și să moară nu doar pentru a-l răscumpăra pe om, ci pentru a vesti „o Lege mare și minunată” (Isaia 42:21), nu doar pentru ca locuitorii acestui pământ să privească Legea așa cum ar trebui privită, ci ca să demonstreze tuturor lumilor din univers că Legea lui Dumnezeu este imuabilă. Dacă s-ar fi putut anula cerințele ei, atunci Fiul lui Dumnezeu n-ar fi trebuit să-Și dea viața ca ispășire pentru călcarea ei. Moartea lui Hristos îi dovedește caracterul neschimbător. Iubirea infinită I-a determinat pe Tatăl și pe Fiul să facă marele sacrificiu prin care păcătoșii pot fi răscumpărați, iar aceasta demonstrează întregului univers – așa cum nimic altceva nu ar putea-o demonstra – că dreptatea și mila sunt baza guvernării lui Dumnezeu.
La judecata finală se va vedea că nu există niciun motiv pentru apariția păcatului. Când Judecătorul întregului pământ îl va întreba pe Satana: „De ce te-ai răzvrătit împotriva Mea și M-ai jefuit de supușii Împărăției Mele?”, inițiatorul păcatului nu va putea să aducă nicio justificare. Orice gură va fi închisă și toți îngerii rebeli vor amuți.
În timp ce declară că Legea este de neschimbat, crucea de pe Calvar face cunoscut universului că plata păcatului este moartea. În strigătul muribund al Mântuitorului, „S-a isprăvit!”, a răsunat clopotul de moarte al lui Satana. Marea luptă care durase atât de mult timp s-a decis în acel moment, iar eradicarea finală a păcatului a devenit o certitudine. Fiul lui Dumnezeu a trecut prin porțile mormântului pentru ca, „prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe Diavolul” (Evrei 2:14). Dorința de înălțare de sine a lui Lucifer l-a făcut să spună: „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… Voi fi ca Cel Preaînalt.” Dar Dumnezeu declară: „Te prefac în cenușă pe pământ… și nu vei mai fi niciodată” (Isaia 14:13,14; Ezechiel 28:18,19). „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4:1).
Întregul univers va fi înțeles natura și consecințele păcatului. Distrugerea lui completă, care la început le-ar fi provocat frică îngerilor și I-ar fi adus dezonoare lui Dumnezeu, Îi va demonstra acum iubirea și-I va întări onoarea în fața tuturor ființelor din univers care găsesc plăcere în a face voia Sa și în a căror inimă este Legea Sa. Păcatul nu va mai apărea niciodată. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Nenorocirea nu va veni de două ori” (Naum 1:9). Legea lui Dumnezeu, pe care Satana a respins-o ca pe un jug al sclaviei, va fi onorată ca lege a libertății. O creație trecută prin atâtea încercări nu se va mai abate niciodată de la loialitatea față de Acela al cărui caracter s-a demonstrat că nu este nimic altceva decât iubire profundă și înțelepciune infinită.