Explicația, atât de des menționată, că Hristos a schimbat Sabatul este combătută de propriile Lui cuvinte. În Predica de pe Munte, Domnul a spus: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Așa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi și va învăța pe alții să le păzească va fi chemat mare în Împărăția cerurilor” (Matei 5:17-19).
Este un fapt general recunoscut de protestanți că Scripturile nu oferă niciun temei pentru schimbarea Sabatului. Acest lucru este clar afirmat în publicațiile editate de American Tract Society și de American Sunday School Union. Una dintre aceste lucrări recunoaște „tăcerea totală a Noului Testament în ce privește o poruncă evidentă pentru păzirea ca sabat a duminicii, prima zi a săptămânii, sau pentru reguli precise în vederea păzirii ei” (George Elliot, The Abiding Sabbath, p. 184).
În altă publicație se afirmă: „Până la moartea lui Hristos, nu s-a făcut nicio schimbare privind ziua de odihnă” și, „în măsura în care consemnările o arată, ei [apostolii] n-au… dat nicio poruncă explicită care să impună renunțarea la Sabatul din ziua a șaptea și păzirea lui în prima zi a săptămânii” (A. E. Waffle, The Lord’s Day, p. 186-188).
Romano-catolicii recunosc faptul că schimbarea Sabatului a fost făcută de biserica lor și susțin că protestanții, prin păzirea duminicii, recunosc autoritatea Bisericii Catolice. În Catehismul catolic al religiei creștine, ca răspuns la întrebarea privitoare la ziua ce trebuie păzită în conformitate cu porunca a patra, se face această declarație: „În perioada legii vechi, trebuia sfințită sâmbăta. Dar biserica, instruită de Iisus Hristos și îndrumată de Duhul lui Dumnezeu, a înlocuit sâmbăta cu duminica, așa că, acum, noi sfințim prima zi, nu a șaptea. Duminica înseamnă și este în prezent ziua Domnului.”
Ca semn al autorității Bisericii Catolice, scriitorii papali citează „însuși actul schimbării zilei de Sabat în duminică, pe care protestanții îl acceptă; (...) deoarece, prin păzirea duminicii, ei recunosc puterea bisericii de a stabili sărbători și de a le impune sub pedeapsa păcatului” (Henry Tuberville, An Abridgment of the Christian Doctrine, p. 58). Atunci este schimbarea Sabatului altceva decât semnul sau dovada autorității Bisericii Catolice – „semnul fiarei”?
Biserica Romano-Catolică nu a renunțat la pretenția ei de supremație. Când acceptă un sabat creat de ea, în timp ce resping Sabatul biblic, lumea și bisericile protestante acceptă de fapt această pretenție. Pot invoca autoritatea tradiției și a sfinților părinți în favoarea acestei schimbări, dar, procedând astfel, ignoră exact principiul care îi separă de Roma – și anume „Biblia, și numai Biblia, este religia protestanților”. Catolicii își dau seama că protestanții se înșală pe ei înșiși când, cu bună știință, închid ochii la faptele în cauză. Pe măsură ce mișcarea pentru promovarea duminicii câștigă simpatie, ei se bucură, fiind siguri că, în cele din urmă, aceasta va aduce întreaga lume protestantă sub steagul Romei.
Adepții Romei declară că „păzirea duminicii de către protestanți este un omagiu pe care aceștia îl aduc, în ciuda propriilor declarații, autorității Bisericii [Catolice]” (Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism of Today, p. 213). Faptul că bisericile protestante impun păzirea duminicii înseamnă că impun închinarea la papalitate – la fiară. Cei care, înțelegând cerințele poruncii a patra, aleg să păzească sabatul fals în locul celui autentic, îi aduc prin aceasta închinare acelei puteri prin a cărei unică autoritate a fost instituit. Dar tocmai prin actul impunerii unei forme religioase de către puterea civilă, bisericile îi vor face fiarei un „chip”. Așadar, obligativitatea păzirii duminicii în Statele Unite va însemna obligativitatea închinării la fiară și la chipul ei.
Creștinii din generațiile trecute au păzit duminica, presupunând că astfel păzesc Sabatul biblic. Există și astăzi creștini autentici în toate bisericile, cea Romano-Catolică nefăcând excepție, care cred cu sinceritate că duminica este Sabatul hotărât de Dumnezeu. Dumnezeu le acceptă intențiile sincere și integritatea. Dar când respectarea duminicii va fi impusă prin lege, iar lumea se va lămuri care este adevăratul Sabat, atunci oricine va călca porunca lui Dumnezeu pentru a respecta un principiu care nu are o autoritate mai înaltă decât cea a Romei va onora prin aceasta papalitatea mai presus de Dumnezeu. Cel în cauză îi aduce omagiu Romei și puterii care impune instituția sfințită de Roma. Se închină fiarei și chipului ei. Când resping instituția despre care Dumnezeu a declarat că este semnul autorității Sale și când onorează în locul ei ceea ce Roma a ales ca dovadă a supremației ei, oamenii acceptă semnul supunerii față de Roma – „semnul fiarei”. Cei care continuă să calce porunca divină nu vor primi „semnul fiarei” înainte ca această realitate să fie clar adusă la cunoștința oamenilor, care vor fi puși în situația de a alege între poruncile lui Dumnezeu și poruncile oamenilor.
Cea mai înfricoșătoare amenințare lansată vreodată la adresa muritorilor este cuprinsă în mesajul îngerului al treilea. Teribil trebuie să fie păcatul care atrage mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă. Oamenii nu trebuie să fie lăsați în întuneric cu privire la această problemă importantă. Avertizarea în legătură cu acest păcat trebuie adusă la cunoștința lumii înainte de venirea judecăților lui Dumnezeu, pentru ca toți să știe de ce vor veni acele pedepse și să aibă posibilitatea să scape de ele. Profeția declară că mesajul primului înger va fi prezentat în fața „oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui popor”. Avertizarea îngerului al treilea, care face parte din aceeași triplă solie, trebuie de asemenea proclamată lumii întregi. Aceasta apare în profeție ca fiind vestită cu glas tare de un înger zburând prin mijlocul cerului, atrăgând atenția întregului glob.
În virtutea acestei probleme controversate, lumea creștină se va împărți în două clase mari – una formată din cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus și o alta, formată din cei care se închină fiarei și chipului ei și primesc semnul ei. Deși biserica și statul își vor uni forțele pentru a-i constrânge pe „toți, mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi” (Apocalipsa 13:16), să primească „semnul fiarei”, poporul lui Dumnezeu nu-l va primi. Profetul de pe Patmos îi vede pe „biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei” stând „pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână” și cântând cântarea lui Moise și a Mielului (Apocalipsa 15:2,3).