Datoria de a ne închina lui Dumnezeu are la bază faptul că El este Creatorul și că Lui Îi datorează existența toate celelalte ființe. Oriunde este prezentat în Biblie dreptul Său la respect și închinare mai presus de zeii păgânilor, este invocată dovada puterii Sale creatoare. „Căci toți dumnezeii popoarelor sunt niște idoli, dar Domnul a făcut cerurile” (Psalmii 96:5). „Cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” zice Cel Sfânt. „Ridicați-vă ochii în sus și priviți! Cine a făcut aceste lucruri?” „Căci așa vorbește Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut și l-a întărit.” „Eu sunt Domnul și nu este altul!” (Isaia 40:25,26; 45:18). Psalmistul spune: „Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem” (Psalmii 100:3). „Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Psalmii 95:6). Ființele sfinte care se închină lui Dumnezeu în ceruri exprimă astfel motivul pentru care Îi datorează închinarea: „Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile” (Apocalipsa 4:11).
În Apocalipsa 14, oamenii sunt somați să se închine Creatorului. Profeția prezintă o categorie de oameni care, ca urmare a întreitului mesaj, păzesc poruncile lui Dumnezeu. Una dintre aceste porunci atrage atenția direct asupra lui Dumnezeu în calitate de Creator. Porunca a patra anunță solemn: „Ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău… Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o” (Exodul 20:10,11). Pe lângă aceasta, cu privire la Sabat, Domnul declară că este „un semn… ca să știți că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Ezechiel 20:20), iar motivul dat este: „Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile și pământul, iar în ziua a șaptea S-a odihnit și a răsuflat” (Exodul 31:17).
„Importanța Sabatului, ca monument comemorativ al creației, constă în faptul că el amintește mereu adevăratul motiv pentru care închinarea I se cuvine lui Dumnezeu” – pentru că El este Creatorul, iar noi suntem ființele create de El. „De aceea, Sabatul constituie fundamentul închinării la Dumnezeu, deoarece ne învață acest mare adevăr în modul cel mai impresionant și nicio altă instituție nu face lucrul acesta. Adevărata bază a închinării la Dumnezeu, nu numai în ziua a șaptea, ci a închinării în general, o constituie deosebirea dintre Creator și ființele create. Acest mare fapt nu-și poate pierde niciodată valoarea și nu trebuie uitat niciodată” (J. N. Andrews, History of the Sabbath, cap. 27). Dumnezeu a instituit Sabatul în Eden cu scopul de a păstra acest adevăr în atenția oamenilor pentru totdeauna. Atâta timp cât calitatea Sa de Creator al nostru continuă să fie motivul pentru care ne închinăm Lui, Sabatul va continua să fie un semn și un monument comemorativ al acestui adevăr. Dacă Sabatul ar fi fost păzit la nivel global, gândurile și sentimentele omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării și închinării și n-ar fi existat niciodată vreun idolatru, ateu sau necredincios. Păzirea Sabatului este un semn al loialității față de adevăratul Dumnezeu, care „a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor”. Rezultă că mesajul prin care li se poruncește oamenilor să se închine lui Dumnezeu și să păzească poruncile Lui le cere, de fapt, să păzească porunca a patra.
În contrast cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și au credința lui Iisus, îngerul al treilea atrage atenția asupra unei alte categorii de oameni, închinători la fiară și la icoana ei, cu privire la care se rostește o avertizare solemnă și înfricoșătoare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14:9,10). Pentru înțelegerea acestui mesaj, este necesară o corectă interpretare a simbolurilor folosite. Ce reprezintă fiara, chipul ei și semnul ei?
Seria profetică în care se găsesc aceste simboluri începe cu Apocalipsa 12, cu balaurul care căuta să-L distrugă pe Hristos la naștere. Este arătat că balaurul este Satana (Apocalipsa 12:9). El a fost cel care l-a îndemnat pe Irod să-L ucidă pe Mântuitorul. Dar principalul mijloc prin care Satana a dus războiul cu Hristos și cu poporul Său în primele secole ale erei creștine a fost Imperiul Roman, în care păgânismul era predominant. Astfel, balaurul îl reprezintă în principal pe Satana, dar este și un simbol al Romei păgâne.
În capitolul 13 (versetele 1-10) este descris un alt animal feroce, „ca un leopard”, căruia balaurul i-a dat „puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare”. Acest simbol, așa cum au crezut majoritatea protestanților, reprezintă papalitatea, care a moștenit puterea, tronul și autoritatea deținute de Imperiul Roman antic. Despre fiara care semăna cu un leopard se spune: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari și hule… Ea și-a deschis gura și a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul și pe cei care locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască. Și i s-a dat stăpânire peste orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam.” Această profeție, care este identică aproape cu descrierea cornului mic din Daniel 7, se referă incontestabil la papalitate.
„I s-a dat putere să lucreze patruzeci și două de luni.” Profetul spune: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte” și adaugă: „Cine duce pe alții în robie va merge și el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie.” Cele 42 de luni reprezintă aceeași perioadă ca „o vreme, două vremi și o jumătate de vreme”, 3 ani și jumătate, sau 1.260 de zile, din Daniel 7 – perioada în care puterea papală urma să persecute poporul lui Dumnezeu. Această perioadă, după cum s-a arătat în capitolele precedente, a început cu supremația papală, în anul 538 d.Hr., și s-a încheiat în anul 1798. În anul acesta, papa a fost luat prizonier de armata franceză, puterea papală a fost rănită mortal și astfel s-a împlinit prevestirea: „Cine duce pe alții în robie va merge și el în robie.”
În acest punct este introdus un alt simbol. Profetul spune: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel” (Apocalipsa 13:11). Atât înfățișarea acestei vietăți, cât și modul în care s-a ridicat indică faptul că națiunea pe care o reprezintă este diferită de cele reprezentate de simbolurile precedente. Marile imperii care au stăpânit lumea i-au fost prezentate profetului Daniel ca niște animale de pradă, ridicându-se în momentul în care „cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare” (Daniel 7:2). În Apocalipsa 17, un înger a explicat că apele reprezintă „noroade, gloate, neamuri și limbi” (Apocalipsa 17:15). Vânturile sunt un simbol al luptei. Cele patru vânturi ale cerului suflând pe marea cea mare reprezintă scenele teribile de cuceriri și revoluții prin care imperiile au ajuns la putere.