O pagina pe zi editia a patra

RELAȚIILE CARE NE VINDECĂ

SCRISORILE UNUI FOST ATEU CĂTRE DUMNEZEU

BUNI ȘI MÂNIOȘI

DANIEL. FIU DE DUMNEZEU - VOL.5

DRUMUL SPRE EMAUS

Detalii: Scris de: Lucian Cristescu; Categorie: O pagina pe zi editia a patra; Publicat: 24 Noiembrie 2024

Vestea extraordinară!

Dar cea mai bună veste despre judecată este următoarea: dacă toate păcatele au fost deja plătite, înseamnă că niciun păcat, oricât de mare ar fi, nu mai are forța să osândească pe păcătosul care se ascunde în Hristos! E corect? Dacă, de exemplu, am ucis un om și apoi regret sincer, din tot sufletul meu, cerând iertare prin sângele lui Hristos pentru acel păcat al meu, înseamnă că odioasa mea crimă este dezbrăcată de puterea de a mă condamna la moarte! E corect! Pentru că Isus a plătit totul, pe deplin.

⁕ Arlington. S-a întâmplat în 1968, în Arlington, oraș din Texas. Tânărul Jim Preston era cunoscut ca om de bine și provenea dintr-o familie onorabilă. Părinții lui figurau printre elitele orașului. Într-o zi, tânărul Preston se afla într-un restaurant, la o partidă de poker cu prietenii. Miza creștea, iar jocul devenea tot mai încins. Bănuindu-și prietenul că trișează, i-a adresat câteva vorbe dure. Cearta s-a aprins, apoi a degenerat până la punctul în care Jim și-a scos pistolul și a tras în el, împușcându-l mortal. „Vai! Ce-am făcut?” Degeaba. Regretele erau de prisos. Arestat, Jim a compărut în fața tribunalului care l-a condamnat la moarte. Disperați, părinții lui au lansat prin tot orașul o campanie de apel către guvernatorul Californiei, pentru grațiere. Fiind o familie cu nume bun, o mulțime de oameni s-au alăturat cu petițiile lor. Campania prindea aripi, cuprinzând și localități din zonă. În fiecare zi soseau la biroul guvernatorului teancuri de scrisori. În ultima vreme, funcționarii le aduceau cu coșul, de multe ce erau.

Guvernatorul, ca bun creștin și ca unul care știa că reprezintă poporul, a decis să semneze decretul de grațiere pentru Jim Preston. Întrucât însă comunicarea veștii bune era un act foarte solemn, s-a hotărât să-i ducă personal grațierea. Și nu oricum. Cu ocazia aceea, îmbrăcase reverenda pe care, ca tânăr absolvent de teologie, o purtase o vreme. În felul acesta voia să-i ofere o lecție de neuitat despre iertarea gratuită a lui Dumnezeu.

Însoțit de un gardian, guvernatorul în ținută clericală s-a îndreptat spre celula condamnatului la moarte. Jim se afla chiar la vizetă, cu fruntea lipită de zăbrele. Aștepta disperat o intervenție. Când l-a zărit apropiindu-se, tânărul izbucni mânios:

– Pleacă! Ești al șaselea care mă bați la cap cu crucea. Lasă-mă în pace!

Înțelegător, guvernatorul a continuat să se apropie:

– Ascultă-mă, tinere: am o veste bună pentru tine. Chiar vestea pe care o aștepți.

– N-am nevoie! Sunt sătul de din astea. Lasă-mă în pace!

– Prietene, ascultă-mă întâi. Dă-mi voie să-ți vorbesc.

– Pleacă, pleacă... Dacă nu, chem garda!

Mâhnit, guvernatorul mai făcu un apel:

– În Numele lui Dumnezeu, te rog, dă-mi voie să-ți spun de ce-am venit la tine și-apoi plec…

– Gardă, gardă, ia sutana asta de aici!

Guvernatorul rămase câteva clipe în tăcere, apoi rosti:

– Îmi pare extrem de rău! Și se întoarse și plecă.

În timp ce acesta se îndepărta, gardianul, încremenit, privea uluit când la unul, când la altul... Apropiindu-se de Jim, îi spuse:

– Știi cine e?

– Cine-i...?

– Chiar guvernatorul.

– Guvernatorul? întrebă Jim uluit.

– Da! Venise cu mandatul de grațiere.

Simțind că se prăbușește în gol, Jim gemu crispat:

– Repede! O foaie! Și un toc!

Cu broboane reci pe frunte și cu mâna tremurândă, Jim scrise la repezeală o petiție: „Mult preastimate guvernator, vă cer de o mie de ori iertare pentru felul nebunesc în care m-am comportat... Dar, știți, singurătatea, celula, gândul morții… Vă rog din suflet să mai veniți o dată și vă promit solemn că am să mă comport onorabil, dând toată cinstea Domniei Voastre preaonorate.”

Petiția sosi la guvernator cam la un ceas după ce se întoarse. „Ce-i cu asta?” întrebă el pe curier. „E o petiție... de la condamnatul la moarte.” Indiferent, guvernatorul citi foaia, apoi o întoarse și scrise pe dos cuvintele: „Clasat! Cazul este închis.”

Și veni și ziua execuției. Înainte de urca eșafodul, ofițerul de serviciu l-a întrebat pe Jim Preston despre ultima lui dorință. Cu ochii căzuți în orbite, cu privirea pierdută, Jim bâigui: „Ultima dorință? Da... Scrieți tuturor tinerilor din America următoarele: Jim Preston a fost spânzurat NU pentru că a ucis un om, ci pentru că a respins iertarea oferită.” A doua zi, ziarele din Arlington publicau cu vâlvă testamentul lui Jim Preston. Curând, cazul a pornit să facă ocolul Americii.

În ziua aceea mare și înfricoșată, niciunul dintre păcătoșii lumii nu va pieri pentru păcatele sale, oricât de multe și groaznice ar fi. Nimeni nu va fi condamnat pentru păcatele sale, căci pentru ele a plătit Hristos cu prisosință. Ci „plânsul și scrâșnirea dinților”, care vor depăși orice prag al regretului, se vor înălța pentru singura vină de care vor fi acuzați păcătoșii nepocăiți, aceea de a fi respins iertarea gratuită a Fiului lui Dumnezeu (Evrei 2:3).

Așadar, Fiul judecă nu greșelile, păcatele, ci atitudinea păcătosului, de acceptare sau de respingere a Mielului lui Dumnezeu, de disprețuire a ofertei de milă și iertare a lui Dumnezeu.

Exact așa se derulează lucrurile și în pilda nunții fiului de împărat. Judecata se face nu atât cu privire la ce cere Dumnezeu – domeniul faptelor exterioare –, ci în primul rând cu privire la ce oferă El! Domnul Hristos oferă un loc la nunta Fiului Său. Refuzul meu față de oferta lui Dumnezeu este singura vină care cere condamnare!

Cei de la răspântiile drumurilor reprezintă toată omenirea. În cel mai larg sens al cuvântului, nimeni nu este vrednic de mântuire. Toți sunt doar „răi”, căci nimeni nu poate merita mântuirea. Cei ce-au intrat la nuntă nu aveau ce căuta la masa regelui: Mai întâi pentru că n-aveau niciun drept – nu erau pe lista de invitați. Apoi pentru că nu erau la înălțimea excelenței gazdei. În această lumină, cum ar putea simți cineva că Dumnezeu „îi datorează” într-un fel viața veșnică? E clar ca lumina zilei că singurul lucru care ne face în stare să stăm înaintea lui Dumnezeu este doar harul Său.

Acest har gratuit, în virtutea căruia mi se deschide ușa la ospăț, fie mă salvează, fie mă condamnă! Acceptarea ofertei modifică spectaculos rezultatul judecății, ca și în cazul „tâlharului de pe cruce”.

⁕ Sfinții din Nürnberg. Pastorul american de origine germană, Henry Gerecke, i-a asistat în timpul procesului de la Nürnberg pe cei 21 de criminali de război naziști. El însuși tată a doi fii care au fost grav răniți pe frontul de vest, Gerecke a cunoscut toate ororile războiului. Cu compasiune pentru păcătoși, pastorul s-a ocupat de fiecare dintre naziștii arestați, oferindu-le servicii divine în capelă și ore individuale de părtășie. De-a lungul întregii perioade, Gerecke a ținut un jurnal detaliat.

De la bun început, unii au fost disprețuitori: „Nu dau doi bani pe chestiile astea cu Isus, jidanul care s-a dat drept Fiul lui Dumnezeu. E doar propagandă!” Alții, în schimb, au fost conduși să se recunoască drept niște păcătoși pierduți, în disperată nevoie după sângele Mielului lui Dumnezeu.

Primul care a căzut la piciorul crucii a fost Fritz Sauckel, șeful Departamentului de muncă forțată. După o oră de capelă, Fritz s-a apropiat de Gerecke, rugându-l să vină în celula sa. Acolo au început să vorbească despre mântuire. Deodată, Sauckel s-a prăbușit la pământ, implorându-l pe Gerecke să se roage pentru el. „Fără teamă și fără să se rușineze, scria Gerecke, s-a rugat cu mine, încheindu-și rugăciunea cu aceste cuvinte: «Doamne, ai milă de mine, păcătosul.» Apoi, cu inima zdrobită, mă întreba ce-ar putea face ca să îndrepte suferința pe care programele sale de muncă forțată aproape de sclavie le-a pricinuit-o nenorociților deținuți?”

Al doilea care și-a zdrobit inima a fost feldmareșalul Keitel, șeful statului major al armatei. Keitel s-a aplecat cu aviditate asupra Scripturii, memorând numeroase texte care vorbeau despre mila lui Dumnezeu. Nu-i era rușine să îngenuncheze lângă patul său și să-și mărturisească păcatele, pe nume. Cu lacrimi în ochi a mărturisit: „Pastore, m-ai ajutat mai mult decât îți poți da seama. Fie ca Hristos, Mântuitorul meu, să stea alături de mine tot drumul. Am atâta nevoie de El!”

Odată, Hans Fritzsche (șeful propagandei radio), von Schirach (liderul tineretului hitlerist) și Albert Speer (ministrul armamentului) au cerut să fie împărtășiți. Când soldații de gardă ai capelei i-au văzut pe cei trei îngenuncheați și mărturisindu-și sincer păcatele, s-au apropiat de capelan și i-au spus: „Pastore, aici nu mai este nevoie de noi. Asta e treabă sfântă!” și au ieșit cu lacrimi în ochi.

În primăvara lui 1946 s-a zvonit că Gerecke va trebui să plece acasă, în SUA. Ca reacție, toți cei 21 de naziști anchetați – chiar și cei disprețuitori – au trimis o scrisoare cu semnăturile lor către soția lui Gerecke, rugând-o să-și determine soțul să rămână. „Imaginează-ți-i pe băieții de fier ai lui Hitler, aceia care au prigonit creștinismul și au călcat în picioare Cele Zece Porunci mai teribil decât oricare hulitor din istorie, implorând acum o casnică umilă din America, de dragul Cuvântului lui Dumnezeu!”

Printre naziștii cei mai antisemiți fusese și Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al lui Hitler. Minunea este că, sub influența Cuvântului lui Dumnezeu, s-a prăbușit și el ca un simplu păcătos la crucea lui Hristos. Pocăința l-a schimbat de nerecunoscut!

La 1 octombrie 1946, sentința a fost pronunțată: pentru 12 dintre ei – moarte prin spânzurare. Pentru restul, ani grei de închisoare. Execuția celor 12 urma să aibă loc pe 15 octombrie, la miezul nopții.

În clipa când trebuia să urce eșafodul, Ribbentrop i-a șoptit lui Gerecke: „Îmi pun încrederea în Hristos.” Iar atunci când ștreangul i s-a pus în jurul gâtului, Ribbentrop s-a mai întors o dată spre pastor, ca să-i spună: „Ne vom revedea...” Când veni rândul lui Keitel, acesta i-a spus solemn: „Îți mulțumesc din toată inima ție, pastore, și celor care te-au trimis.”

Albert Speer, unul dintre cei care au fost condamnați la douăzeci de ani de închisoare, a făcut din Biblie bucuria acelor ani lungi. A memorat o sumedenie de texte din Scriptură și, pe lângă asta, a mai citit optsprezece volume mari de teologie, nu din plictis, ci din foame și sete după neprihănire.^{^[1]}

Moneda cu două fețe

Acum vine una dintre cele mai neînțelese lecții pentru creștini. Indiferent de nuanța confesională, toți creștinii acceptă harul lui Dumnezeu, adică acceptă jertfa înlocuitoare a Mântuitorului pentru ei. Această „acceptare a schimbului” corespunde cu venirea la nuntă și intrarea în sala de ospăț. Dar nenorocirea este că „acceptarea schimbului” nu e de ajuns. Hristos cere mai mult, și anume „efectuarea schimbului”.

O monedă bună are două fețe: banul și pajura. O monedă cu o singură față este un ban fals. Nu e destul să primesc doar moartea Lui pentru păcatele mele! Ascultă textul cel mai grăitor în această privință: „Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți...” Prin ce? Răspunsul din text nu este „prin moartea Lui”, așa cum ar crede unii. Ci textul declară: „Vom fi mântuiți prin viața Lui” (Romani 5:10). Așadar, moartea lui Hristos operează „împăcarea”. În schimb, „mântuirea” personală o realizează trăirea vieții Lui în noi! Aceasta este fața a doua a monedei: locuirea Lui în mine! De altfel, credința nu contemplă doar un răstignit mort ca jertfă. Ci crede într-un Hristos viu, care vrea să locuiască în mintea și sufletul celui născut din nou (Ioan 14:23). Cât de important este acest aspect, vom înțelege din pasajul culminant al parabolei nunții fiului de împărat. Pentru că aici detonează apogeul judecății!

^{^[1]} Fred Grossmith, The Cross and the Swastika, 1984.

Detalii: Scris de: Lucian Cristescu; Categorie: O pagina pe zi editia a patra; Publicat: 25 Noiembrie 2024

Doar o haină

Iată că: „Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă” (Matei 22:11).

Știi ce am simțit eu când am citit pentru prima dată pilda? Eram gata să sar în apărarea lui: „Păi dacă l-au luat de pe drumuri, de unde să aibă amărâtul acela haine de nuntă?”

La o citire mai atentă, am realizat că toată mulțimea de nuntași fusese adunată de prin coclauri, de pe la colțuri, din drumul mare. Și notează: dintre toți aceia, cum se face că numai el singur s-a găsit să fie fără haină de nuntă? Nu te întrebi cum și-au rezolvat ceilalți problema, în timp ce individul acesta nu?

Urmărește apoi cuvintele împăratului: „Prietene..., cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (versetul 12). Faptul în sine că Împăratul cel drept îi cere socoteală presupune implicit că omul se afla în ofsaid. Modul în care este pusă întrebarea face să se înțeleagă faptul că și pentru el era pregătită o soluție, pe care însă individul se pare că a refuzat-o.

Pentru dezlegarea enigmei, istoria ne vine în ajutor. În cultura greacă exista o tradiție prin care organizatorul nunții asigura haine de cinste pentru oaspeții care soseau neanunțați la nuntă. Homer relatează cum Telemachus, ajungând la nunta fiului lui Menelau, a fost îmbrăcat în haine pregătite de gazdă, după ce a fost îmbăiat și uns cu untdelemn parfumat.

La popoarele caucaziene, gazda care voia să onoreze oaspeții îi îmbrăca cu un caftan luxos. Refuzul de a primi și de a purta caftanul era una dintre cele mai grave insulte.

Printre orientali, la serbările publice se purtau haine albe și lungi. Cei care apăreau în asemenea ocazii cu altfel de haine erau priviți nu doar ca vinovați, ci vrednici de pedeapsă.

Spiritual vorbind, „haina de nuntă” își identifică simbolistica în cuvintele Scripturii: „Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat” (Apocalipsa 19:7,8). În simbolul hainei, ultima carte a Scripturii se întâlnește cu prima: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui haine de piele” (Geneza 3:21). Relația dintre aceste două texte aparținând primei și ultimei cărți din Biblie este deosebit de semnificativă. „Haina de nuntă” reprezintă viața și caracterul lui Hristos: „Îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos”, spunea Pavel (Romani 13:14). Aceasta înseamnă practic „efectuarea schimbului”^{^[1]}, în care eu îi dau lui Hristos viața mea plină de păcate și primesc în schimb viața Lui neprihănită. Acesta este singurul lucru care ne califică să stăm la masa împăratului, anume purtarea caracterului Său!

Tăcere!

Și împăratul, respectuos, îi dă oaspetelui dreptul să se apere, arătându-se chiar dispus să-l ierte dacă lipsa hainei de nuntă s-ar datora neglijenței altcuiva. Dar, în loc de răspuns, omul acela... „a amuțit”. Ah! Va veni un moment când fiecare păcătos va amuți și va recunoaște în inima sa că merită osânda și că nimeni altul nu poartă vina pentru pierderea veșniciei, decât el însuși.

Cât privește procesul judecății, pilda Mântuitorului ne conturează cele două faze ale ei: prima are în vedere acceptarea sau respingerea chemării la nuntă; a doua fază însă are de-a face cu felul în care omul apare la nuntă. Cu alte cuvinte, nu e destul faptul că am acceptat invitația. La judecată, vom fi cercetați în ce măsură ne-am însușit haina neprihănirii sale prin credință, trăind practic și consecvent viața Lui în peisajul cotidian.

Sfârșitul pildei se adresează celor lipsiți de experiența umblării cu Isus: „Atunci, împăratul a zis slujitorilor săi: «Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților!»” (Matei 22:13). Mă întreb, câți dintre cei care au crezut în Numele Lui, care s-au rugat în Numele Lui, care au prorocit în Numele Lui, care au făcut minuni în Numele Lui... (vezi Matei 7:22) nu vor fi uluiți de cuvintele incredibile care vor bubui în urechile lor în ziua marii bucurii a întâlnirii cu Mântuitorul?!

⁕ Încă o șansă. În 1888, Alfred Nobel era deja un om renumit. Dedicat cu totul cercetărilor în domeniul explozibilelor – fapt pentru care a și rămas neînsurat – Nobel brevetase, în 1867, dinamita și apoi alte explozibile mult mai puternice. Lumea îl poreclise „Regele dinamită”. Într-o dimineață a anului 1888, Alfred Nobel luă ziarul și, ca de obicei, îl frunzări. Chiar pe prima pagină îl șocă un titlu de-o șchioapă urmat de un necrolog: „Alfred Nobel, inventatorul dinamitei, a murit ieri. El este individul care a proiectat o metodă de a omorî într-un război mai mulți oameni decât au murit în toate celelalte războaie de până acum. Alfred Nobel a murit foarte bogat!” Investigând gafa, Nobel a aflat că jurnalistul îl confundase pe el cu fratele său mai mare care, într-adevăr, decedase cu o zi în urmă. Dar, citindu-și necrologul defăimător, Alfred Nobel s-a trezit ca dintr-un vis urât. Posteritatea avea să-l comemoreze drept Îngerul morții, ca cel care a proiectat și realizat instrumentul de ucidere în masă! O asemenea etichetare îngrozitoare i se părea monstruoasă! În ziua aceea, o idee a început să prindă contur și să se concretizeze printr-un testament prin care Alfred Nobel își lăsa imensele bogății pentru un fond de premii dedicate celor mai remarcabile opere menite să întărească pacea pe pământ. Așa a luat ființă Premiul Nobel. Revitalizat de decizia lui, Nobel a rostit fraza memorabilă: „Orice om trebuie să aibă șansa de a-și corecta epitaful în timpul vieții sale și să-l scrie din nou.”

Când perspectiva avertizoare a lipsei hainei Mielului ne apare atât de îngrijorătoare, maxima lui Alfred Nobel este o provocare în bătălia spirituală!

„Nimiciți pe veci” sau „torturați veșnic”?
Deznodământul

Și iată că judecata se încheie cu sentința împăratului: „Aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 22:13).

Întunericul de afară este ceea ce chiar individul a ales – despărțirea veșnică de Dumnezeu, care este Lumină (1 Ioan 1:5). Ceea ce mă tulbură în cuvintele finale este expresia ce redă groaza ajunsă la paroxism: „plânsul și scrâșnirea dinților”. Pe marginea lor s-au scris volume de teologie, s-au alcătuit dizertații, s-au tunat predici de îngrozire și căință! Imaginația omului este prolifică, mai ales când este excitată de subiecte gen „horror”.

Este osânda dreptei judecăți un iad etern? Este măsura pedepsei tortura veșnică? Cine vrea să fie pregătit pentru judecată trebuie să-și ia timp să clarifice și deznodământul.

⁕ Robert Ingersoll. Istoria aceasta a avut loc în 1845. Micuțul Robert se născuse într-o familie creștină. Tatăl său, preot, și-a propus să-i ofere cea mai aleasă educație. Îl ducea la biserică, îl învăța rugăciuni. Ori de câte ori băiatul făcea vreo năzbâtie, tatăl îl trăgea deoparte și, cu patos, fără să-l bată, îi vorbea despre pedeapsă. Metoda se dovedea excelentă: înfățișarea flăcărilor iadului, a chinurilor inimaginabile îl înspăimânta pe băiat care, îngrozit, devenea „îngeraș” trei-patru zile. „Robert, dacă vei mai face păcatul acesta, Dumnezeu te va arunca în iad și te vei perpeli în vecii vecilor!” Alteori, când mai greșea, îi citea din cărți serioase: „Dumnezeu te ține deasupra prăpastiei iadului cum ții un păianjen. El te disprețuiește și e foarte mânios. Ura Lui se îndreaptă asupra ta și arde ca focul. În ochii Lui nu valorezi mai mult decât o scârbă ce trebuie aruncată în foc. Tu atârni de un singur fir, agățat deasupra flăcărilor urii dumnezeiești, și firul poate fi rupt în orice clipă.”^{^[2]} Sau: „La moarte te așteaptă iadul. Sufletele nu dorm, ci merg în chin... Cel mai cumplit lucru al acelor chinuri este că ele durează veșnic. Veșnic! O, gând de nesuportat! Când milioane de ani s-au dus, chinurile acelea încep din nou și din nou, de la capăt, la fel ca în prima zi!”^{^[3]}

Simțămintele băiatului se modificau odată cu adolescența. Fiind o fire puternică, frica i s-a transformat în indignare până când, mânios, a strigat: „Tată, dacă așa este Dumnezeul pe care-L slujești, nu vreau să am nimic de a face cu El!” Și, împreună cu fratele său, fugi de acasă. Localnicii s-au dus să-i caute. Zadarnic. După trei zile, un cioban i-a găsit în pădure, ascunși sub un maldăr de frunze, hotărâți să moară de foame…

Când a ajuns mare, Robert Ingersoll a devenit cel mai mare ateu militant din SUA. Om politic și jurist strălucit, era solicitat să țină conferințe pentru onorarii de 3 500 de dolari – o sumă fabuloasă pentru data aceea.

În acest punct, nu pot să nu-i dau dreptate ateului Ingersoll, ca și multor atei. Imaginea unui Dumnezeu șef-patron de iad este de-a dreptul revoltătoare, pentru că sfidează orice criteriu de bunătate și dreptate omenească. Un asemenea Dumnezeu nici nu merită să fie numit ca atare, pentru că un „Dumnezeu” al iadului nu poate fi decât:

1) crud și lipsit de iubire: întrucât găsește satisfacție în suferința oamenilor;

2) cu totul nedrept: pentru că pedepsește victima (omul) cu pedeapsă egală ca și cea a inițiatorului răzvrătirii, Satana;

3) cu totul nedrept căci, pentru câțiva ani de păcătuire, toarnă pedeapsa în infinit;

4) neputincios în soluționarea problemei păcatului căci, prin iad, El întreține o „rană” veșnică în univers, un foc etern, prin care păcatul să se tot perpetueze și să fie imortalizat;

5) absurd și nepedagogic, prin faptul că pedeapsa administrată nu produce niciun fel de corecție;

6) complice cu Satana: pentru serviciile de „rotisor”, Satana capătă un statut util și recunoscut;

7) profund nedrept, întrucât constrânge păcătoșii prin biciul groazei ca să-I devină sclavi, tremurând la picioarele Lui.

Pentru că este un punct de încercare a crezului, te invit să abordăm cuvântul Scripturii și să începem chiar cu cel mai fierbinte loc care tratează pe față problema „iadului”. Este vorba de pasajul din Luca 16:19-31 – „Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr”.

Revelație sau parabolă?

Prima problemă de rezolvat este să aflăm dacă acest fragment este o „revelație”, respectiv o descriere realistă cu privire la osânda viitoare a păcătosului? Sau este doar o „parabolă”^{^[4]}?

Dacă este o revelație, atunci relatarea descoperă chiar starea omului în moarte. Dimpotrivă, dacă este o parabolă, lucrurile se schimbă. Citind fabula „Corbul și vulpea”, nimeni nu trage concluzia că un corb este o pasăre dotată cu capacitatea de a comunica cu specia de mamifere numită „vulpe”. Cine citește o fabulă va căuta întotdeauna „morala” ei. În cazul în care fragmentul este o parabolă, atunci urmărește nu descrierea iadului, ci o „morală” anumită, pentru care întreaga narațiune este o construcție imaginară.

Este cu atât mai important să clarificăm această premisă, cu cât tema implicată este „starea sufletului în moarte”. Teologul Jean Zurcher ne avertiza: „Cine se înșală în privința naturii omului se înșală automat în toate celelalte doctrine!”

⁕ Direcția. La 31 octombrie 1983, zborul coreean Airlines 007 a decolat din Anchorage, Alaska, pentru un zbor fără escală cu destinația Seul, Coreea de Sud.

Ceea ce nu știa echipajul era că, de fapt, computerul de bord care monitoriza sistemul de navigație avea o eroare de rutină de numai un grad și jumătate. La 200 km de la decolare, eroarea era de nedetectat. Dar, după ce uriașul 747 și-a continuat zborul peste insulele Aleutine și deasupra Pacificului, avionul s-a depărtat mult de la traseul de zbor. Fără ca piloții să realizeze, avionul a intrat deasupra spațiului de zbor sovietic. Radarele au detectat „zborul-inamic” și, de îndată, avioanele de vânătoare au pornit să-l intercepteze. Undeva, deasupra teritoriului rusesc, avionul a fost doborât și toți cei de la bord și-au pierdut viața! Morala: Alege-ți bine direcția. Un mic detaliu neglijat poate fi fatal!^{^[5]}

^{^[1]} În completare, vezi și textele: „Domnul... M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii” (Isaia 61:10). „Îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare... Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii” (Coloseni 3:12,14).

^{^[2]} Edwards, Jonathan, Sinners in the Hand of an Angry God (Păcătoșii în mâna unui Dumnezeu nemilos), 1741.

^{^[3]} Catehismul catolic din Baltimore.

^{^[4]} „Parabola = scurtă povestire fictivă, menită să ilustreze un principiu sau o atitudine

morală ori spirituală” (Encliclopedia Britanică, 1999).

^{^[5]} George Wood, Life’s Alternatives, 1995, p. 6.

Detalii: Scris de: Lucian Cristescu; Categorie: O pagina pe zi editia a patra; Publicat: 26 Noiembrie 2024

Contextul

Să pornim analizând contextul. Capitolul 16 din Evanghelia după Luca derulează două pilde bizare. Parabola „ispravnicului necredincios” începe exact ca și cea „a bogatului nemilostiv”: „Un om” (16:1, ca și versetul 19). Este interesant că ambele pilde sunt scandaloase, una pe tema necinstei, alta pe tema torturilor veșnice în iad.

Evaluându-i conținutul, prestigioasa Biblie de Ierusalim anunță: „Capitolul 16 prezintă două parabole.”

Textul cu bizarerii

Să trecem la analiza textului. Din relatare, ne izbesc câteva elemente stranii care se află în conflict direct cu revelația Scripturii în ce privește „starea omului în moarte”.

1. Mai întâi, aici găsim un „rai” ciudat din care... lipsește cu desăvârșire Isus Hristos! În loc de „sânul lui Hristos”, e „sânul lui Avraam” (?!) (Luca 16:22).

2. În acest „rai” bizar, cea mai înaltă autoritate cu care negociază bogatul nemilostiv nu este Hristos, nici Dumnezeu, ci... Avraam (Luca 16:24,25).

3. Criteriul pentru care unul ajunge în „rai”, iar celălalt în „iad” este scandalos! Biblia nu ne oferă niciun indiciu că bogatul ar fi fost ticălos și rău. Dimpotrivă, dacă ar fi fost așa, n-ar fi suportat la ușa casei lui un cerșetor bubos cu câini roind în jurul lui. Câtă bunăvoință trebuie să fi avut dacă îl suporta! Pe deasupra, faptul că Lazăr stătea continuu la poarta lui e dovada că nu stătea degeaba, întrucât tot primea ceva. Altfel ar fi plecat la poarta altcuiva.

Biblia nu spune nici că Lazăr era neprihănit. Cu toate că numele lui Lazăr înseamnă „Doamne-ajută”, pare că Lazăr nu prea depindea de ajutorul lui Dumnezeu, ci mai degrabă de mila bogatului acestuia. Spun asta întrucât Psalmii 37:25 afirmă: „Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea.” Or Lazăr se află în contratimp cu versetul din Psalmii. Aparențele îl arată pe Lazăr ca un cerșetor oarecare, lipsit de o experiență spirituală cu Dumnezeu!

În consecință, criteriul trimiterii lui Lazăr în „sânul lui Avraam” și a bogatului în „iad” este de-a dreptul caraghios: „Adu-ți aminte”, îi zice Avraam bogatului, „că, în viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune, și Lazăr și le-a luat pe cele rele” (Luca 16:25). Va să zică, raiul din pildă funcționează pe „logica compensării”, nicidecum pe criteriul credinței și al neprihănirii. Cu alte cuvinte: Dacă aici ți-a fost rău, acolo ți-e bine. Dacă aici te-a durut, acolo trebuie să te veselești. Logica asta nu e deloc biblică. Biblia este clară în privința faptului că nu există mântuire prin compensare, nici contra fapte bune, nici contra suferinței. Mântuirea nu e dată ca o plată contra niciunui palmares realizat pe pământ. Ea este darul lui Dumnezeu.

4. În tabloul „iadului”, în loc de „suflete” fără trup, ni se înfățișează ființe cu mădulare trupești. Bogatul și-ar fi ridicat „ochii”... Un suflet n-are mădulare materiale, ca ochiul, și nici „deget” de muiat, nici „limbă” de răcorit! (Luca 16:23,24).

5. Dar cea mai mare absurditate abia urmează: imaginează-ți că ești mântuit și că îți petreci veșnicia undeva, într-un „loc cu verdeață” plin de soare și seninătate. Și, în timp ce-ți acordezi harfa pentru a înălța un imn de laudă, deodată te izbește un cor de urlete de undeva din stânga. Ia te uită! La numai doi pași de tine e chiar buza iadului. Îl și poți vedea! Ia uite-l pe tata... sau poate pe fiul tău. Îi vezi cum privesc la tine și strigă după un strop de apă. Iar tu... cânți de inimă fericită. Nu e absurd? În parabolă, iadul și raiul sunt atât de aproape încât figurile se pot distinge și comunică între ele, ca vorbirea peste gard. Eu n-aș vrea să fiu într-un asemenea rai! Aș prefera să-I spun: „Doamne, termină și cu mine, și cu ei, decât să văd acest infern care nu se mai isprăvește.”

⁕ Gary Gilmore, un tânăr din statul american Utah, a ucis cu sânge rece doi bărbați necunoscuți, apoi i-a ciopârțit... La scurtă vreme, Gary a fost prins. Știrea a făcut ocolul țării. Lumea fierbea de indignare. Mulțimea cerea într-un glas pedeapsa capitală. Câțiva cetățeni chiar s-au oferit ca voluntari în plutonul de execuție. Numai la o singură opțiune nu s-a gândit niciunul dintre indivizii ăștia răzbunători: ca ticălosul Gary Gilmore să fie torturat îndelung și în mod repetat. Nu s-a găsit un singur om care să ceară ca vinovatul să fie ars la foc mic până la moarte! Și atunci ai vrea ca acest gând să-L obsedeze pe Dumnezeul iubirii și să-I aducă în veci satisfacție supremă?^{^[1]}

Comentariul critic internațional al Bibliei, o lucrare modernă, comentând versetul 22, vine cu o observație-cheie: „Detaliile parabolei sunt împrumutate din credința populară iudaică cu privire la condiția sufletului în Șeol și n-ar trebui deloc înțelese ca fiind o confirmare a acestor superstiții populare.”

Ce are de spus Biblia?

Teologii care au redactat Comentariul critic internațional al Bibliei se bazează pe o serie de adevăruri biblice care nu permit interpretarea literală a parabolei din Luca 16:19-31, anume:

1) Că Avraam nu este în cer. Profetul Isaia afirmă: „Avraam nu ne cunoaște” (Isaia 63:16; vezi și Eclesiastul 9:5,6,10). Apoi, Pavel spune că eroii credinței, printre care și Avraam, „n-au primit ce le fusese făgăduit, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi” (Evrei 11:13,39,40). Însuși Isus precizează că Dumnezeu Se numește „Dumnezeul lui Avraam” doar în virtutea învierii celor morți (Luca 20:37).

2) Că morții, buni sau răi, dorm, deopotrivă: „Cel mai mic și cel mare sunt totuna acolo, și robul scapă de stăpânul său” (Iov 3:18-19); bogatul și săracul „amândoi adorm în țărână, amândoi sunt mâncați de viermi” (Iov 21:26).

3) Că răsplata – bună sau rea – va fi dată abia la înviere, la a doua venire a lui Isus: „Fiul omului are să vină în slava Tatălui... și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16:27).^{^[2]}

4) Că focul mistuitor nu există acum, ci abia după revenirea lui Hristos: „La descoperirea Domnului Isus din cer…, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui” (2 Tesaloniceni 1:7-9). Atunci se va așterne adevărata nouă ordine universală!

De ce atunci „coșmarul” din Luca 16?

Desigur că te întrebi: De ce folosește Isus Hristos aceste elemente absurde?

Răspunsul ni-l aduce istoria. Ea consemnează mentalitatea iudeilor din timpul Domnului Isus. Aceștia credeau exact povestea cu „sânul lui Avraam”! Iată câteva extrase din literatura vremii: „Hadesul are două încăperi, una pentru buni, alta pentru răi” (2 Ezra 4:41); „Nelegiuiții sunt chinuiți în cealaltă încăpere” (Talmud Erubim); „Îngerii îi duc pe cei neprihăniți în locul cuvenit lor” (Talmud Ketuboth 104); „Drepții sunt primiți în Hades de Avraam, Isaac și Iacov” (4 Macabei 13:17); „Aici stau în poala lui Avraam” (Talmud Kidușin 72); „Cei buni și cei răi se pot vedea și pot chiar comunica între ei.” (Midraș, la Eclesiastul 7:14).

Scriitorul și istoricul evreu Josephus Flavius, contemporan cu apostolii Pavel și Ioan, expune complet crezul iudeilor din timpul său cu privire la iad în cuvinte și imagini identice cu cele din parabola Domnului Hristos: „Cât despre Hades, în care sunt reținute sufletele drepților și ale nedrepților, este necesar să vorbim acum. Hadesul este un loc în lume..., o regiune subpământeană, în care lumina din această lume nu luminează..., astfel că, în această regiune, nu poate fi lumină, ci trebuie să fie întuneric veșnic! Această regiune este destinată ca loc de păstrare pentru suflete, în care îngerii sunt puși ca paznici pentru ei și le împart pedepse vremelnice potrivite cu comportamentul și purtarea fiecăruia.

În această regiune este un loc anumit, deoparte, ca un lac de foc nestins, în care până acum nimeni n-a fost aruncat și care este pregătit pentru o zi mai dinainte hotărâtă de Dumnezeu, în care o sentință dreaptă va fi pronunțată asupra tuturor oamenilor. Când cei nedrepți și cei care au fost neascultători față de Dumnezeu vor fi condamnați la pedeapsa veșnică, cel drept va primi o împărăție nestricăcioasă, care niciodată nu va trece. Cei drepți, într-adevăr, sunt ținuți în Hades acum, dar nu în același loc în care sunt ținuți cei nelegiuiți.

Căci există o singură coborâre în această regiune, o poartă la care noi credeam că stă un arhanghel cu o oștire prin care cei care trec sunt conduși în jos de îngerii numiți peste suflete. Dar nu toți merg pe aceeași cale, ci cei drepți sunt conduși spre dreapta, în imnuri cântate de îngerii numiți peste acel loc, spre o regiune a luminii, în care cei drepți au locuit de la începutul lumii. Aici, ei nu sunt confruntați cu nevoi, ci se bucură veșnic de priveliștea lucrurilor bune pe care le văd și se veselesc în așteptarea acelor noi bucurii, care vor fi deosebite pentru fiecare dintre ei, prețuind acele locuri care le întrec pe cele pe care le avem aici. Acolo nu există muncă grea, nici călduri arzătoare, nici frig pătrunzător și nu există acolo niciun fel de plante cu spini, ci numai fețele părinților și ale celor drepți, pe care ei le văd totdeauna surâzându-le, în timp ce așteaptă acea odihnă și viață veșnică din ceruri ce urmează acestei regiuni. Acest loc noi îl numim „sânul lui Avraam”.

Cât despre cei nelegiuiți, ei sunt trași cu forța în partea stângă de către îngeri numiți pentru pedepsire, nemaimergând de bunăvoie, ci ca prizonieri, duși înăuntru prin violență; la care sunt trimiși îngeri numiți peste ei ca să-i mustre și să-i arunce tot mai jos. Acum, acei îngeri care sunt puși peste aceste suflete le târăsc în vecinătatea iadului însuși. Acei care sunt aproape de el aud continuu zgomotul lui și stau întru totul chiar în aburul fierbinte, iar când privesc mai îndeaproape acest spectacol, ca un teribil și extrem de mare peisaj de foc, ei sunt cuprinși de o așteptare îngrozitoare a judecății viitoare și chiar prin aceasta sunt pedepsiți. Dar, mai mult, văzând locul părinților și al celor drepți, chiar prin aceasta ei sunt și mai mult pedepsiți. Un haos adânc și mare este însă între ei, astfel că un om drept care are milă de ei să nu poată ajunge la ei; și nici unul nedrept, dacă ar fi destul de îndrăzneț și ar încerca acest lucru, să nu poată trece peste el.”^{^[3]}

Raportul istoriei mă uimește și mă pune pe gânduri. Credeam că iudeii erau oamenii Scripturii, păzitorii revelației divine. Cum de s-a putut produce în crezul lor un salt atât de imens de la credința curată, biblică, la fantezii absurde ca „Hadesul” împrumutat de la greci? Ne lămurește tot istoria: în secolul al II-lea î.Hr., când Vechiul Testament a fost tradus din ebraică în greacă, traducătorii s-au poticnit la cuvântul șeol (mormânt). Pentru evrei, șeol însemna pur și simplu „mormânt”, un loc în țărână (Psalmii 90:3; Ezechiel 31:14), de odihnă inconștientă (Iov 3:17-19), țară a întunericului și a haosului (Iov 10:21,22), un loc al viermilor (Iov 17:13-16) și al tăcerii (Psalmii 115:17). Cu ce ar fi putut să-l traducă, întrucât în limba greacă nu exista niciun cuvânt care să redea noțiunea simplă de „mormânt”. Ar fi existat cuvântul hades. Numai că, pentru greci, hades însemna cu totul altceva: în loc de mormânt, el desemna un loc subpământean unde erau stocate sufletele fără trup, care posedau totuși însușirile trupești ale oamenilor vii (!?).

La început, evreii dintre greci făceau distincția: spuneau una (hades) și înțelegeau alta (șeol). De exemplu, evanghelistul Luca (grec) traduce Psalmii 16:10 („căci nu-mi vei lăsa sufletul meu în șeol”) prin cuvintele „căci nu-mi vei lăsa sufletul în hades” (Faptele 2:27), folosind deci termenul cu înțelesul de șeol ebraic. Ca ilustrare, există pietre funerare în Asia Mică pe care scria hades, cu sensul ebraic „mormânt”. Cu timpul însă, cu toată bunăvoința învățătorilor sinceri, nu s-a putut evita suprapunerea și înlocuirea conceptului biblic al lui șeol cu conceptul grecesc hades, izvorât dintr-o altă filozofie despre moarte. Pentru a-i scoate pe iudeii contaminați de elenisme din confuzia cu privire la moarte, Isus Se folosește chiar de mentalitatea lor deviată pentru a-i conduce la o morală revoluționară.

^{^[1]} Ca să justifice această monstruozitate, Origene din Alexandria (c. 250) învăța că iadul chinuitor este necesar, întrucât este un mijloc terapeutic. Că, în iad, chiar și cei mai răi dintre păcătoși pot fi reabilitați și în cele din urmă își pot găsi calea către paradis. Această vedere universalistă a fost respinsă de conducătorii Sinodului de la Constantinopole, în 543. și, în timp ce puțini teologi cred azi că păcătoșii vor fi în cele din urmă anihilați (moartea a II-a), cei mai mulți cred că chinurile iadului sunt nesfârșite!

^{^[2]} Vezi și Apocalipsa 20:13; Matei 25:31; Apocalipsa 22:18.

^{^[3]} Josephus Flavius, în „Discursul lui Josephus către greci, cu privire la hades”, Opere, p. 1902, ediția lui John Whiston.

Detalii: Scris de: Lucian Cristescu; Categorie: O pagina pe zi editia a patra; Publicat: 27 Noiembrie 2024

Iar morala?

Orice parabolă sau pildă există pentru „morala” ei, pentru învățătura pe care o ilustrează. Într-o fabulă, morala e de regulă la sfârșit. Raportând pilda fantastică la tema „pedepsei”, învățătura pe care Mântuitorul o dă este radicală: „Au pe Moise și pe proroci, să asculte de ei... Dacă n-ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți” (Luca 16:29,31).

Înapoi la „Moise și proroci”! Cu alte cuvinte, înapoi la Scriptură!^{^[1]} Din nou, Isus arată spre Scriptură ca cea mai înaltă autoritate în materie de credință și doctrine și o recomandă ascultătorilor drept ghidul sigur pentru salvare!^{^[2]}

„Înapoi la Biblie!” Lumea teologică de după cel de-al Doilea Război Mondial a cunoscut o schimbare semnificativă. Cercetând mai atent și fără prejudecăți singura autoritate în materie de credință, Biblia, teologi de marcă și-au revizuit poziția despre iad.

Când, în 1974, John Wenham a dorit să publice cartea Enigma Răului, cu greu a găsit un editor. Inter Varsity Press a devenit prima editură creștină dispusă să demaște doctrina tradițională despre iad. Printre cei care au fost influențați de această carte a fost americanul Edward Fudge, care – la rândul său – a publicat volumul Focul care consumă, prefațat de vestitul F. F. Bruce, în 1982.

În 1988, cel mai mare predicator și teolog din Anglia, John Stott, confesorul reginei și fondatorul Institutului pentru Creștinismul Contemporan din Londra, fiind provocat de teologul liberal David Edwards, și-a declarat onest poziția despre „pedepsirea păcătoșilor”. În faimoasa lui carte Esențialul creștinismului, el declară: „Vreau să repudiez cu toată vehemența de care sunt capabil superficialitatea cu care evanghelicii vorbesc despre iad. Imaginea focului indică doar anihilare instantanee, și nu chinuri veșnice.”

„Mulți creștini moderni pur și simplu sunt rușinați de iad”, explică prof. Groothuis, de la Denver Seminary din SUA. Chiar și unii evanghelici, care în general abordează Biblia într-un mod mai literal, privesc iadul ca „un lucru prea rușinos ca să mai fie cosmetizat de pretextul iubirii divine”.^{^[3]}

Iadul pierde teren

„Sfârșitul păcătoșilor este distrugerea, nu suferința eternă”, spun teologi evanghelici precum Clark H. Pinnock, profesor de teologie la McMaster Divinity College din Hamilton, Ontario, și Philip E. Hughes, un cleric englez și autor creștin. Teza „anihilaționismului”^{^[4]} susține adevărul pur biblic: că aceia care aleg în final să-L respingă pe Dumnezeu vor fi șterși pur și simplu din existență de către focul consumator al iazului de foc ce va avea loc abia la sfârșitul istoriei păcatului.

„Cum pot creștinii să proiecteze o divinitate atât de crudă și răzbunătoare, care să cauzeze tortură nesfârșită pentru creaturile Sale, oricât de păcătoase ar fi putut fi? Un Dumnezeu care ar face așa ceva ar fi mai asemănător cu Satana decât cu Dumnezeu” – scrie Pinnock, în Criswell Theological Review.^{^[5]}

„Credința tradițională de pedepsire fără sfârșit este legată de noțiunea greacă a nemuririi înnăscute a sufletului, un crez care este bazat mai degrabă pe Platon decât pe Biblie. Nemurirea ce i se asigură creștinului nu este inerentă ființei sau sufletului său, ci este oferită de Dumnezeu”, scrie Philip Hughes. El notează avertismentul lui Isus din Matei 20:28: „Temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul, și trupul în gheenă.”^{^[6]}

John Dominic Crossan, profesor emerit la DePaul University, din Chicago, spunea: „Odată ce am descoperit că putem crea iadul pe pământ, a devenit nemintos să mai vorbim despre iad în sens literal.”^{^[7]}

La sfârșitul secolului, în urma mișcării produse pe tărâm teologic, Vaticanul a inițiat o strategie de repliere: „O mișcare revizionistă a fost lansată în 1999 de surprinzătorul editorial publicat în La Civita Catolica – o influentă revistă iezuită, cu strânse legături cu Vaticanul. «Iadul nu este un loc, ci o stare de a fi, în care persoana suferă despărțirea de Dumnezeu», spune revista.

Cu câteva zile mai târziu, papa Ioan Paul al II-lea a spus audienței de la Vatican că «iadul, mai degrabă decât a fi un loc, indică starea celor care în mod liber și definitiv se separă de Dumnezeu». Ca să descrie această condiție de «despărțire de Dumnezeu», pontiful spunea că Biblia folosește un limbaj simbolic, care îi încadrează figurativ într-un iaz de foc pe cei care s-au exclus singuri din cartea vieții, astfel experimentând «a doua moarte». Remarcile papei sunt mai bine înțelese ca o încercare de a restaura și a aduce la zi o doctrină mult neglijată a bisericii și să facă din ea un imbold pentru pietate și virtute.”^{^[8]}

Așadar, tot Scripturile au răspunsul, și nu tradițiile precreștine „adoptate” în primele secole de creștinism.

Soluția lui Dumnezeu

Și ce este atunci cu „focul” despre care Scriptura spune că este „veșnic”?

Imaginea lui se regăsește în capitolul 20 din Apocalipsa. Acest capitol prezintă filmul evenimentelor finale. Cu câteva versete mai înainte (Apocalipsa 19:11-14), ni se înfățișează momentul culminant al istoriei – a doua venire a lui Hristos. Acolo ni se prezintă separarea celor două categorii: cei salvați și cei pierduți. La a doua venire are loc învierea celor drepți și transformarea celor găsiți în viață (1 Corinteni 15:51-54 și 1 Tesaloniceni 4:13-17). În timp ce nelegiuiții care și-au căutat scăparea la munți și la stânci (Apocalipsa 6:15-17) au fost „prăpădiți cu arătarea venirii Sale” (2 Tesaloniceni 2:8), mulțimea celor mântuiți este luată de Domnul Hristos spre ceruri, ca să împărățească „o mie de ani cu El” (1 Tesaloniceni 4:16-17; Apocalipsa 20:4).

Apocalipsa 20:1-3 ni-l mai prezintă pe diavol „legat pentru o mie de ani”, închis în adânc, ca să nu mai înșele pe nimeni. Termenul „adânc” (în greacă – abyssos) este același cuvânt folosit în Geneza 1:2 pentru a exprima haosul, starea de „pustiu și gol” („Pământul era pustiu și gol.”).

Chiar așa va și arăta pământul. Cei drepți l-au părăsit și se îndreaptă cu Isus spre tronul lui Dumnezeu. Iar cei nelegiuiți au murit cu toții la arătarea lui Isus. Pământul literalmente e „pustiu și gol”. În aceste condiții, Satana nu mai are pe cine să înșele (Apocalipsa 20:3). Cu alte cuvinte, va fi șomer pentru o mie de ani. În acest fel este el legat de starea de fapt. Profetul Ieremia descrie pământul în cuvintele: „Mă uit la pământ, și iată că este pustiu și gol; mă uit la ceruri, și lumina lor a pierit! Mă uit la munți, și iată că sunt zguduiți; și toate dealurile se clatină! Mă uit, și iată că nu este niciun om...” (Ieremia 4:23-25). „Cei pe care-i va ucide Domnul vor fi întinși în ziua aceea de la un capăt al pământului la celălalt; nu vor fi… nici îngropați, ci vor fi un gunoi de pământ” (Ieremia 25:33). Timp de o mie de ani, Satana și demonii lui vor avea timp să contemple rezultatele „aventurii” lor.

Dar cei mântuiți... ce vor face o mie de ani în ceruri? Apocalipsa 20:4 ne arată că ei sunt chemați să formeze curtea de jurați. Dumnezeu le oferă prilejul să verifice sentința Sa în dreptul fiecărui caz. Cu siguranță că fiecare sfânt are multe întrebări: „Doamne, de ce ai îngăduit atunci cutare nenorocire în viața mea?” sau: „De ce nu sunt și părinții sau copiii mei cu mine?” Atunci, Dumnezeu le va pune la dispoziție toate „dosarele” în care cerul a raportat toate gândurile ascunse, intențiile, faptele și cuvintele fiecărui om, pentru ca oamenii să se convingă singuri. În ele sunt scrise toate intervențiile Sale care au fost respinse. În acele momente, surprinzător, acela care va fi judecat de mulțimea mântuiților va fi Însuși Dumnezeu, după cum scrie: „Ca să fii găsit neprihănit… când vei fi judecat” (Romani 3:4). La dezlegarea fiecărui caz, cerul răsună de: „Aleluia! Ale Dumnezeului nostru sunt mântuirea, slava, cinstea și puterea. Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și drepte” (Apocalipsa 19:1,2). Ce privilegiu va fi să cunoști adevărata față a istoriei! „Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere” (Apocalipsa 20:6)!

Apocalipsa 20:7 ne conduce mai departe, la sfârșitul perioadei de o mie de ani. Satana „va fi dezlegat”. Iarăși? Cum? Simplu: Prin faptul că toți răzvrătiții învie la încheierea mileniului, iar Satana are din nou cobai pentru șiretlicurile lui. Nelegiuiții însă nu învie ca cei neprihăniți în trupuri neprihănite, curățite de păcat, ci ființa lor poartă toate urmările păcatului. Ei învie pentru judecată (Ioan 5:29). În scurtul răstimp dintre această „a doua înviere” și judecată, Satana îi entuziasmează cu strategia lui de a cuceri „cetatea preaiubită”, care tocmai coboară (Apocalipsa 20:9). Lângă el se află cei mai mari strategi din toate timpurile: de la Hannibal, Iuliu Cezar... și până la Hitler. Diavolul le pune la dispoziție arsenalul nuclear și biologic cel mai sofisticat: „Acum ori niciodată!”

Încrezători în numărul lor „ca nisipul mării” (Apocalipsa 20:8), nelegiuiții înconjoară tabăra sfinților (versetul 9). Dar, în timp ce ei stau în picioare în fața cetății, Mântuitorul apare pe tronul mare și alb ca Judecător (versetele 11 și 12). „Cărțile” – adică rapoartele cu toate încercările lui Dumnezeu de a-i câștiga – le sunt desfășurate pe un imens „ecran virtual”. Fiecare dintre ei își revede filmul vieții și acum toți înțeleg cât de aproape a fost cerul de ei și ce mântuire minunată au ales ei să respingă... Ah, atunci va fi „plânsul și scrâșnirea dinților”! În fața mărturiilor convingătoare, orice genunchi se pleacă, dându-i dreptate lui Dumnezeu (Romani 14:11). Dar nu este regretul pocăinței, ci doar regretul unei inimi egoiste pentru imensa pierdere. Universul este martor că înșiși vrăjmașii lui Dumnezeu Îl declară „drept și adevărat”. Acesta este momentul suprem al Marii lupte de milenii. Abia acum lupta poate să înceteze. Este momentul când se declanșează flăcările (Apocalipsa 20:9).

Pământul e cuprins de vâlvătăi de o intensitate nemaivăzută. Munții se topesc literalmente de văpaia focului (2 Petru 3:12). Un imens lac de foc cuprinde totul și consumă amprentele fărădelegii. Nelegiuiții sunt mistuiți. Ultimul va fi mistuit Satana împreună cu demonii lui.

Acum citește cu atenție Apocalipsa 20:14: metafora „iazul cu foc” este tălmăcit fără ocolișuri: „Iazul de foc este moartea a doua.” Deci ce este „iazul cu foc”? Este „o veșnicie de torturi”? Nu, este simplu „moarte” în sensul cel mai propriu în care suntem noi în stare să înțelegem moartea! Atunci, dacă e „moarte”, nu este „chin”! Cât este de limpede! Cât de limpede este Apocalipsa!

... Și focul acesta arde. Cât timp? O spune chiar Apocalipsa 21:1: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerurile dintâi și pământul dintâi pieriseră.” Va să zică, „lucrurile dintâi”, care culminează cu „focul”, s-au sfârșit! Lucrarea curățitoare a focului a fost împlinită și, în locul focului, un pământ nou împodobește salba creațiunii. În Univers este din nou pace. Nu se aude decât un cântec de bucurie. Nici urmă de sudalme, blesteme, urlete la nesfârșit, răgete și scrâșniri de dinți suindu-se din iad! Cuvântul o spune clar: „Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere” – imagini de iad –, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).

⁕ Fulgerul. Nicola Tesla (1856–1943), fizicianul care a descoperit câmpul magnetic rotativ și care a inventat modalitatea de producere a curentul alternativ, avea obiceiul – ori de câte ori era furtună – să se așeze înaintea ferestrei și să urmărească fulgerele. Ori de câte ori cerul se lumina de o imensă descărcare, Tesla aplauda frenetic. Geniul uman se pleca înaintea înțelepciunii divine.

Există în fenomenul fulgerului o lecție mai profundă decât cea de electricitate. Un fulger parcurge atmosfera cu cca 165 000 km pe secundă – spune William R. Newcott, în National Geographic. El descarcă un flux electric de sute de milioane de volți și aproximativ 20 000 de amperi. Când are loc descărcarea, ea produce mai multă electricitate decât toate generatoarele din Europa. Temperatura maximă dintr-un fulger ajunge la 30 000° C. Dar toată această putere și căldură durează doar o clipă – anume doar o milionime de secundă.

Ce extraordinară comparație! Așa este și cu „mânia” lui Dumnezeu: „Căci mânia Lui ține numai o clipă, dar îndurarea Lui ține toată viața” (Psalmii 30:5).

Amin! Această viziune cu privire la judecată și pedeapsă satisface pe deplin atât simțul de dreptate, cât și simțul de iubire al unui suflet renăscut. Aici, pedeapsa este o replică a iubirii nemăsurate a lui Dumnezeu! Ca act de supremă compasiune divină, păcătosul nepocăit primește... darul dispariției și al uitării totale, moartea a doua. „Vor fi ca și când n-ar fi fost niciodată” (Obadia 1:17). Dragostea nu putea găsi o soluție mai desăvârșită!

^{^[1]} Expresia „Moise și proroci” denumea Vechiul Testament și redă diviziunea generală a canonului Vechiului Testament în zilele lui Isus – vezi Luca 16:16.

^{^[2]} Vezi și Matei 5:17-19; Luca 24:25,27,44; Ioan 5:39,45,47.

^{^[3]} Paragrafe luate din articolul „Iadul fără viitor”, în U. S. News and World Report, Special Edition 2001, „Mysteries of Faith”, pp. 51–56.

^{^[4]} Anihilaționism – concepție biblică ce afirmă că pedeapsa păcătoșilor este nimicirea veșnică, și nu torturile veșnice.

^{^[5]} Citat din „Iadul fără viitor”, în U. S. News and World Report, Special Edition 2001, „Mysteries of Faith”, pp. 51–56.

^{^[6]} Ibidem.

^{^[7]} Ibidem.

^{^[8]} Ibidem.

Detalii: Scris de: Lucian Cristescu; Categorie: O pagina pe zi editia a patra; Publicat: 28 Noiembrie 2024

Ieri ai terminat de citit capitolul 15 – Judecata de apoi.

Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/gMnenQQhdL3TBXon8
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.

Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 16 – Dezvăluirea finală.

Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!

În 1820, în Strâmtoarea Malacca stătea ancorat un vas militar britanic. Pentru marinari, acestea erau zile libere. Pe strada care duce spre piață, se plimba un tânăr îngândurat, Allen Gardiner. N-avea decât 26 de ani, dar era deja căpitan. De curând, prietenul său bun murise și nimicnicia vieții îi apăruse deodată în față cu atâta brutalitate, încât Allen era de neconsolat. Pe strada aceea zărise un anticariat, iar acum Allen pândea momentul să nu fie nimeni în prăvălie, ca să intre și să cumpere... o Biblie, cartea din care-i citea mama lui. Îi era tare rușine și voia să nu-l vadă nimeni. În cele din urmă, Gardiner a ieșit cu Biblia în sân. Impactul Cuvântului lui Dumnezeu a fost însă irezistibil pentru Gardiner. „După ani de nerecunoștință, blasfemie și răzvrătire, în cele din urmă am fost zdrobit. Cât de mult ar fi trebuit să mă mai aștepte Dumnezeu, dacă El Însuși n-ar fi pregătit drumul și nu mi-ar fi ieșit în întâmpinare?”

La câțiva ani după aceea, Gardiner a renunțat la cariera militară și a devenit unul dintre primii misionari externi. În 1835, îl găsim printre zulușii din Africa de Sud. Inima lui simte însă chemarea pentru America de Sud. În 1844, Gardiner organizează Societatea Misionară Patagoneză, care urmărea să ducă Evanghelia indienilor din Țara de Foc. În 1850, cu alți șase misionari, sosește în Țara de Foc și începe marea lucrare printre băștinașii neprimitori. Dar, în numai câteva luni, Gardiner și misionarii lui mor... de foame și frig.^{^[1]}

Istoria lui Gardiner mă rănește. Unde-i împlinirea lucrării lui? Pentru ce s-a dedicat acest tânăr excepțional de dotat? De ce atâta lipsă de sens în viața unui copil al lui Dumnezeu?

Punctul culminant

Orice efort sau investiție din viață – o invenție, o iubire, o întreprindere oarecare – devine eveniment numai dacă se realizează într-un punct culminant. Fără această împlinire, viața stă sub semnul zădărniciei – o plată nespus de amară pentru cel ce s-a investit în efortul depus.

Isus Hristos a coborât din veșnicie pentru cea mai fantastică întreprindere din toate timpurile. Miza salvării omenirii era atât de mare și drumul atât de dificil, încât nu se găsea nimeni care să poată realiza proiectul, în afară de El. Timp de treizeci de ani, a învățat ascultarea. Apoi, ultimii trei ani și jumătate S-a dedicat slujirii publice. Începutul a fost promițător. A văzut mulțimile trezindu-se și urmându-L. A văzut un snop de ucenici mergând după El.

Și apoi... a urmat declinul. Entuziasmul a făcut loc frustrării și nesfârșitelor conflicte cu autoritatea. Cei mai mulți dintre ucenici L-au părăsit. Iar acum, la capătul celor trei ani, modelul desăvârșirii Sale și mărimea influenței Lui i-au determinat pe liderii națiunii să hotărască eliminarea Lui. Punctul culminant părea să se răstoarne și să capete un sens abisal, profilându-se în groapă în loc de înălțime.

Acesta să fi fost drumul? În fața ucenicilor, se deschidea perspectiva unei prăbușiri dezastruoase, din care doar o minune îi mai putea scoate. După Cina cea de taină, plină de tristețe și simțăminte sumbre, Isus, împreună cu cei unsprezece care I-au mai rămas, S-a retras în Muntele Măslinilor, în Ghetsimani. Era aproape de miezul nopții, joi spre vineri – în ajunul marii Sărbători a Azimelor și a Paștelui. Din clipa când Hristos îngenunchează în grădină, se declanșează o secvență abruptă de evenimente dintre cele mai dramatice.

Filmul ultimelor evenimente

Ghetsimani – ceasul agoniei lui Isus. De trei ori Se roagă El pentru ca „paharul” despărțirii de Tatăl să fie îndepărtat. Ca niciodată, Isus le ceruse ucenicilor să stea alături de El în ceasul încercării. Iar ucenicii dormeau duși. „Sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge” (Luca 22:44). Singurul care raportează acest detaliu este medicul Luca, cel care cunoaște fenomenul „hemathidroza” – când vasele capilare, din cauza tensiunii sufletești, se sparg pur și simplu, iar sângele se revarsă prin pori. Isus e zdrobit în „teascul de untdelemn”, lipsit de orice simpatie omenească. Isus ar fi murit cu siguranță în ceasul acela dacă n-ar fi venit „un înger din cer ca să-L întărească” (Luca 22:43).

Trădarea. Aproape de miezul nopții, cel de-al doisprezecelea ucenic se alătură ucenicilor. Dar nu e singur. Iuda este urmat de aprozii Templului și de o gloată dintre cei mai de jos oameni din Ierusalim. Gloata Îl înconjoară. Prețul vânzării – o sărutare prelungă! „Pe cine căutați?... Eu sunt!” La străfulgerarea divinității Sale, mulțimea cade la pământ ca secerată (Ioan 18:6). Apoi, dezmeticindu-se, se repliază și reia intenția de a-L aresta. Petru încearcă o mișcare eroică, dar este mustrat. Urechea tăiată a slujitorului marelui-preot este vindecată. În îmbulzeala ce urmează, toți Îl părăsesc. Isus este iarăși singur!

Cu un singur gest din mână, gloata ar fi căzut și a doua oară la pământ, iar El ar fi avut timp să Se facă nevăzut, ca și în alte dăți. Dar Isus pur și simplu Se lasă prins și dus. El S-a dat voluntar în mâna oamenilor marelui-preot.

Procesiunea nocturnă intră în Ierusalim tocmai pe „Poarta oilor”. Pe aici erau aduse oile de jertfă și mieii de Paște la Templu, la preot, ca să fie examinați. Doar așa era acceptată jertfa. Cu atât mai mult trebuia cercetat și judecat adevăratul Miel. Și cu cât examinarea avea să fie mai amănunțită, cu atât trebuia să se dovedească faptul că Mielul acesta n-avea niciun cusur.

Isus Se dă pe Sine ca să fie judecat de Sinedriu, de cărturarii și experții legii. Acest proces urmărește să verifice aspectele religioase ale activității lui Isus. Apoi Isus Se lasă să fie judecat de Pilat și Irod – de tribunalul roman, vestit pentru sistemul său de drept civil și penal. Acest al doilea proces verifică implicațiile politice ale lui Isus. Verdictul?

În următoarele opt ore, Hristos e târât în șapte sesiuni de judecată – de patru ori înaintea iudeilor și de trei ori înaintea romanilor.

1. Înaintea lui Ana – audierea preliminară (Ioan 18:13-24). Ana fusese mare-preot între anii 7 și 14 d.Hr. Pentru că poruncise moartea unuia dintre dușmanii săi, romanii l-au destituit. Cu toate acestea, Ana a fost considerat, timp de o jumătate de secol, ca „omul nr. 1”, măcar că funcția de mare-preot fusese dată, prin rotație, fiilor și ginerilor lui. Era onorat și respectat ca cel mai distins om de stat al națiunii, ca „vocea lui Dumnezeu”. Având în jur de 90 de ani, cu mâinile deformate, ascunse în mănuși de mătase, era cel mai bătrân din conclav și cu siguranță că era primul „artizan” al anihilării lui Isus. E semnificativ că Isus este înfățișat mai întâi înaintea lui Ana. Audierea ține de la 1:00 la 2:00 noaptea. Înainte de stabilirea oricărei vinovății, aprozii deja Îl pălmuiesc (Ioan 18:22).

2. La Caiafa – o altă audiere preliminară cu participarea lui Ana. Caiafa, ginerele lui Ana, era mai puțin ager decât socrul său; îl întrecea doar în răutate și viclenie. Isus este cercetat în speranța că anchetatorii vor găsi un cap de acuzare... Interogatoriul ține între 2:00 și 3:00 noaptea, fără niciun rezultat... De ciudă, aprozii Îl bat din nou (Luca 22:63).

3. Înaintea Sinedriului. În formație incompletă, consiliul fusese convocat în grabă, în ciuda prevederilor legale – era interzisă judecarea unei vini capitale în timpul nopții.^{^[2]} Participanții au fost selecționați cu grijă, pentru eliminarea celor favorabili Galileeanului. Între 3:00 și 4:00 dimineața sunt audiați și martorii, care... nu se potrivesc deloc în depoziții. Mai rămăseseră ceva speranțe să Îl prindă cu „hula contra Templului”. Zadarnic.

În luna martie, zorile se arată în Palestina cam pe la ora 4:00, iar soarele răsare la 5:30. Intriga nu se lega deloc, iar Caiafa dădea din colț în colț. Isus tăcea... Dacă ar fi tăcut până la sfârșit, cu siguranță că ar fi scăpat. În lipsă de probe, acuzatorii ar fi fost înfrânți!

Parcă inspirat de o eminență malefică, Caiafa coboară subit de pe scaunul de judecător. Se apropie de Isus și încearcă un jurământ solemn: cu mâna ridicată și pronunțând Numele lui Yahwe, Caiafa Îl obligă pe Isus să dea un răspuns: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă ești Tu Hristosul” (Matei 26:63).

Și Isus... alege să vorbească. În mod deliberat Se dă în mâna lor! Este apogeul absolut: „Da, sunt!” (Matei 26:64). Felul în care Isus răspunde: „Tu spui”^{^[3]} (E așa cum spui tu...”). Isus – în tensiunea supranaturală – decide să le ofere capul de acuzare: hulă.

Caiafa jubilează! Ca să exploateze ocazia, își sfâșie hainele. Fiind mare-preot, îi era interzis s-o facă (Leviticul 21:10). De îndată, consiliul își dă în unanimitate „votul” pentru condamnarea Lui la moarte.^{^[4]} Odată ce este declarat vinovat, Isus e bătut, scuipat și pălmuit fără rețineri.

Cu speranțele risipite, Petru – martor din umbră la toată procedura – se leapădă cu blesteme și jurământ: „Nu-L cunosc”... Isus e singur de tot!

4. A doua oară înaintea Sinedriului. De îndată după răsăritul soarelui, la 5:30 dimineața, Sinedriul se strânge din nou ca să pronunțe sentința la lumina zilei (Luca 22:66-71), pentru ca decizia să fie legală.

5. Înaintea lui Pilat (Luca 23:1-6). Pilat era procuratorul, sau guvernatorul Iudeei, iar reședința sa era în Cezareea. Numai la marile sărbători – ocazii foarte prielnice pentru răzmerițe – obișnuia el să vină și să stea la Ierusalim, ca să monitorizeze personal evenimentele. Nici nu se putea o coincidență mai favorabilă. Mult prea devreme, la ora 6:00, Pilat este trezit din somn de Sanhedrin. Cercetarea demarează cu un aer morocănos. În timp ce Isus nu răspundea la nicio acuzație a iudeilor, lui Pilat îi vorbește generos. Acesta Îl găsește nevinovat. Dar... pentru că furia de afară era mare, Pilat Îl „pasează” judecății lui Irod, care, fiind guvernatorul Galileei, ar fi trebuit să-și asume răspunderea.

6. Înaintea lui Irod (Luca 23:7-12). Este ora 7:00. Isus compare înaintea ucigașului lui Ioan Botezătorul, care... se bucură sperând într-o reconciliere cu conștiința sa umbrită. Dar ceasul cercetării lui a trecut. Isus nu-i răspunde deloc. Înciudat, Irod Îl dă pe mâna ostașilor, care Îi pun pe El o haină strălucitoare și-I parodiază mesianitatea.

7. Condamnarea de către Pilat. Este ora 8:00. După ce mai primește și scrisoarea de la soția sa, cu rugămintea să nu-I facă niciun rău lui Isus (Matei 27:19), Pilat caută din răsputeri să negocieze cu mai-marii norodului... În speranța că-i va potoli cu o pedeapsă mai mică, Pilat Îl dă pe Isus să fie flagelat de romani, deși Îl declarase nevinovat cu gura lui (?!). Iudeii, simțindu-i slăbiciunea, nu-l slăbesc deloc: „Dacă dai drumul omului acestuia, nu ești prieten cu cezarul” (Ioan 19:12). Atins la coarda sensibilă cu acest șantaj politic, Pilat renunță să-L mai apere și Îl dă în mâinile lor. Este cu puțin înainte de ora 9:00. Ostașii reiau bufoneria cu haina stacojie... Apoi Îl mai flagelează încă o dată. Și se „joacă” încă o dată cu Isus de-a „regele iudeilor”: pentru a treia oară Îi pun pe El haina stacojie... Îl încoronează cu spini, Îl bat cu trestia în cap...

Rechizitoriul final consemnează următorul raport: iudeii nu I-au găsit nicio vină, în afară de... hulă (atentare la autoritatea divină) – că S-a făcut Dumnezeu (Ioan 19:7). Prin aceasta, iudeii mărturiseau împotriva lor înșiși că au înțeles natura lucrării Sale și că-L resping pe Mesia cel divin. La rândul lor, romanii nu I-au găsit nicio vină, în afară de... atentare la autoritatea cezarului, că S-a făcut Împărat (Matei 27:37). Prin aceasta, romanii Îl resping pe Stăpânul lumii. Aceste două cele mai strălucite tribunale ale lumii, modelele tuturor sistemelor juridice din lume – forul sacru iudeu și tribunalul roman – Îl condamnă pe Dumnezeu...

^{^[1]} Ron Watts, Powerful Passages, 1996.

Cursul evenimentelor a justificat providența lui Dumnezeu. Vestea morții lui Gardiner și a misionarilor săi a produs – ca și în alte cazuri – o adevărată revoluție în bisericile din Anglia. Noi misionari s-au oferit să meargă în teritoriile neevanghelizate. În 1854, un vapor misionar purtând numele Allen Gardiner a pornit din Bristol spre țara de Foc, ducând de data asta misiunea la bun sfârșit.

^{^[2]} Sanhedrin 32a, p. 200.

^{^[3]} În originalul grecesc, răspunsul Lui apare: „Tu spui!” – adică este așa cum zici.

^{^[4]} Pentru osândirea lui Isus, Sinedriul a comis încălcări grave! Niciun judecător nu cobora de la pupitrul său să ia locul unui martor acuzator! Când s-a mai judecat noaptea o ofensă capitală? În timp ce o achitare putea fi pronunțată într-o singură zi, nicio pedeapsă cu moartea nu avea voie să fie pronunțată mai devreme de trei zile. Au fost săvârșite zece vicii grave de procedură! Înaltul și sfântul Sanhedrin se face vinovat de colosale fărădelegi judiciare.

Pagina 8 din 9

Capitolul 15 - JUDECATA DE APOI - Bătălia pentru eternitate (3/6)

Capitolul 15 - JUDECATA DE APOI - Bătălia pentru eternitate (4/6)

Capitolul 15 - JUDECATA DE APOI - Bătălia pentru eternitate (5/6)

Capitolul 15 - JUDECATA DE APOI - Bătălia pentru eternitate (6/6)

Capitolul 16 - DEZVĂLUIREA FINALĂ - Sfârșitul bătăliei (1/6)