În ilustrația lui Isus, au intrat la nuntă acele fecioare care aveau, pe lângă candele, și ulei în vase. Cei care, pe lângă faptul de a cunoaște adevărul din Scripturi, au avut Duhul și harul lui Dumnezeu și care, în noaptea încercării lor aspre, au așteptat cu răbdare, cercetând Biblia pentru a primi o lumină mai clară – doar ei au înțeles adevărul despre Sanctuarul din ceruri, despre schimbarea din cadrul misiunii Mântuitorului, și L-au urmat, prin credință, în lucrarea Sa din Sanctuarul de sus. Toți cei care acceptă aceleași adevăruri, prin mărturia Scripturilor, urmându-L prin credință pe Hristos când merge înaintea lui Dumnezeu să îndeplinească ultima misiune de mijlocire, la încheierea căreia Își va primi Împărăția – toți aceștia sunt descriși ca intrând la nuntă.
În parabola din Matei 22 este folosit același simbol al nunții, iar judecata de cercetare este prezentată clar ca având loc înainte de nuntă. Împăratul intră să vadă invitații înainte de nuntă, să se asigure că toți sunt îmbrăcați cu haina de nuntă, haina imaculată a caracterului, spălată și albită în sângele Mielului (Matei 22:11; Apocalipsa 7:14). Cel găsit fără haină de nuntă este aruncat afară, dar toți cei care, la examinare, sunt îmbrăcați cu haina de nuntă sunt primiți de Dumnezeu și considerați demni să aibă parte de Împărăția Sa și să stea pe tronul Său. Acest proces de examinare a caracterului, prin care se stabilește cine este pregătit pentru Împărăția lui Dumnezeu, constituie însăși judecata de cercetare, prin care se încheie lucrarea în Sanctuarul de sus.
După ce această cercetare se va încheia, după ce cazurile celor care s-au declarat de-a lungul timpului urmași ai lui Hristos vor fi fost examinate și se va decide în dreptul lor, atunci, și nu mai înainte, se va încheia harul și se va închide ușa îndurării. Astfel, prin această declarație scurtă, „cele ce erau gata au intrat cu El în odaia de nuntă și s-a încuiat ușa”, suntem conduși până la lucrarea finală a Mântuitorului, până la momentul când va fi adus la îndeplinire marele plan de salvare a omului.
În Sanctuarul de pe pământ – care, după cum am văzut, era o copie în miniatură a Sanctuarului ceresc –, când marele-preot intra în Locul Preasfânt în Ziua Ispășirii, slujba din prima încăpere înceta. Dumnezeu poruncise: „Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispășirea în Sfântul Locaș, până va ieși din el” (Leviticul 16:17). Tot la fel, când a intrat în Locul Preasfânt să îndeplinească lucrarea finală de ispășire, Hristos Și-a încetat activitatea din prima încăpere. Deci când s-a încheiat misiunea din prima încăpere, a început misiunea în a doua încăpere. În serviciul ceremonial simbolic, atunci când ieșea din Locul Sfânt în Ziua Ispășirii, marele-preot intra înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta sângele jertfei pentru păcat în favoarea întregului Israel, care se pocăise sincer de păcate. La fel, și Hristos a încheiat doar o parte a misiunii Sale de Mijlocitor al nostru, pentru a începe o altă etapă, El încă mijlocind cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoșilor.
Acest subiect nu fusese înțeles de adventiști în anul 1844. După trecerea datei când Mântuitorul fusese așteptat, ei tot mai credeau că venirea Sa era aproape. Susțineau că ajunseseră la o criză majoră și că lucrarea lui Hristos ca Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu încetase. După părerea lor, Biblia susținea că timpul de har al omului se va încheia cu puțin înainte de venirea Domnului pe norii cerului. Acest lucru părea să reiasă clar din acele texte biblice care se refereau la o perioadă când oamenii vor căuta, vor bate și vor striga la ușa îndurării, dar ea nu va mai fi deschisă. Ei se întrebau dacă nu cumva data la care așteptaseră venirea lui Hristos n-ar fi putut să marcheze mai degrabă începutul acestei perioade, care trebuia să preceadă revenirea Sa. Întrucât proclamaseră avertizarea privind apropierea judecății, ei considerau că misiunea lor pentru lume fusese îndeplinită și nu-i mai preocupa mântuirea păcătoșilor, în timp ce batjocurile îndrăznețe și pline de blasfemii ale celor răi li se păreau o altă dovadă că Duhul lui Dumnezeu fusese retras din dreptul acelora care respinseseră îndurarea Sa. Toate acestea le-au consolidat convingerea că timpul de har se încheiase sau, așa cum se exprimau ei atunci, „ușa harului se închisese”.
Dar, după ce au analizat subiectul Sanctuarului, au primit o lumină mai clară. Acum au înțeles că au avut dreptate când au crezut că sfârșitul celor 2.300 de zile în anul 1844 marca o criză importantă. Dar, deși era adevărat că s-a închis acea ușă a speranței și a îndurării prin care oamenii găsiseră intrare la Dumnezeu timp de 18 secole, o altă ușă a fost deschisă, iar oamenilor le era oferită iertarea păcatelor prin mijlocirea lui Hristos în Locul Preasfânt. O parte a misiunii Sale se încheiase numai pentru a face loc alteia. Încă exista „o ușă deschisă” către Sanctuarul ceresc, unde Hristos acționa în favoarea păcătosului.
Acum au înțeles cum se aplicau cuvintele lui Hristos din Apocalipsa, adresate bisericii din acea vreme: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce deschide și nimeni nu va închide, Cel ce închide și nimeni nu va deschide: «Știu faptele tale: iată ți-am pus înainte o ușă deschisă pe care nimeni n-o poate închide»” (Apocalipsa 3:7,8).
Numai cei care Îl urmează pe Iisus prin credință în marea lucrare de ispășire pot beneficia de rezultatele pozitive ale mijlocirii Sale în favoarea lor, pe când cei care resping lumina ce scoate în evidență această lucrare de mediere nu vor beneficia de ea. Iudeii care au respins lumina dată la prima venire a lui Hristos și au refuzat să creadă în El ca Mântuitor al lumii n-au putut să primească iertarea prin mijlocirea Lui. Când Iisus, la înălțare, a intrat cu propriul sânge în Sanctuarul ceresc, pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi binecuvântările mijlocirii Sale, iudeii au fost lăsați în întuneric total, să continue cu jertfele și darurile lor inutile. Serviciul ceremonial al simbolurilor încetase. Ușa prin care oamenii găsiseră până atunci intrare la Dumnezeu nu mai era deschisă. Iudeii refuzaseră să-L caute în singurul mod în care putea să fie găsit – prin serviciul din Sanctuarul ceresc. De aceea, nu mai aveau nicio comuniune cu Dumnezeu. Pentru ei, ușa era închisă. Ei nu Îl cunoșteau deloc pe Hristos ca adevărata jertfă și singurul Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu; de aceea n-au putut să beneficieze de efectele mijlocirii Sale.
Starea iudeilor necredincioși ilustrează starea de nepăsare și de necredință a pretinșilor creștini, care ignoră în mod voit lucrarea Marelui-Preot milos. În serviciul ceremonial simbolic, atunci când marele-preot intra în Locul Preasfânt, tuturor copiilor lui Israel li se cerea să se adune în jurul Sanctuarului și să-și smerească sufletul înaintea lui Dumnezeu în modul cel mai solemn, ca să primească iertarea păcatelor și să nu fie nimiciți din adunare. Cu cât mai important este să înțelegem lucrarea de Mare-Preot a lui Iisus și să știm ce se cere de la noi în această adevărată Zi a Ispășirii.
Oamenii nu pot să respingă avertizările trimise de Dumnezeu în îndurarea Sa și să rămână nepedepsiți. În zilele lui Noe, oamenilor le-a fost transmis un mesaj din cer, iar salvarea lor a depins de felul în care s-au raportat la acel mesaj. Pentru că au respins avertizarea, Duhul lui Dumnezeu S-a retras, iar acei oameni au dispărut în apele potopului. În timpul lui Avraam, harul a încetat să mai pledeze pentru locuitorii vinovați ai Sodomei și toți, în afară de Lot cu soția și cele două fiice, au fost mistuiți de focul trimis din cer. La fel a fost și pe timpul lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu le-a spus iudeilor necredincioși din acea generație: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23:38). Privind către zilele sfârșitului, aceeași Putere Infinită declară despre cei care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți”: „Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiți” (2 Tesaloniceni 2:10-12). Când oamenii resping învățăturile Cuvântului Său, Dumnezeu Își retrage Duhul și îi lasă în amăgirile pe care le îndrăgesc.
Hristos încă mijlocește în favoarea omului și le va da lumină celor care o caută. Deși adventiștii nu au înțeles la început acest lucru, el a devenit clar ulterior, pe măsură ce textele care defineau adevărata lor poziție au început să fie înțelese mai bine.
După trecerea datei stabilite în anul 1844, a urmat o perioadă de grea încercare pentru cei care încă își mențineau credința în a doua venire. Singura lor încurajare, care i-a și ajutat să înțeleagă situația reală în care se aflau, era această lumină care le îndrepta mintea către Sanctuarul din cer. Unii au încetat să mai creadă în modul de calculare a perioadelor profetice folosit până atunci și le-au atribuit oamenilor sau agenților satanici puternica influență a Duhului Sfânt care însoțise mișcarea adventistă. Alții susțineau cu putere că Domnul îi condusese în experiența prin care trecuseră. Și, în timp ce așteptau, vegheau și se rugau pentru a cunoaște voia lui Dumnezeu, au înțeles că Marele-Preot începuse o altă fază a misiunii Sale și, urmându-L prin credință, au fost conduși să înțeleagă și misiunea finală a bisericii. Ei înțelegeau acum mai clar mesajul primului și al celui de-al doilea înger și erau pregătiți să dea curs solemnei avertizări a îngerului al treilea, după care să aducă și la cunoștința oamenilor acest mesaj din Apocalipsa 14.