Mesajul primului înger din Apocalipsa 14, care anunța ceasul judecății lui Dumnezeu și îi chema pe oameni să se teamă de El și să I se închine, a avut scopul de a-i separa de influențele decăzute ale lumii pe cei care declarau că sunt copiii lui Dumnezeu și de a-i face să-și vadă adevărata stare de apostazie și caracterele lumești. Prin acest mesaj, Dumnezeu a trimis bisericii un avertisment care, dacă ar fi fost luat în seamă, ar fi îndreptat relele care o țineau departe de El. Dacă oamenii ar fi primit mesajul ceresc, umilindu-și inimile înaintea Domnului și căutând cu sinceritate să se pregătească pentru a sta în prezența Sa, Duhul și puterea lui Dumnezeu s-ar fi manifestat în mijlocul lor. Biserica ar fi ajuns din nou la acea stare binecuvântată de unire, credință și iubire care exista în zilele apostolice, când credincioșii erau „o inimă și un suflet”, vestind „Cuvântul Domnului cu îndrăzneală”, și când „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți” (Faptele 4:32,31; 2:47).
Dacă pretinsul popor al lui Dumnezeu ar accepta lumina care strălucește din Cuvântul Său, ar ajunge la acea unitate pentru care S-a rugat Hristos și pe care apostolul a descris-o ca fiind „unirea Duhului prin legătura păcii”. „Este”, spune el, „un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez” (Efeseni 4:3-5).
Acestea au fost rezultatele binecuvântate trăite de cei care au primit mesajul revenirii lui Hristos. Proveneau din diferite biserici, dar barierele confesionale au fost dărâmate, crezurile contradictorii au fost spulberate, speranța nebiblică a unui mileniu pământesc a fost abandonată, concepțiile false despre a doua venire au fost corectate, mândria și asemănarea cu lumea au fost înlăturate, relele au fost îndreptate, inimile s-au unit în cea mai plăcută prietenie, iar iubirea și bucuria domneau. Dacă această doctrină a avut acest efect asupra acelor puțini care au primit-o, ea ar fi avut același efect asupra tuturor, dacă toți ar fi acceptat-o.
Dar bisericile, în general, au respins avertizarea. Pastorii lor, în calitate de străjeri „peste casa lui Israel” (Ezechiel 33:7), ar fi trebuit să fie primii care să vadă semnele venirii lui Iisus, dar ei n-au înțeles adevărul nici din mărturia profeților, nici din semnele timpului. Deoarece inimile le erau pline de speranțe și ambiții lumești, iubirea față de Dumnezeu și credința în Cuvântul Său s-au răcit, iar, când a fost prezentată doctrina revenirii Mântuitorului, aceasta n-a făcut altceva decât să le trezească prejudecățile și necredința. Faptul că mesajul era predicat în mare măsură de laici a fost folosit ca un argument împotriva lui. Ca și în vechime, mărturia clară a Cuvântului lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu întrebarea: „A crezut în El vreunul dintre mai-marii noștri sau dintre farisei?” (Ioan 7:48). Dându-și seama cât de dificil era să combată argumentele care veneau din calculul perioadelor profetice, mulți pastori descurajau studiul profețiilor, spunându-le oamenilor că aceste cărți profetice sunt sigilate și nu pot fi înțelese. Mulțimile, încrezându-se orbește în pastorii lor, au refuzat să acorde atenție avertismentului. Alții, deși erau convinși de adevărul acestuia, nu au îndrăznit să-l mărturisească pentru a nu fi „dați afară din sinagogă” (Ioan 12:42). Mesajul pe care Dumnezeu îl trimisese pentru testarea și curățarea bisericii a dovedit din plin cât de mare era numărul celor a căror inimă se atașase mai mult de această lume decât de Hristos. Erau legați de pământ cu legături mai puternice decât atracțiile cerului. Au ales să asculte de vocea înțelepciunii omenești și s-au îndepărtat de adevărul care le cerceta inimile.
Refuzând avertismentul dat de primul înger, ei au respins mijloacele pe care Cerul le prevăzuse pentru transformarea lor. Au disprețuit mesagerul îndurător care le-ar fi corectat relele ce-i despărțeau de Dumnezeu și, cu o sete și mai mare, s-au întors să caute prietenia lumii. Aceasta a fost cauza acelei teribile stări de apostazie, spirit lumesc și moarte spirituală care exista în biserici în anul 1844.
Primul înger din Apocalipsa 14 este urmat de al doilea, cu mesajul: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei” (Apocalipsa 14:8). Termenul Babilon derivă din cuvântul Babel și înseamnă „confuzie”. În Scriptură este întrebuințat pentru a desemna diferitele forme de religie falsă, sau apostată. În Apocalipsa 17, Babilonul este reprezentat printr-o femeie – metaforă folosită în Biblie ca simbol al unei biserici, o femeie castă reprezentând o biserică nepătată, iar o femeie desfrânată reprezentând o biserică apostată.
În Biblie, caracterul sfânt și durabil al legăturii dintre Hristos și biserica Sa este reprezentat prin uniunea căsătoriei. Domnul S-a legat de poporul Său printr-un legământ solemn, El promițând să fie Dumnezeul lor, iar ei angajându-se să fie poporul Lui și numai al Lui. El declară: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare” (Osea 2:19). În altă parte spune: „Eu sunt Stăpânul vostru” (Ieremia 3:14). Pavel folosește aceeași vorbire figurată în Noul Testament, când zice: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11:2).
Lipsa de loialitate a bisericii față de Hristos, manifestată prin atitudinea de a nu se mai încrede în El și a nu-L mai iubi, ci a permite ca dragostea pentru lucrurile lumești să ocupe sufletul, este comparată cu violarea jurămintelor căsătoriei. Păcatul israeliților, care a constat în faptul că s-au îndepărtat de Domnul, este prezentat prin această metaforă. Iar iubirea minunată a lui Dumnezeu, pe care au disprețuit-o, este descrisă în modul acesta mișcător: „Ţi-am jurat credință, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, și ai fost a Mea! (…) Erai de o frumusețe desăvârșită, ba ajunseseși chiar împărăteasă. Ţi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumusețea ta, căci era desăvârșită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem. (…) Dar te-ai încrezut în frumusețea ta și ai curvit la adăpostul numelui tău celui mare. (…) Ai fost femeia preacurvă, care primește pe străini în locul bărbatului ei!” „Cum este necredincioasă iubitului său o femeie, așa Mi-ați fost necredincioși voi, casa lui Israel, zice Domnul!” (Ezechiel 16:8,13-15,32; Ieremia 3:20).
În Noul Testament, un limbaj similar este folosit pentru a-i descrie pe pretinșii creștini care caută prietenia lumii mai mult decât aprobarea lui Dumnezeu. Apostolul Iacov spune: „Suflete preacurvare! Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu” (Iacov 4:4).
Despre femeia (Babilonul) din Apocalipsa 17 se spune că „era îmbrăcată cu purpură și stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: «Babilonul cel mare, mama curvelor.»” Profetul spune: „Am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iisus.” Babilonul este descris în continuare ca fiind „cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului” (Apocalipsa 17:4-6,18). Puterea care, timp de atâtea secole, a exercitat o dominație despotică asupra monarhilor creștinătății este Roma. Culoarea purpurie și stacojie, aurul, pietrele prețioase și mărgăritarele, toate întruchipează în mod viu măreția și pompa mai mult decât regească care au caracterizat autoritatea arogantă a Romei. Despre nicio altă putere nu se poate afirma cu mai multă dreptate că a fost „îmbătată de sângele sfinților” ca despre Biserica Romano-Catolică, instituție care i-a persecutat cu atâta cruzime pe urmașii lui Hristos. Babilonul este acuzat și de păcatul adulterului cu „împărații pământului”. Biserica iudaică s-a prostituat îndepărtându-se de Domnul și încheind alianțe cu păgânii, iar Roma, care a decăzut în același fel căutând sprijinul puterilor seculare, primește aceeași condamnare.