În dreptul tuturor acelora care s-au pocăit cu adevărat de păcat și au revendicat, prin credință, sângele lui Hristos, ca jertfă ispășitoare, s-a scris „iertare” în cărțile din ceruri. Și pentru că au devenit părtași la neprihănirea lui Hristos și caracterul lor a fost găsit în acord cu Legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi șterse, iar ei vor fi considerați demni de viața veșnică. Domnul declară prin profetul Isaia: „Eu, Eu îți șterg fărădelegile, pentru Mine, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25). Iisus a spus: „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui.” „De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Apocalipsa 3:5; Matei 10:32,33).
Nici cel mai profund interes manifestat de oameni față de deciziile tribunalelor pământești nu poate egala interesul arătat în curțile cerești când numele scrise în cartea vieții ajung să fie analizate înaintea Judecătorului întregului pământ. Mijlocitorul divin pledează ca toți cei care au biruit prin credința în sângele Său să fie iertați de păcate, să fie readuși în căminul din Eden și să fie încoronați împreună-moștenitori cu El la „vechea stăpânire” (Mica 4:8). Satana a crezut că, prin amăgirea și ispitirea omenirii, va dejuca planul divin urmărit prin crearea omului, dar acum, Hristos cere ca acest plan să fie adus la îndeplinire ca și cum omul n-ar fi căzut niciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare și disculpare totală și definitivă, ci și dreptul de a împărți cu El gloria și tronul Său.
În timp ce Iisus mijlocește pentru supușii harului Său, Satana îi acuză înaintea lui Dumnezeu că sunt călcători ai Legii. Marele amăgitor a încercat să-i ducă la scepticism, să-i facă să-și piardă încrederea în Dumnezeu, să se despartă de dragostea Sa și să calce Legea Sa. Acum, el arată către raportul vieții lor, către defectele lor de caracter și lipsa de asemănare dintre ei și Hristos, fapt care Îl dezonorează pe Răscumpărătorul lor, face referire la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le comită. Din cauza tuturor acestora, el îi pretinde ca supuși ai lui.
Iisus nu le scuză păcatele, ci face trimitere la pocăința și credința lor și, cerând iertare în numele lor, Își înalță mâinile rănite înaintea Tatălui și a sfinților îngeri, spunând: „Îi cunosc pe nume, i-am săpat pe palmele Mele”. „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită” (Psalmii 51:17). Iar acuzatorului poporului Său îi spune: „Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El, care a ales Ierusalimul! Nu este el…un tăciune scos din foc?” (Zaharia 3:2). Hristos îi îmbracă atunci cu propria neprihănire pe cei care i-au rămas devotați, pentru a prezenta înaintea Tatălui o „Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27). Numele lor sunt scrise în cartea vieții și despre ei este scris: „Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici” (Apocalipsa 3:4).
În acest fel se va împlini în totalitate făgăduința noului legământ: „Le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” „În zilele acelea, în vremea aceea, zice Domnul, se va căuta nelegiuirea lui Israel și nu va mai fi, și păcatul lui Iuda și nu se va mai găsi” (Ieremia 31:34; 50:20). „În vremea aceea, odrasla Domnului va fi plină de măreție și slavă, și rodul țării va fi plin de strălucire și frumusețe pentru cei mântuiți ai lui Israel. Și cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi «sfânt», oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim” (Isaia 4:2,3).
Procesul de cercetare și de ștergere a păcatelor trebuie încheiat înainte de a doua venire a Domnului. Deoarece morții trebuie judecați după cele scrise în cărți, este imposibil ca păcatele oamenilor să fie șterse înainte de judecata la care sunt cercetate cazurile lor. Apostolul Petru declară clar că păcatele credincioșilor vor fi șterse când vor veni „de la Domnul vremurile de înviorare” și va fi trimis Iisus Hristos (Faptele 3:19,20). Când se va încheia faza de investigare din cadrul judecății, Hristos va veni și răsplata Sa va fi cu El, ca să dea fiecăruia după faptele sale.
În ceremonialul simbolic, după ce făcea ispășirea pentru Israel, marele-preot ieșea și binecuvânta poporul. În același fel, la încheierea misiunii Sale de mijlocire, Hristos Se va arăta „nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea” (Evrei 9:28), pentru a binecuvânta cu viață veșnică pe poporul Său care Îl așteaptă. După cum preotul, îndepărtând păcatele din Sanctuar, le mărturisea pe capul țapului de trimis, la fel și Hristos va așeza toate aceste păcate asupra lui Satana, inițiatorul și instigatorul la păcat. Ţapul care purta păcatele lui Israel era trimis într-un ținut pustiu (Leviticul 16:22). În același fel, Satana, care poartă vina pentru toate păcatele pe care poporul lui Dumnezeu le-a comis din cauza lui, va fi izolat timp de o mie de ani pe planeta Pământ, care în acel răstimp va fi pustie, fără locuitori, și, în final, va suporta întreaga pedeapsă pentru păcat în focul care îi va distruge pe toți cei răi. Astfel, marele plan de răscumpărare va fi definitiv îndeplinit prin eradicarea finală a păcatului și eliberarea tuturor celor care au fost dispuși să renunțe la rău.
La timpul stabilit pentru judecată – finalul celor 2.300 de zile, în anul 1844 – a început acțiunea de cercetare și ștergere a păcatelor. Toți cei care au luat vreodată asupra lor numele lui Hristos trebuie să treacă prin această examinare minuțioasă. Atât cei vii, cât și cei morți vor fi judecați „după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărți”.
Păcatele de care cel în cauză nu s-a pocăit și pe care nu le-a eliminat din viața lui nu vor fi iertate și șterse din rapoarte, ci vor rămâne ca mărturie împotriva lui în ziua Domnului. Indiferent că a comis fapte rele la lumina zilei sau în întunericul nopții, acestea sunt cunoscute și descoperite înaintea Celui care ne va trage la răspundere. Îngerii lui Dumnezeu au fost martori la fiecare păcat și l-au înregistrat în acele rapoarte infailibile. Păcatul poate fi mascat, negat, ascuns de tată, de mamă, de soție, de copii și de prieteni; nimeni nu are nici cea mai mică bănuială despre răul comis, în afară de făptașul vinovat. Dar în fața ființelor cerești, fapta este descoperită. Întunericul celei mai negre nopți, tăinuirea prin cele mai amăgitoare scheme nu sunt suficiente să ascundă nici măcar un gând de cunoștința Celui Veșnic. Dumnezeu are o evidență exactă a oricărei fapte nedrepte, a oricărui procedeu incorect. El nu este indus în eroare de aparența de pietate. El nu face greșeli în aprecierea caracterului. Oamenii pot fi înșelați de cei cu inima plină de vicii, dar Dumnezeu vede dincolo de toate prefăcătoriile și citește viața interioară.
Cât de grav sună! Una după alta, zilele trec în eternitate, ducându-și povara de rapoarte pentru cărțile din ceruri. Cuvintele odată spuse și faptele odată comise nu mai pot fi retrase niciodată. Îngerii au înregistrat atât binele, cât și răul. Cel mai mare cuceritor de pe pământ nu poate să anuleze consemnările nici măcar unei singure zile. Faptele noastre, cuvintele noastre, chiar și cele mai ascunse motive, toate au greutatea lor în hotărârea destinului nostru spre fericire sau spre dezastru. Deși de noi s-ar putea să fie uitate, ele vor depune mărturie pentru dezvinovățirea sau pentru condamnarea noastră.
După cum trăsăturile feței sunt reproduse cu acuratețe pe placa fotografică, la fel caracterul este redat cu fidelitate în cărțile de sus. Totuși, cât de puțină atenție i se acordă acelui raport ce va fi cercetat de ființele cerești! Dacă ar putea fi dat la o parte vălul care desparte lumea văzută de cea nevăzută, și oamenii ar vedea îngerul care înregistrează orice cuvânt și faptă cu care vor trebui să se confrunte la judecată, câte cuvinte care se rostesc zilnic ar rămâne nerostite, câte fapte ar rămâne nefăcute!
La judecată, va fi analizat modul în care a fost întrebuințat fiecare talant. Cum am folosit noi capitalul împrumutat de Cer? Când va veni, va primi Domnul cu dobândă ceea ce Îi aparține? Am valorificat noi, spre slava lui Dumnezeu și spre binecuvântarea lumii, capacitățile fizice sau intelectuale, care ne-au fost încredințate? Cum am folosit timpul, condeiul, vocea, banii, influența? Ce am făcut pentru Hristos în persoana săracului, suferindului, orfanului sau văduvei? Dumnezeu ne-a făcut depozitarii Cuvântului Său sfânt; ce am făcut cu lumina și cu adevărul date nouă pentru a-i face pe oameni înțelepți spre mântuire? Numai declararea credinței în Hristos nu are nicio valoare, ci doar iubirea dovedită prin fapte este autentică. Așadar, în fața Cerului, iubirea este cea care conferă valoare faptei. Orice este făcut din iubire, indiferent cât de mic ar părea în aprecierea oamenilor, este primit și răsplătit de Dumnezeu.