Despre Babilon se spune că este „mama curvelor”. Fiicele ei trebuie să fie simboluri ale bisericilor care rămân fidele doctrinelor și tradițiilor ei și care îi urmează exemplul, sacrificând adevărul și aprobarea lui Dumnezeu pentru a intra într-o relație adulteră cu lumea. Mesajul din Apocalipsa 14, care anunță căderea Babilonului, trebuie deci să se aplice bisericilor care au fost curate cândva, dar care s-au corupt. Întrucât acest mesaj urmează după avertismentul cu privire la judecată, el trebuie să fie vestit în zilele din urmă. De aceea nu se poate referi numai la Biserica Romano-Catolică, deoarece această biserică a fost într-o stare decăzută secole la rând. Mai mult decât atât, în capitolul 18 din Apocalipsa, poporului lui Dumnezeu i se poruncește să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulți dintre copiii lui Dumnezeu se află încă în Babilon. Dar în care confesiuni se găsește acum cea mai mare parte dintre urmașii lui Hristos? Fără îndoială, în diferitele biserici care împărtășesc credința protestantă. La data apariției lor, aceste biserici au luat o poziție nobilă pentru Dumnezeu și pentru adevăr, iar binecuvântarea Lui s-a revărsat asupra lor. Chiar și necredincioșii au fost constrânși să recunoască rezultatele pozitive ale acceptării principiilor Evangheliei. Sau, cum spune profetul: „Ţi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumusețea ta, căci era desăvârșită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul, Dumnezeu.” Dar ele au decăzut din cauza aceleiași dorințe care a adus blestemul și ruina lui Israel – dorința de a imita practicile celor nelegiuiți și de a le căuta prietenia. „Te-ai încrezut în frumusețea ta și ai curvit la adăpostul numelui tău celui mare” (Ezechiel 16:14,15).
Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei intrând în relații nelegiuite cu „împărații pământului” – bisericile de stat, prin legătura lor cu guvernele seculare, iar alte confesiuni, prin căutarea aprobării lumii. Cuvântul Babilon („confuzie”) se poate aplica pe drept cuvânt acestor biserici care pretind că doctrinele lor sunt bazate pe Biblie și care sunt totuși divizate în nenumărate secte, cu crezuri și teorii contradictorii.
Pe lângă această unire păcătoasă cu lumea, bisericile care s-au despărțit de Roma mai prezintă și alte trăsături ale ei.
O carte romano-catolică susține că, „dacă Biserica Romei s-a făcut vreodată vinovată de idolatrie în ce-i privește pe sfinții ei, fiica ei, Biserica Anglicană, este vinovată de același păcat, deoarece are zece biserici închinate Mariei, însă numai una dedicată lui Hristos” (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, prefață, p. 21, 22).
Dr. Hopkins, în lucrarea A Treatise on the Millennium, declară: „Nu există niciun motiv să credem că spiritul și practicile anticreștine sunt limitate la ceea ce se numește acum Biserica Romei. Bisericile protestante au în ele mult din spiritul lui Antihrist și sunt departe de a fi reformate în totul de… corupție și nelegiuire” (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328).
Cu privire la despărțirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, dr. Guthrie scrie: „Acum trei sute de ani, biserica noastră a ieșit pe porțile Romei cu o Biblie deschisă pe steagul ei și cu următorul motto: «Cercetați Scripturile.»” Apoi pune o întrebare semnificativă: „Dar au ieșit ei curați din Babilon?” (Thomas Guthrie, The Gospel in Ezekiel, p. 237).
„Biserica Anglicană”, spune Spurgeon, „pare să fie măcinată tot mai mult de puseism (curent în Biserica Anglicană care cerea să fie restabilite ceremoniile catolice și unele dogme ale catolicismului – n.red.), însă dizidența se dovedește a fi aproape în aceeași măsură distrusă de scepticismul filosofic. Cei despre care credeam lucruri mai bune renunță, unul câte unul, la fundamentele credinței. Cred că însăși inima Angliei este sfârtecată din ce în ce mai mult de o necredință condamnabilă, care îndrăznește totuși să urce la amvon și să se autointituleze creștină.”
Care a fost originea marii apostazii? Cum s-a îndepărtat prima biserică de simplitatea Evangheliei? Prin adoptarea practicilor păgânismului cu scopul de a facilita acceptarea creștinismului de către păgâni. Apostolul Pavel declara că „taina fărădelegii a și început să lucreze” chiar în zilele sale (2 Tesaloniceni 2:7). În timpul vieții apostolilor, biserica a rămas relativ curată. Dar, „către sfârșitul secolului al II-lea, majoritatea bisericilor au căpătat un aspect nou. Simplitatea de la început dispăruse și, treptat, pe măsură ce ucenicii mai în vârstă au coborât în mormânt, copiii lor și nou-convertiții au ajuns în frunte și au dat o formă nouă cauzei” (Robert Robinson, Ecclesiastical Researches, cap. 6, par. 17, p. 51). Pentru a atrage noi membri, standardele înalte ale credinței creștine au fost coborâte și, ca urmare, „un potop de păgânism s-a revărsat în biserică, aducând cu el obiceiurile, practicile și idolii lui” (Gavazzi, Lectures, p. 278). Când religia creștină a câștigat favoarea și sprijinul conducătorilor pământești, ea a început să fie acceptată doar formal de oameni. Deși convertiții erau în aparență creștini, mulți „au rămas, de fapt, păgâni, închinându-se în ascuns idolilor lor” (Idem, p. 278).
Nu cumva se repetă același proces în aproape toate bisericile protestante? După ce întemeietorii lor, care erau caracterizați de adevăratul spirit de reformă, au încetat din viață, urmașii lor au ajuns în frunte și au dat „o formă nouă cauzei”. Deși țineau orbește la crezul părinților lor și refuzau să accepte orice adevăr nou față de cel pe care-l moșteniseră, urmașii reformatorilor s-au îndepărtat mult de exemplul lor de umilință, de abnegație și de renunțare la lume. Astfel, „simplitatea de la început a dispărut”. Un potop lumesc a inundat biserica și a adus cu el „obiceiurile, practicile și idolii lui”.
Vai, cât de mult se cultivă astăzi printre pretinșii urmași ai lui Hristos acea prietenie cu lumea care este „vrăjmășie cu Dumnezeu”! Cât de mult s-au îndepărtat bisericile populare din întreaga creștinătate de standardul biblic de umilință, abnegație, simplitate și evlavie! Vorbind despre utilizarea corectă a banilor, John Wesley spunea: „Nu risipiți nicio parte din acest dar atât de prețios doar pentru satisfacerea poftei ochilor, pe haine scumpe și de prisos sau pe podoabe inutile. Nu risipiți nicio parte din el pentru decorarea excesivă a caselor, pe mobilă scumpă sau nefolositoare, pe tablouri, zugrăveli și poleiri costisitoare. (…) Nu vă îmbrăcați cu nimic care să satisfacă lăudăroșenia vieții, pentru a câștiga admirația sau lauda oamenilor. (…) «Cât timp vă va merge bine, oamenii vă vor lăuda.» Cât timp vă veți îmbrăca «în porfiră și in subțire» și veți duce în fiecare zi «o viață plină de veselie și strălucire» [Luca 16:19], fără îndoială că mulți vă vor aplauda eleganța și bunul gust, generozitatea și ospitalitatea. Dar să nu cumpărați laudele lor atât de scump. Mai degrabă mulțumiți-vă cu onoarea care vine de la Dumnezeu” (Wesley, Works, Sermon 50, „The Use of Money”). Însă în multe biserici din timpul nostru un astfel de sfat nu este luat în seamă.
A te declara credincios a devenit un lucru normal în lume. Conducători, politicieni, juriști, medici și comercianți intră în biserică atât pentru a-și asigura respectul și încrederea societății, cât și pentru a-și promova propriile interese lumești. Astfel, ei caută să-și acopere toate afacerile necinstite sub masca unui creștinism de fațadă. Diferitele biserici, întărite prin bogăția și influența acestor oameni lumești botezați, concurează pentru popularitate și dominație. Biserici splendide, extravagant decorate, sunt ridicate pe străzi principale. Închinătorii se îmbracă în haine scumpe și elegante. I se plătește un salariu mare unui pastor talentat pentru a-i atrage și a-i ține pe oameni în biserică. Predicile lui nu trebuie să se atingă de păcatele obișnuite ale ascultătorilor, ci să fie blânde și plăcute pentru urechile fine. Astfel, păcătoși mondeni sunt înscriși în registrele bisericilor și păcate la modă sunt ascunse sub o formă de evlavie.
Comentând atitudinea actuală față de lume a pretinșilor creștini, un renumit cotidian secular spunea: „Biserica a cedat treptat în fața spiritului timpului, adaptându-și formele de închinare la cerințele moderne.” „Biserica folosește acum toate mijloacele care fac religia atrăgătoare.” Un scriitor vorbește astfel despre metodiști în jurnalul Independent din New York: „Linia de despărțire dintre credincioși și necredincioși dispare treptat și oameni zeloși din ambele tabere se străduiesc să șteargă orice deosebire dintre modurile lor de a acționa și de a se distra.” „Popularitatea religiei tinde în mare măsură să mărească numărul celor care vor să obțină avantaje de pe urma ei fără să îndeplinească în mod onest obligațiile cerute de aceasta.”