Doar o haină
Iată că: „Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă” (Matei 22:11).
Știi ce am simțit eu când am citit pentru prima dată pilda? Eram gata să sar în apărarea lui: „Păi dacă l-au luat de pe drumuri, de unde să aibă amărâtul acela haine de nuntă?”
La o citire mai atentă, am realizat că toată mulțimea de nuntași fusese adunată de prin coclauri, de pe la colțuri, din drumul mare. Și notează: dintre toți aceia, cum se face că numai el singur s-a găsit să fie fără haină de nuntă? Nu te întrebi cum și-au rezolvat ceilalți problema, în timp ce individul acesta nu?
Urmărește apoi cuvintele împăratului: „Prietene..., cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (versetul 12). Faptul în sine că Împăratul cel drept îi cere socoteală presupune implicit că omul se afla în ofsaid. Modul în care este pusă întrebarea face să se înțeleagă faptul că și pentru el era pregătită o soluție, pe care însă individul se pare că a refuzat-o.
Pentru dezlegarea enigmei, istoria ne vine în ajutor. În cultura greacă exista o tradiție prin care organizatorul nunții asigura haine de cinste pentru oaspeții care soseau neanunțați la nuntă. Homer relatează cum Telemachus, ajungând la nunta fiului lui Menelau, a fost îmbrăcat în haine pregătite de gazdă, după ce a fost îmbăiat și uns cu untdelemn parfumat.
La popoarele caucaziene, gazda care voia să onoreze oaspeții îi îmbrăca cu un caftan luxos. Refuzul de a primi și de a purta caftanul era una dintre cele mai grave insulte.
Printre orientali, la serbările publice se purtau haine albe și lungi. Cei care apăreau în asemenea ocazii cu altfel de haine erau priviți nu doar ca vinovați, ci vrednici de pedeapsă.
Spiritual vorbind, „haina de nuntă” își identifică simbolistica în cuvintele Scripturii: „Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat” (Apocalipsa 19:7,8). În simbolul hainei, ultima carte a Scripturii se întâlnește cu prima: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui haine de piele” (Geneza 3:21). Relația dintre aceste două texte aparținând primei și ultimei cărți din Biblie este deosebit de semnificativă. „Haina de nuntă” reprezintă viața și caracterul lui Hristos: „Îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos”, spunea Pavel (Romani 13:14). Aceasta înseamnă practic „efectuarea schimbului”[1], în care eu îi dau lui Hristos viața mea plină de păcate și primesc în schimb viața Lui neprihănită. Acesta este singurul lucru care ne califică să stăm la masa împăratului, anume purtarea caracterului Său!
Tăcere!
Și împăratul, respectuos, îi dă oaspetelui dreptul să se apere, arătându-se chiar dispus să-l ierte dacă lipsa hainei de nuntă s-ar datora neglijenței altcuiva. Dar, în loc de răspuns, omul acela... „a amuțit”. Ah! Va veni un moment când fiecare păcătos va amuți și va recunoaște în inima sa că merită osânda și că nimeni altul nu poartă vina pentru pierderea veșniciei, decât el însuși.
Cât privește procesul judecății, pilda Mântuitorului ne conturează cele două faze ale ei: prima are în vedere acceptarea sau respingerea chemării la nuntă; a doua fază însă are de-a face cu felul în care omul apare la nuntă. Cu alte cuvinte, nu e destul faptul că am acceptat invitația. La judecată, vom fi cercetați în ce măsură ne-am însușit haina neprihănirii sale prin credință, trăind practic și consecvent viața Lui în peisajul cotidian.
Sfârșitul pildei se adresează celor lipsiți de experiența umblării cu Isus: „Atunci, împăratul a zis slujitorilor săi: «Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților!»” (Matei 22:13). Mă întreb, câți dintre cei care au crezut în Numele Lui, care s-au rugat în Numele Lui, care au prorocit în Numele Lui, care au făcut minuni în Numele Lui... (vezi Matei 7:22) nu vor fi uluiți de cuvintele incredibile care vor bubui în urechile lor în ziua marii bucurii a întâlnirii cu Mântuitorul?!
⁕ Încă o șansă. În 1888, Alfred Nobel era deja un om renumit. Dedicat cu totul cercetărilor în domeniul explozibilelor – fapt pentru care a și rămas neînsurat – Nobel brevetase, în 1867, dinamita și apoi alte explozibile mult mai puternice. Lumea îl poreclise „Regele dinamită”. Într-o dimineață a anului 1888, Alfred Nobel luă ziarul și, ca de obicei, îl frunzări. Chiar pe prima pagină îl șocă un titlu de-o șchioapă urmat de un necrolog: „Alfred Nobel, inventatorul dinamitei, a murit ieri. El este individul care a proiectat o metodă de a omorî într-un război mai mulți oameni decât au murit în toate celelalte războaie de până acum. Alfred Nobel a murit foarte bogat!” Investigând gafa, Nobel a aflat că jurnalistul îl confundase pe el cu fratele său mai mare care, într-adevăr, decedase cu o zi în urmă. Dar, citindu-și necrologul defăimător, Alfred Nobel s-a trezit ca dintr-un vis urât. Posteritatea avea să-l comemoreze drept Îngerul morții, ca cel care a proiectat și realizat instrumentul de ucidere în masă! O asemenea etichetare îngrozitoare i se părea monstruoasă! În ziua aceea, o idee a început să prindă contur și să se concretizeze printr-un testament prin care Alfred Nobel își lăsa imensele bogății pentru un fond de premii dedicate celor mai remarcabile opere menite să întărească pacea pe pământ. Așa a luat ființă Premiul Nobel. Revitalizat de decizia lui, Nobel a rostit fraza memorabilă: „Orice om trebuie să aibă șansa de a-și corecta epitaful în timpul vieții sale și să-l scrie din nou.”
Când perspectiva avertizoare a lipsei hainei Mielului ne apare atât de îngrijorătoare, maxima lui Alfred Nobel este o provocare în bătălia spirituală!
„Nimiciți pe veci” sau „torturați veșnic”?
Deznodământul
Și iată că judecata se încheie cu sentința împăratului: „Aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 22:13).
Întunericul de afară este ceea ce chiar individul a ales – despărțirea veșnică de Dumnezeu, care este Lumină (1 Ioan 1:5). Ceea ce mă tulbură în cuvintele finale este expresia ce redă groaza ajunsă la paroxism: „plânsul și scrâșnirea dinților”. Pe marginea lor s-au scris volume de teologie, s-au alcătuit dizertații, s-au tunat predici de îngrozire și căință! Imaginația omului este prolifică, mai ales când este excitată de subiecte gen „horror”.
Este osânda dreptei judecăți un iad etern? Este măsura pedepsei tortura veșnică? Cine vrea să fie pregătit pentru judecată trebuie să-și ia timp să clarifice și deznodământul.
⁕ Robert Ingersoll. Istoria aceasta a avut loc în 1845. Micuțul Robert se născuse într-o familie creștină. Tatăl său, preot, și-a propus să-i ofere cea mai aleasă educație. Îl ducea la biserică, îl învăța rugăciuni. Ori de câte ori băiatul făcea vreo năzbâtie, tatăl îl trăgea deoparte și, cu patos, fără să-l bată, îi vorbea despre pedeapsă. Metoda se dovedea excelentă: înfățișarea flăcărilor iadului, a chinurilor inimaginabile îl înspăimânta pe băiat care, îngrozit, devenea „îngeraș” trei-patru zile. „Robert, dacă vei mai face păcatul acesta, Dumnezeu te va arunca în iad și te vei perpeli în vecii vecilor!” Alteori, când mai greșea, îi citea din cărți serioase: „Dumnezeu te ține deasupra prăpastiei iadului cum ții un păianjen. El te disprețuiește și e foarte mânios. Ura Lui se îndreaptă asupra ta și arde ca focul. În ochii Lui nu valorezi mai mult decât o scârbă ce trebuie aruncată în foc. Tu atârni de un singur fir, agățat deasupra flăcărilor urii dumnezeiești, și firul poate fi rupt în orice clipă.”[2] Sau: „La moarte te așteaptă iadul. Sufletele nu dorm, ci merg în chin... Cel mai cumplit lucru al acelor chinuri este că ele durează veșnic. Veșnic! O, gând de nesuportat! Când milioane de ani s-au dus, chinurile acelea încep din nou și din nou, de la capăt, la fel ca în prima zi!”[3]
Simțămintele băiatului se modificau odată cu adolescența. Fiind o fire puternică, frica i s-a transformat în indignare până când, mânios, a strigat: „Tată, dacă așa este Dumnezeul pe care-L slujești, nu vreau să am nimic de a face cu El!” Și, împreună cu fratele său, fugi de acasă. Localnicii s-au dus să-i caute. Zadarnic. După trei zile, un cioban i-a găsit în pădure, ascunși sub un maldăr de frunze, hotărâți să moară de foame…
Când a ajuns mare, Robert Ingersoll a devenit cel mai mare ateu militant din SUA. Om politic și jurist strălucit, era solicitat să țină conferințe pentru onorarii de 3 500 de dolari – o sumă fabuloasă pentru data aceea.
În acest punct, nu pot să nu-i dau dreptate ateului Ingersoll, ca și multor atei. Imaginea unui Dumnezeu șef-patron de iad este de-a dreptul revoltătoare, pentru că sfidează orice criteriu de bunătate și dreptate omenească. Un asemenea Dumnezeu nici nu merită să fie numit ca atare, pentru că un „Dumnezeu” al iadului nu poate fi decât:
1) crud și lipsit de iubire: întrucât găsește satisfacție în suferința oamenilor;
2) cu totul nedrept: pentru că pedepsește victima (omul) cu pedeapsă egală ca și cea a inițiatorului răzvrătirii, Satana;
3) cu totul nedrept căci, pentru câțiva ani de păcătuire, toarnă pedeapsa în infinit;
4) neputincios în soluționarea problemei păcatului căci, prin iad, El întreține o „rană” veșnică în univers, un foc etern, prin care păcatul să se tot perpetueze și să fie imortalizat;
5) absurd și nepedagogic, prin faptul că pedeapsa administrată nu produce niciun fel de corecție;
6) complice cu Satana: pentru serviciile de „rotisor”, Satana capătă un statut util și recunoscut;
7) profund nedrept, întrucât constrânge păcătoșii prin biciul groazei ca să-I devină sclavi, tremurând la picioarele Lui.
Pentru că este un punct de încercare a crezului, te invit să abordăm cuvântul Scripturii și să începem chiar cu cel mai fierbinte loc care tratează pe față problema „iadului”. Este vorba de pasajul din Luca 16:19-31 – „Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr”.
Revelație sau parabolă?
Prima problemă de rezolvat este să aflăm dacă acest fragment este o „revelație”, respectiv o descriere realistă cu privire la osânda viitoare a păcătosului? Sau este doar o „parabolă”[4]?
Dacă este o revelație, atunci relatarea descoperă chiar starea omului în moarte. Dimpotrivă, dacă este o parabolă, lucrurile se schimbă. Citind fabula „Corbul și vulpea”, nimeni nu trage concluzia că un corb este o pasăre dotată cu capacitatea de a comunica cu specia de mamifere numită „vulpe”. Cine citește o fabulă va căuta întotdeauna „morala” ei. În cazul în care fragmentul este o parabolă, atunci urmărește nu descrierea iadului, ci o „morală” anumită, pentru care întreaga narațiune este o construcție imaginară.
Este cu atât mai important să clarificăm această premisă, cu cât tema implicată este „starea sufletului în moarte”. Teologul Jean Zurcher ne avertiza: „Cine se înșală în privința naturii omului se înșală automat în toate celelalte doctrine!”
⁕ Direcția. La 31 octombrie 1983, zborul coreean Airlines 007 a decolat din Anchorage, Alaska, pentru un zbor fără escală cu destinația Seul, Coreea de Sud.
Ceea ce nu știa echipajul era că, de fapt, computerul de bord care monitoriza sistemul de navigație avea o eroare de rutină de numai un grad și jumătate. La 200 km de la decolare, eroarea era de nedetectat. Dar, după ce uriașul 747 și-a continuat zborul peste insulele Aleutine și deasupra Pacificului, avionul s-a depărtat mult de la traseul de zbor. Fără ca piloții să realizeze, avionul a intrat deasupra spațiului de zbor sovietic. Radarele au detectat „zborul-inamic” și, de îndată, avioanele de vânătoare au pornit să-l intercepteze. Undeva, deasupra teritoriului rusesc, avionul a fost doborât și toți cei de la bord și-au pierdut viața! Morala: Alege-ți bine direcția. Un mic detaliu neglijat poate fi fatal![5]
[1] În completare, vezi și textele: „Domnul... M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii” (Isaia 61:10). „Îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare... Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii” (Coloseni 3:12,14).
[2] Edwards, Jonathan, Sinners in the Hand of an Angry God (Păcătoșii în mâna unui Dumnezeu nemilos), 1741.
[3] Catehismul catolic din Baltimore.
[4] „Parabola = scurtă povestire fictivă, menită să ilustreze un principiu sau o atitudine
morală ori spirituală” (Encliclopedia Britanică, 1999).
[5] George Wood, Life’s Alternatives, 1995, p. 6.