Contextul
Să pornim analizând contextul. Capitolul 16 din Evanghelia după Luca derulează două pilde bizare. Parabola „ispravnicului necredincios” începe exact ca și cea „a bogatului nemilostiv”: „Un om” (16:1, ca și versetul 19). Este interesant că ambele pilde sunt scandaloase, una pe tema necinstei, alta pe tema torturilor veșnice în iad.
Evaluându-i conținutul, prestigioasa Biblie de Ierusalim anunță: „Capitolul 16 prezintă două parabole.”
Textul cu bizarerii
Să trecem la analiza textului. Din relatare, ne izbesc câteva elemente stranii care se află în conflict direct cu revelația Scripturii în ce privește „starea omului în moarte”.
1. Mai întâi, aici găsim un „rai” ciudat din care... lipsește cu desăvârșire Isus Hristos! În loc de „sânul lui Hristos”, e „sânul lui Avraam” (?!) (Luca 16:22).
2. În acest „rai” bizar, cea mai înaltă autoritate cu care negociază bogatul nemilostiv nu este Hristos, nici Dumnezeu, ci... Avraam (Luca 16:24,25).
3. Criteriul pentru care unul ajunge în „rai”, iar celălalt în „iad” este scandalos! Biblia nu ne oferă niciun indiciu că bogatul ar fi fost ticălos și rău. Dimpotrivă, dacă ar fi fost așa, n-ar fi suportat la ușa casei lui un cerșetor bubos cu câini roind în jurul lui. Câtă bunăvoință trebuie să fi avut dacă îl suporta! Pe deasupra, faptul că Lazăr stătea continuu la poarta lui e dovada că nu stătea degeaba, întrucât tot primea ceva. Altfel ar fi plecat la poarta altcuiva.
Biblia nu spune nici că Lazăr era neprihănit. Cu toate că numele lui Lazăr înseamnă „Doamne-ajută”, pare că Lazăr nu prea depindea de ajutorul lui Dumnezeu, ci mai degrabă de mila bogatului acestuia. Spun asta întrucât Psalmii 37:25 afirmă: „Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea.” Or Lazăr se află în contratimp cu versetul din Psalmii. Aparențele îl arată pe Lazăr ca un cerșetor oarecare, lipsit de o experiență spirituală cu Dumnezeu!
În consecință, criteriul trimiterii lui Lazăr în „sânul lui Avraam” și a bogatului în „iad” este de-a dreptul caraghios: „Adu-ți aminte”, îi zice Avraam bogatului, „că, în viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune, și Lazăr și le-a luat pe cele rele” (Luca 16:25). Va să zică, raiul din pildă funcționează pe „logica compensării”, nicidecum pe criteriul credinței și al neprihănirii. Cu alte cuvinte: Dacă aici ți-a fost rău, acolo ți-e bine. Dacă aici te-a durut, acolo trebuie să te veselești. Logica asta nu e deloc biblică. Biblia este clară în privința faptului că nu există mântuire prin compensare, nici contra fapte bune, nici contra suferinței. Mântuirea nu e dată ca o plată contra niciunui palmares realizat pe pământ. Ea este darul lui Dumnezeu.
4. În tabloul „iadului”, în loc de „suflete” fără trup, ni se înfățișează ființe cu mădulare trupești. Bogatul și-ar fi ridicat „ochii”... Un suflet n-are mădulare materiale, ca ochiul, și nici „deget” de muiat, nici „limbă” de răcorit! (Luca 16:23,24).
5. Dar cea mai mare absurditate abia urmează: imaginează-ți că ești mântuit și că îți petreci veșnicia undeva, într-un „loc cu verdeață” plin de soare și seninătate. Și, în timp ce-ți acordezi harfa pentru a înălța un imn de laudă, deodată te izbește un cor de urlete de undeva din stânga. Ia te uită! La numai doi pași de tine e chiar buza iadului. Îl și poți vedea! Ia uite-l pe tata... sau poate pe fiul tău. Îi vezi cum privesc la tine și strigă după un strop de apă. Iar tu... cânți de inimă fericită. Nu e absurd? În parabolă, iadul și raiul sunt atât de aproape încât figurile se pot distinge și comunică între ele, ca vorbirea peste gard. Eu n-aș vrea să fiu într-un asemenea rai! Aș prefera să-I spun: „Doamne, termină și cu mine, și cu ei, decât să văd acest infern care nu se mai isprăvește.”
⁕ Gary Gilmore, un tânăr din statul american Utah, a ucis cu sânge rece doi bărbați necunoscuți, apoi i-a ciopârțit... La scurtă vreme, Gary a fost prins. Știrea a făcut ocolul țării. Lumea fierbea de indignare. Mulțimea cerea într-un glas pedeapsa capitală. Câțiva cetățeni chiar s-au oferit ca voluntari în plutonul de execuție. Numai la o singură opțiune nu s-a gândit niciunul dintre indivizii ăștia răzbunători: ca ticălosul Gary Gilmore să fie torturat îndelung și în mod repetat. Nu s-a găsit un singur om care să ceară ca vinovatul să fie ars la foc mic până la moarte! Și atunci ai vrea ca acest gând să-L obsedeze pe Dumnezeul iubirii și să-I aducă în veci satisfacție supremă?[1]
Comentariul critic internațional al Bibliei, o lucrare modernă, comentând versetul 22, vine cu o observație-cheie: „Detaliile parabolei sunt împrumutate din credința populară iudaică cu privire la condiția sufletului în Șeol și n-ar trebui deloc înțelese ca fiind o confirmare a acestor superstiții populare.”
Ce are de spus Biblia?
Teologii care au redactat Comentariul critic internațional al Bibliei se bazează pe o serie de adevăruri biblice care nu permit interpretarea literală a parabolei din Luca 16:19-31, anume:
1) Că Avraam nu este în cer. Profetul Isaia afirmă: „Avraam nu ne cunoaște” (Isaia 63:16; vezi și Eclesiastul 9:5,6,10). Apoi, Pavel spune că eroii credinței, printre care și Avraam, „n-au primit ce le fusese făgăduit, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi” (Evrei 11:13,39,40). Însuși Isus precizează că Dumnezeu Se numește „Dumnezeul lui Avraam” doar în virtutea învierii celor morți (Luca 20:37).
2) Că morții, buni sau răi, dorm, deopotrivă: „Cel mai mic și cel mare sunt totuna acolo, și robul scapă de stăpânul său” (Iov 3:18-19); bogatul și săracul „amândoi adorm în țărână, amândoi sunt mâncați de viermi” (Iov 21:26).
3) Că răsplata – bună sau rea – va fi dată abia la înviere, la a doua venire a lui Isus: „Fiul omului are să vină în slava Tatălui... și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16:27).[2]
4) Că focul mistuitor nu există acum, ci abia după revenirea lui Hristos: „La descoperirea Domnului Isus din cer…, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui” (2 Tesaloniceni 1:7-9). Atunci se va așterne adevărata nouă ordine universală!
De ce atunci „coșmarul” din Luca 16?
Desigur că te întrebi: De ce folosește Isus Hristos aceste elemente absurde?
Răspunsul ni-l aduce istoria. Ea consemnează mentalitatea iudeilor din timpul Domnului Isus. Aceștia credeau exact povestea cu „sânul lui Avraam”! Iată câteva extrase din literatura vremii: „Hadesul are două încăperi, una pentru buni, alta pentru răi” (2 Ezra 4:41); „Nelegiuiții sunt chinuiți în cealaltă încăpere” (Talmud Erubim); „Îngerii îi duc pe cei neprihăniți în locul cuvenit lor” (Talmud Ketuboth 104); „Drepții sunt primiți în Hades de Avraam, Isaac și Iacov” (4 Macabei 13:17); „Aici stau în poala lui Avraam” (Talmud Kidușin 72); „Cei buni și cei răi se pot vedea și pot chiar comunica între ei.” (Midraș, la Eclesiastul 7:14).
Scriitorul și istoricul evreu Josephus Flavius, contemporan cu apostolii Pavel și Ioan, expune complet crezul iudeilor din timpul său cu privire la iad în cuvinte și imagini identice cu cele din parabola Domnului Hristos: „Cât despre Hades, în care sunt reținute sufletele drepților și ale nedrepților, este necesar să vorbim acum. Hadesul este un loc în lume..., o regiune subpământeană, în care lumina din această lume nu luminează..., astfel că, în această regiune, nu poate fi lumină, ci trebuie să fie întuneric veșnic! Această regiune este destinată ca loc de păstrare pentru suflete, în care îngerii sunt puși ca paznici pentru ei și le împart pedepse vremelnice potrivite cu comportamentul și purtarea fiecăruia.
În această regiune este un loc anumit, deoparte, ca un lac de foc nestins, în care până acum nimeni n-a fost aruncat și care este pregătit pentru o zi mai dinainte hotărâtă de Dumnezeu, în care o sentință dreaptă va fi pronunțată asupra tuturor oamenilor. Când cei nedrepți și cei care au fost neascultători față de Dumnezeu vor fi condamnați la pedeapsa veșnică, cel drept va primi o împărăție nestricăcioasă, care niciodată nu va trece. Cei drepți, într-adevăr, sunt ținuți în Hades acum, dar nu în același loc în care sunt ținuți cei nelegiuiți.
Căci există o singură coborâre în această regiune, o poartă la care noi credeam că stă un arhanghel cu o oștire prin care cei care trec sunt conduși în jos de îngerii numiți peste suflete. Dar nu toți merg pe aceeași cale, ci cei drepți sunt conduși spre dreapta, în imnuri cântate de îngerii numiți peste acel loc, spre o regiune a luminii, în care cei drepți au locuit de la începutul lumii. Aici, ei nu sunt confruntați cu nevoi, ci se bucură veșnic de priveliștea lucrurilor bune pe care le văd și se veselesc în așteptarea acelor noi bucurii, care vor fi deosebite pentru fiecare dintre ei, prețuind acele locuri care le întrec pe cele pe care le avem aici. Acolo nu există muncă grea, nici călduri arzătoare, nici frig pătrunzător și nu există acolo niciun fel de plante cu spini, ci numai fețele părinților și ale celor drepți, pe care ei le văd totdeauna surâzându-le, în timp ce așteaptă acea odihnă și viață veșnică din ceruri ce urmează acestei regiuni. Acest loc noi îl numim „sânul lui Avraam”.
Cât despre cei nelegiuiți, ei sunt trași cu forța în partea stângă de către îngeri numiți pentru pedepsire, nemaimergând de bunăvoie, ci ca prizonieri, duși înăuntru prin violență; la care sunt trimiși îngeri numiți peste ei ca să-i mustre și să-i arunce tot mai jos. Acum, acei îngeri care sunt puși peste aceste suflete le târăsc în vecinătatea iadului însuși. Acei care sunt aproape de el aud continuu zgomotul lui și stau întru totul chiar în aburul fierbinte, iar când privesc mai îndeaproape acest spectacol, ca un teribil și extrem de mare peisaj de foc, ei sunt cuprinși de o așteptare îngrozitoare a judecății viitoare și chiar prin aceasta sunt pedepsiți. Dar, mai mult, văzând locul părinților și al celor drepți, chiar prin aceasta ei sunt și mai mult pedepsiți. Un haos adânc și mare este însă între ei, astfel că un om drept care are milă de ei să nu poată ajunge la ei; și nici unul nedrept, dacă ar fi destul de îndrăzneț și ar încerca acest lucru, să nu poată trece peste el.”[3]
Raportul istoriei mă uimește și mă pune pe gânduri. Credeam că iudeii erau oamenii Scripturii, păzitorii revelației divine. Cum de s-a putut produce în crezul lor un salt atât de imens de la credința curată, biblică, la fantezii absurde ca „Hadesul” împrumutat de la greci? Ne lămurește tot istoria: în secolul al II-lea î.Hr., când Vechiul Testament a fost tradus din ebraică în greacă, traducătorii s-au poticnit la cuvântul șeol (mormânt). Pentru evrei, șeol însemna pur și simplu „mormânt”, un loc în țărână (Psalmii 90:3; Ezechiel 31:14), de odihnă inconștientă (Iov 3:17-19), țară a întunericului și a haosului (Iov 10:21,22), un loc al viermilor (Iov 17:13-16) și al tăcerii (Psalmii 115:17). Cu ce ar fi putut să-l traducă, întrucât în limba greacă nu exista niciun cuvânt care să redea noțiunea simplă de „mormânt”. Ar fi existat cuvântul hades. Numai că, pentru greci, hades însemna cu totul altceva: în loc de mormânt, el desemna un loc subpământean unde erau stocate sufletele fără trup, care posedau totuși însușirile trupești ale oamenilor vii (!?).
La început, evreii dintre greci făceau distincția: spuneau una (hades) și înțelegeau alta (șeol). De exemplu, evanghelistul Luca (grec) traduce Psalmii 16:10 („căci nu-mi vei lăsa sufletul meu în șeol”) prin cuvintele „căci nu-mi vei lăsa sufletul în hades” (Faptele 2:27), folosind deci termenul cu înțelesul de șeol ebraic. Ca ilustrare, există pietre funerare în Asia Mică pe care scria hades, cu sensul ebraic „mormânt”. Cu timpul însă, cu toată bunăvoința învățătorilor sinceri, nu s-a putut evita suprapunerea și înlocuirea conceptului biblic al lui șeol cu conceptul grecesc hades, izvorât dintr-o altă filozofie despre moarte. Pentru a-i scoate pe iudeii contaminați de elenisme din confuzia cu privire la moarte, Isus Se folosește chiar de mentalitatea lor deviată pentru a-i conduce la o morală revoluționară.
[1] Ca să justifice această monstruozitate, Origene din Alexandria (c. 250) învăța că iadul chinuitor este necesar, întrucât este un mijloc terapeutic. Că, în iad, chiar și cei mai răi dintre păcătoși pot fi reabilitați și în cele din urmă își pot găsi calea către paradis. Această vedere universalistă a fost respinsă de conducătorii Sinodului de la Constantinopole, în 543. și, în timp ce puțini teologi cred azi că păcătoșii vor fi în cele din urmă anihilați (moartea a II-a), cei mai mulți cred că chinurile iadului sunt nesfârșite!
[2] Vezi și Apocalipsa 20:13; Matei 25:31; Apocalipsa 22:18.
[3] Josephus Flavius, în „Discursul lui Josephus către greci, cu privire la hades”, Opere, p. 1902, ediția lui John Whiston.