În acest proces, Mielul lui Dumnezeu totuși este de nouă ori declarat nevinovat:
- Este concluzia – de patru ori repetată – a lui Pilat (Luca 23:4,14,15,22).
- Este concluzia lui Irod (Luca 23:6-12).
- Este dezvăluirea miraculoasă a scrisorii soției lui Pilat (Matei 27:19).
- Este declarația târzie a lui Iuda (Matei 27:4).
- Este mărturia tâlharului de pe cruce (Luca 23:41).
- Este mărturia sutașului roman (Luca 23:47).
Al zecelea verdict însă – cel al dreptului Judecător (1 Petru 2:23) – Îl găsește vinovat de păcatul întregii lumi! Pentru aceasta, Mielul lui Dumnezeu trebuie să urce pe altarul de jertfă!
„Via Dolorosa.” Flămând, însetat și istovit, cu spinarea toată deșirată și numai răni, Isus cade sub brațul crucii. Pentru că un străin, Simon din Cirene, manifestă compasiune, romanii îl silesc să-I ducă lemnul (Matei 27:32). Ajunși pe dealul Căpățânii – Golgotha, în ebraică, sau Calvarium, în latină –, I se oferă dreptul condamnatului: „drogul”, dar Isus îl refuză (Matei 27:33,34).
Răstignirea. Este ora 9:00. Apăsat din toate părțile de Satana și de demonii lui, Isus Se înviorează la cuvintele tâlharului. În ceasul respingerii Sale de către toți, un singur suflet Îl recunoaște ca Mesia și Miel al lui Dumnezeu (Luca 23:42,43).
Întuneric în miezul zilei. De la ora 12:00 la ora 3:00 după-masă, țara este cuprinsă de beznă (Luca 23:44). Tatăl Își întorsese fața de la Fiul Său preaiubit: „Eli, Eli, Lama Sabactani ?!” (Matei 27:46). Soldatul vrea să-I dea oțet, dar Isus refuză. Povara păcatelor Îi sfâșie în cele din urmă inima. Cu glas tare, Isus mai strigă: „S-a isprăvit” (Ioan 19:30) și moare.
Străfulgerarea
Culmea abisală a lui „s-a sfârșit” corespunde, peste veacuri, cu un alt „s-a sfârșit” dintr-un alt proces mai mare și cu o altă execuție, de data asta cosmică. În ceasul Său hotărâtor, Mântuitorul privește spre acel moment solemn din viitor. În momentul culminant, pe când stătea înaintea lui Caiafa și când judecata se clătina în balanță, aproape să încline spre „achitare”, Isus tace. Sub jurământ, El rostește totuși o singură frază memorabilă, care constituie în același timp culminația făgăduințelor, dar și culminația cea mai cutremurătoare a avertizării: „Vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului!” (Matei 26:64).
Pentru cititorul neavizat, cuvintele acestea sunt doar răbufnirea unui erou frustrat care amenință neputincios cu un ceas al revanșei. În schimb, pentru cel ce a studiat Scriptura cu atenție, ele sunt o fulminantă citare din profeția lui Daniel 7:9-14: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au așezat niște scaune de domnie… S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile... Și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile... și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.”
Recunoașteți elementele? „Judecata”, „scaune de domnie”, iar „pe norii cerului” vine chiar „Fiul omului” în „putere împărătească”. Cel judecat este acum Judecătorul! Cel condamnat la moarte este Împăratul împăraților, care vine să dezbrace autoritatea oamenilor și să le ceară socoteală!
În timp ce Caiafa își sfâșia satisfăcut hainele, câțiva cărturari recunosc mesajul din Daniel și pălesc... Nu poate fi o răzbunare mai cumplită decât să-l regăsești pe cel condamnat într-o situație răsturnată – ca Jude al tău! Galileeanul jură că acest Sanhedrin, în fața căruia Se afla acum osândit, Îl va vedea și va mărturisi că El este Dumnezeul, Hristosul și Fiul lui Dumnezeu. Atunci, această luptă furibundă pentru autoritate va cunoaște un deznodământ zdrobitor.
Marele Advent[1]
Făgăduința lui Hristos rostită înaintea Sinedriului este ultima Sa predică! E scurtă, dar de căpătâi.
Memorabila frază întipărită pe veci în Crezul creștin: „Și iarăși va să vie, în mărire, ca să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit” devine piatra unghiulară a tot ce a făcut și a rostit Mesia. Ea constituie momentul de împlinire, vârful de lance al întregii Evanghelii!
⁕ Ziua Z. La 6 iunie 2019, 172 de veterani, toți peste 90 de ani, aparținând trupelor Aliate care au luptat pe frontul de vest în cel de-al Doilea Război Mondial, s-au strâns pe plaja Normandiei pentru a comemora o dată de neuitat: 6 iunie 1944. Cu exact 75 de ani în urmă, o imensă armată de 156 000 de soldați americani, englezi și canadieni, în 1 200 de vase de luptă, 10 000 de avioane plus peste 800 de vase de transport, au trecut Canalul Mânecii și au debarcat în Normandia. Ziua aceea purta numele de ziua Z. Era ziua decisivă, care deschidea implacabil drumul spre „ziua V”, ziua victoriei.
Dar ce s-ar fi întâmplat dacă succesul „zilei Z” n-ar fi fost fructificat în continuare? Cum ar fi arătat istoria lumii dacă Aliații s-ar fi mulțumit doar să-și întărească niște poziții pe coasta Atlanticului? „Ziua Z” – o zi măreață – constituia doar începutul sfârșitului pentru genocidul nazist.
Făcând o paralelă, dacă „ziua Z” este momentul decisiv în Marea luptă, „ziua V” – ziua victoriei finale – este rodul și încununarea tuturor biruințelor de până atunci!
Teologul Oscar Cullmann[2] comentează că moartea lui Isus pe cruce a fost „ziua Z”, lovitura decisivă pentru înfrângerea vrăjmașului. Atunci „a dezbrăcat El domniile… după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce” (Coloseni 2:15). Dar această biruință era doar una „de drept”. Mai trebuia să urmeze cea „de fapt”, respectiv revenirea Sa în slavă!
A doua venire a Domnului Hristos constituie „ziua V”, ziua victoriei finale, a zdrobirii definitive a diavolului: „Va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale. Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea!” (1 Corinteni 15:25,26). Fără a doua venire, triumful de pe cruce ar fi doar o risipă de har, de bunătate și de iubire într-un imens câmp de cruci. Fără această finalizare, sângele lui Isus ar fi curs degeaba.
Ziua V
Evenimentul celei de a doua veniri este oceanul în care se varsă toate pâraiele, râurile și fluviile lucrării lui Hristos și ale speranțelor tuturor generațiilor. Vechiul Testament abundă în invocarea acestei speranțe. Patriarhii și profeții au prezentat-o suprapunând-o adesea cu prima venire. Pentru ei nu era cu totul clară nici prima venire: Ei așteptau ca Mesia să ia direct frâiele destinului lumii în mâna Sa de fier.
Dar, pentru cei care au deslușit jertfa Mielului lui Dumnezeu prin istoria Golgotei, a doua venire capătă contur! Toți, dar absolut toți scriitorii Noului Testament, o pomenesc: cei patru evangheliști – atunci când reproduc făgăduința revenirii rostită înaintea lui Caiafa; apoi Pavel – de circa 50 de ori; Petru (1 Petru 1:7,13; 2 Petru 3:4-13); Ioan (1 Ioan 3:2,3 etc.); Iacov (5:7,8); chiar și Iuda, în minuscula sa epistolă (versetul 14).
A doua venire este încă un punct esențial prin care creștinismul se deosebește de toate celelalte religii. În timp ce speranța păgână se bazează pe strădania omului de a accede până la Dumnezeu, speranța creștină se bazează pe coborârea lui Dumnezeu pentru salvarea omului. Prima „coborâre” a lui Hristos a avut ca scop să le ofere condamnaților la moarte – mie și ție – dreptul de a alege din nou, o a doua șansă pentru a alege „viața”. A doua venire – a doua coborâre a lui Hristos – urmărește să execute sau să înfăptuiască alegerea pe care fiecare condamnat a exercitat-o. Victoria cucerită de Isus la prima venire constituie preludiul și siguranța victoriei finale de la a doua venire. Pe aceasta se bazează „fericita noastră nădejde” (Tit 2:13).
Obiectivul mic al marelui advent
Pentru noi, pământenii, marele advent este punctul culminant al planului de mântuire a omului. Din punctul nostru de vedere, planul de mântuire împlinește trei aspecte importante:
1) Salvarea păcătosului de vina păcatului – este prima lucrare a harului. Prin moartea Sa pe cruce, Isus plătește toate datoriile tuturor datornicilor, răscumpărându-i virtual pe toți. La rândul său, fiecare păcătos are ocazia să accepte personal această iertare și să transforme răscumpărarea virtuală într-una reală.
2) Salvarea păcătosului de sub puterea păcatului – este a doua lucrare a harului pe care o realizează Duhul Sfânt. Când voia Lui ajunge să devină voia mea, Legea Sa ajunge să fie gravată în inimă pentru totdeauna. Fără această lucrare, „iertarea” rămâne doar o haină care să acopere putregaiul păcatului.
3) Salvarea păcătosului de consecințele păcatului și de prezența acestuia. Acest al treilea aspect se realizează prin a doua venire a Domnului Hristos. Propria noastră natură pervertită, trupul nostru degradat, urmările dureroase ale păcatului cu tot cortegiul de rele al unei lumi care zace în cel rău... și în final moartea – toate vor fi asanate! În locul lor va răsări o lume desăvârșită, fără prihană, fără lacrimi și fără moarte.
Fără a doua venire, planul de mântuire ar rămâne incomplet, ca un rege fără cap.
Obiectivele cosmice ale marelui advent
Știm că pământul reprezintă doar unul dintre fronturile din Marea luptă. Doar pentru că locuim pe pământ, ni se pare că este cel mai important teatru de luptă, sau poate chiar singurul. Din perspectivă cosmică însă, a doua venire nu este numai rezolvarea tragediei pământului. Dimpotrivă, marele advent este înainte de toate deznodământul Marii lupte cosmice, care include:
1. Sfârșitul definitiv al Marii lupte, prin fixarea în mintea tuturor ființelor din univers că Dumnezeu este dreptate neclintită și iubire netrecătoare. În mod solemn se întronează neprihănirea Sa pentru toată veșnicia (Luca 1:32,33).
2. Retragerea „dreptului de a mai exista” al lui Satana și al îngerilor lui căzuți (Psalmii 5:4; 9:5; 37:10; Naum 1:15).
3. Exterminarea tuturor agenților răului – incluzând și complicii omenești ai lui Satana, cei ce au respins chemarea de a intra în Împărăția lui Dumnezeu (2 Petru 3:7; 2 Tesaloniceni 1:8).
4. Nimicirea păcatului, a morții și a tuturor consecințelor păcatului (Isaia 25:8,9; Apocalipsa 21:4).
5. Restaurarea pământului schimonosit și transformarea lui în cel mai frumos loc din univers (Faptele 3:20,21; Apocalipsa 21:5).
6. Întregirea familiei lui Dumnezeu, prin întoarcerea acasă a prizonierilor și intrarea lor în „odihna Canaanului ceresc” (Evrei 9:28; 2 Tesaloniceni 1:7; Matei 25:23).
7. Și, mai presus de orice lucru, întâlnirea cu Isus și cu iubiții noștri de care am fost despărțiți prin moarte (Psalmii 17:15; 1 Tesaloniceni 4:17).
[1] „Advent” – în latină – venire, revenire. Marele Advent se referă la a doua venire în slavă a Mântuitorului. Toți creștinii care cred și așteaptă împlinirea Marelui Advent sunt, într-un sens larg, „adventiști”.
[2] Oscar Cullmann, Salvation in Christ, NY, 1967, p. 84.