Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 20, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/FrWAbQ7AtT6tRxSo9
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 21.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
William Miller și colaboratorii lui predicaseră doctrina celei de-a doua veniri cu singurul scop de a-i conștientiza pe oameni că trebuie să se pregătească pentru judecată. Ei încercaseră să-i trezească din indiferență pe cei care mărturiseau că sunt credincioși, să-i facă să vadă adevărata speranță a bisericii și să simtă nevoia după o experiență creștină mai profundă. Încercaseră, de asemenea, să-i impulsioneze pe cei neconvertiți să se pocăiască și să se întoarcă grabnic la Dumnezeu. „Ei n-au avut nicio tentativă de a-i converti pe oameni la o sectă sau grupare religioasă. De aceea raza lor de acțiune a cuprins toate grupările și sectele, fără a se amesteca însă în organizarea sau în disciplina lor.”
„În toată activitatea mea”, spunea Miller, „n-am avut niciodată dorința sau intenția să promovez vreun interes diferit de cel al confesiunilor existente sau să avantajez pe una în detrimentul alteia. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toți creștinii se vor bucura de perspectiva venirii lui Iisus și că cei care nu au aceleași convingeri ca mine nu îi vor iubi mai puțin pe cei care vor îmbrățișa această doctrină, nu m-am gândit că va fi vreodată nevoie de adunări separate. Singurul meu scop a fost acela de a întoarce suflete la Dumnezeu, de a înștiința lumea despre judecata viitoare și de a-i convinge pe semenii mei să-și pregătească inima, singurul lucru care îi va face în stare să-L întâmpine pe Dumnezeu plini de pace. Marea majoritate a celor care s-au convertit în urma activității mele s-au alăturat diferitelor biserici existente” (Bliss, p. 328).
Deoarece contribuia la întărirea bisericilor, predicarea lui a fost privită cu bunăvoință un timp. Însă, când pastorii și liderii religioși au luat atitudine împotriva doctrinei revenirii lui Iisus și au căutat să înăbușe orice discuție pe marginea acestui subiect, nu numai că i s-au opus de la amvon, ci le-au și interzis membrilor bisericilor lor să asiste la predici despre a doua venire sau chiar să vorbească, la întâlnirile sociale ale bisericii, despre speranța pe care o găsiseră. Astfel, credincioșii se aflau într-o mare încercare și încurcătură. Își iubeau bisericile și le era greu să se despartă de ele. Însă, când au văzut că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu era înăbușită și că dreptul de a cerceta profețiile le era negat, au considerat că, din loialitate față de Dumnezeu, nu trebuie să se supună liderilor lor. Pe cei care căutau să interzică mărturia Cuvântului lui Dumnezeu nu puteau să-i considere biserica lui Hristos, „stâlpul și temelia adevărului” (1 Timotei 3:15). În consecință, s-au considerat îndreptățiți să se separe de bisericile din care făceau parte. În vara anului 1844, aproape 50.000 de persoane s-au retras din biserici.
Cam în același timp, s-a observat o schimbare evidentă în majoritatea bisericilor din Statele Unite. De mulți ani exista o conformare treptată și continuă la practicile și obiceiurile lumești și un declin proporțional al adevăratei vieți spirituale. Însă, în anul acela, s-au văzut dovezi ale unei decăderi bruște și vizibile în aproape toate bisericile din țară. Deși nimeni nu putea indica o cauză, faptul în sine a fost remarcat și comentat la scară largă atât în presă, cât și de la amvoane.
La o adunare a pastorilor din Philadelphia, domnul Barnes, autorul unui comentariu biblic foarte apreciat și pastor al uneia dintre bisericile principale din acel oraș, „a declarat că era pastor de douăzeci de ani, însă niciodată până la ultima împărtășanie nu administrase sfintele simboluri fără să primească noi membri în biserică, fie că erau mai puțini, fie că erau mai mulți. Dar acum, nu mai sunt nici redeșteptări, nici convertiri, nu se mai observă nicio creștere vizibilă în har a credincioșilor și nimeni nu mai vine la biroul lui pentru a discuta despre mântuirea sufletului său. Odată cu dezvoltarea afacerilor și cu perspectivele strălucite pe care le oferă comerțul și industria, se observă și o creștere a spiritului lumesc. Acest fenomen se întâlnește în toate confesiunile” (Congregational Journal, 23 mai 1844).
În luna februarie a aceluiași an, profesorul Finney de la Colegiul Oberlin spunea: „Am fost cu toții martori ai faptului că, în general, bisericile protestante din țara noastră au fost fie indiferente, fie ostile față de aproape toate reformele morale din timpul nostru. Sunt și unele excepții, dar nu suficiente pentru a schimba caracterul general al situației. Avem, de asemenea, un alt fapt cert: absența aproape universală a influenței redeșteptării în biserici. Apatia spirituală este larg răspândită și este teribil de profundă; același lucru este relatat de presa religioasă din întreaga țară… Membrii bisericii devin, în mare măsură, devotați modei și se alătură celor necredincioși la petreceri, dansuri, festivități etc… Însă nu este nevoie să mai dezvoltăm acest subiect dureros. Este suficient că dovezile se înmulțesc și apasă asupra noastră, indicând că, în general, bisericile decad în mod trist. Ele s-au îndepărtat foarte mult de Domnul, iar El S-a îndepărtat de ele.”
În Religious Telescope, un scriitor declara: „Niciodată n-am fost martorii unei asemenea decăderi generale a religiei ca în prezent. Într-adevăr, biserica trebuie să se trezească și să caute cauza acestei nenorociri, căci toți cei care iubesc Sionul trebuie să o considere o nenorocire. Când ne dăm seama cât de «puține și rare» sunt cazurile de adevărată convertire și când vedem impertinența și împietrirea aproape fără precedent a păcătoșilor, ne întrebăm fără să vrem: «A uitat Dumnezeu să fie îndurător?» sau: «S-a închis ușa milei Sale?»”
O astfel de stare nu există niciodată în biserică fără o cauză internă. Întunericul spiritual care cade asupra națiunilor, bisericilor și indivizilor nu este consecința unei retrageri arbitrare a harului lui Dumnezeu, ci a neglijării sau respingerii luminii divine de către oameni. O ilustrare izbitoare a acestui adevăr ne este oferită de istoria poporului iudeu din timpul Domnului Hristos. Dedicându-se lumii și uitând de Dumnezeu și de Cuvântul Său, înțelegerea lor se întunecase, iar inimile lor se preocupau de lucruri pământești și senzuale. Astfel, erau ignoranți în ce privește venirea lui Mesia și, în mândria și necredința lor, L-au respins pe Răscumpărătorul lor. Dumnezeu nu a privat nici chiar atunci poporul iudeu de cunoașterea sau trăirea binecuvântărilor mântuirii. Însă, respingând adevărul, au pierdut orice dorință pentru darul Cerului. Numiseră lumina întuneric și întunericul lumină, până când lumina care era în ei a devenit întuneric. Și cât de mare era întunericul acela!
Planul lui Satana este ca oamenii să păstreze formele religioase, dar să nu aibă și spiritul de adevărată evlavie. După ce au respins Evanghelia, iudeii au continuat să-și mențină cu zel vechile ceremonii, și-au păstrat cu strictețe exclusivismul național, cu toate că până și ei recunoșteau că prezența lui Dumnezeu nu se mai manifesta în mijlocul lor. Profeția lui Daniel arăta atât de clar timpul venirii lui Mesia și prevestea atât de sigur moartea Sa, încât ei au descurajat studiul ei și, în cele din urmă, rabinii au pronunțat un blestem asupra tuturor celor care ar fi încercat să calculeze acest timp. Copiii lui Israel au rămas orbi și nepocăiți de-a lungul secolelor care au urmat, fiind indiferenți la oferta plină de îndurare a mântuirii, nepăsători la binecuvântările Evangheliei, reprezentând o avertizare solemnă și teribilă față de pericolul de a respinge lumina revărsată din cer.
Oriunde există aceeași cauză, vor urma aceleași consecințe. Cel care își înăbușă în mod deliberat convingerile cu privire la ce ar trebui să facă, deoarece nu se potrivesc cu înclinațiile sale, va pierde, în cele din urmă, capacitatea de a discerne între adevăr și eroare. Înțelegerea se întunecă, inima se împietrește, conștiința se tocește și sufletul se desparte de Dumnezeu. Acolo unde mesajul adevărului divin este disprețuit sau ignorat, biserica va fi învăluită în întuneric; credința și iubirea se vor răci și își vor face loc înstrăinarea și disensiunile. Membrii bisericii își vor concentra interesele și energiile în preocupări lumești, iar păcătoșii se vor împietri în nepocăința lor.