Iar morala?
Orice parabolă sau pildă există pentru „morala” ei, pentru învățătura pe care o ilustrează. Într-o fabulă, morala e de regulă la sfârșit. Raportând pilda fantastică la tema „pedepsei”, învățătura pe care Mântuitorul o dă este radicală: „Au pe Moise și pe proroci, să asculte de ei... Dacă n-ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți” (Luca 16:29,31).
Înapoi la „Moise și proroci”! Cu alte cuvinte, înapoi la Scriptură![1] Din nou, Isus arată spre Scriptură ca cea mai înaltă autoritate în materie de credință și doctrine și o recomandă ascultătorilor drept ghidul sigur pentru salvare![2]
„Înapoi la Biblie!” Lumea teologică de după cel de-al Doilea Război Mondial a cunoscut o schimbare semnificativă. Cercetând mai atent și fără prejudecăți singura autoritate în materie de credință, Biblia, teologi de marcă și-au revizuit poziția despre iad.
Când, în 1974, John Wenham a dorit să publice cartea Enigma Răului, cu greu a găsit un editor. Inter Varsity Press a devenit prima editură creștină dispusă să demaște doctrina tradițională despre iad. Printre cei care au fost influențați de această carte a fost americanul Edward Fudge, care – la rândul său – a publicat volumul Focul care consumă, prefațat de vestitul F. F. Bruce, în 1982.
În 1988, cel mai mare predicator și teolog din Anglia, John Stott, confesorul reginei și fondatorul Institutului pentru Creștinismul Contemporan din Londra, fiind provocat de teologul liberal David Edwards, și-a declarat onest poziția despre „pedepsirea păcătoșilor”. În faimoasa lui carte Esențialul creștinismului, el declară: „Vreau să repudiez cu toată vehemența de care sunt capabil superficialitatea cu care evanghelicii vorbesc despre iad. Imaginea focului indică doar anihilare instantanee, și nu chinuri veșnice.”
„Mulți creștini moderni pur și simplu sunt rușinați de iad”, explică prof. Groothuis, de la Denver Seminary din SUA. Chiar și unii evanghelici, care în general abordează Biblia într-un mod mai literal, privesc iadul ca „un lucru prea rușinos ca să mai fie cosmetizat de pretextul iubirii divine”.[3]
Iadul pierde teren
„Sfârșitul păcătoșilor este distrugerea, nu suferința eternă”, spun teologi evanghelici precum Clark H. Pinnock, profesor de teologie la McMaster Divinity College din Hamilton, Ontario, și Philip E. Hughes, un cleric englez și autor creștin. Teza „anihilaționismului”[4] susține adevărul pur biblic: că aceia care aleg în final să-L respingă pe Dumnezeu vor fi șterși pur și simplu din existență de către focul consumator al iazului de foc ce va avea loc abia la sfârșitul istoriei păcatului.
„Cum pot creștinii să proiecteze o divinitate atât de crudă și răzbunătoare, care să cauzeze tortură nesfârșită pentru creaturile Sale, oricât de păcătoase ar fi putut fi? Un Dumnezeu care ar face așa ceva ar fi mai asemănător cu Satana decât cu Dumnezeu” – scrie Pinnock, în Criswell Theological Review.[5]
„Credința tradițională de pedepsire fără sfârșit este legată de noțiunea greacă a nemuririi înnăscute a sufletului, un crez care este bazat mai degrabă pe Platon decât pe Biblie. Nemurirea ce i se asigură creștinului nu este inerentă ființei sau sufletului său, ci este oferită de Dumnezeu”, scrie Philip Hughes. El notează avertismentul lui Isus din Matei 20:28: „Temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul, și trupul în gheenă.”[6]
John Dominic Crossan, profesor emerit la DePaul University, din Chicago, spunea: „Odată ce am descoperit că putem crea iadul pe pământ, a devenit nemintos să mai vorbim despre iad în sens literal.”[7]
La sfârșitul secolului, în urma mișcării produse pe tărâm teologic, Vaticanul a inițiat o strategie de repliere: „O mișcare revizionistă a fost lansată în 1999 de surprinzătorul editorial publicat în La Civita Catolica – o influentă revistă iezuită, cu strânse legături cu Vaticanul. «Iadul nu este un loc, ci o stare de a fi, în care persoana suferă despărțirea de Dumnezeu», spune revista.
Cu câteva zile mai târziu, papa Ioan Paul al II-lea a spus audienței de la Vatican că «iadul, mai degrabă decât a fi un loc, indică starea celor care în mod liber și definitiv se separă de Dumnezeu». Ca să descrie această condiție de «despărțire de Dumnezeu», pontiful spunea că Biblia folosește un limbaj simbolic, care îi încadrează figurativ într-un iaz de foc pe cei care s-au exclus singuri din cartea vieții, astfel experimentând «a doua moarte». Remarcile papei sunt mai bine înțelese ca o încercare de a restaura și a aduce la zi o doctrină mult neglijată a bisericii și să facă din ea un imbold pentru pietate și virtute.”[8]
Așadar, tot Scripturile au răspunsul, și nu tradițiile precreștine „adoptate” în primele secole de creștinism.
Soluția lui Dumnezeu
Și ce este atunci cu „focul” despre care Scriptura spune că este „veșnic”?
Imaginea lui se regăsește în capitolul 20 din Apocalipsa. Acest capitol prezintă filmul evenimentelor finale. Cu câteva versete mai înainte (Apocalipsa 19:11-14), ni se înfățișează momentul culminant al istoriei – a doua venire a lui Hristos. Acolo ni se prezintă separarea celor două categorii: cei salvați și cei pierduți. La a doua venire are loc învierea celor drepți și transformarea celor găsiți în viață (1 Corinteni 15:51-54 și 1 Tesaloniceni 4:13-17). În timp ce nelegiuiții care și-au căutat scăparea la munți și la stânci (Apocalipsa 6:15-17) au fost „prăpădiți cu arătarea venirii Sale” (2 Tesaloniceni 2:8), mulțimea celor mântuiți este luată de Domnul Hristos spre ceruri, ca să împărățească „o mie de ani cu El” (1 Tesaloniceni 4:16-17; Apocalipsa 20:4).
Apocalipsa 20:1-3 ni-l mai prezintă pe diavol „legat pentru o mie de ani”, închis în adânc, ca să nu mai înșele pe nimeni. Termenul „adânc” (în greacă – abyssos) este același cuvânt folosit în Geneza 1:2 pentru a exprima haosul, starea de „pustiu și gol” („Pământul era pustiu și gol.”).
Chiar așa va și arăta pământul. Cei drepți l-au părăsit și se îndreaptă cu Isus spre tronul lui Dumnezeu. Iar cei nelegiuiți au murit cu toții la arătarea lui Isus. Pământul literalmente e „pustiu și gol”. În aceste condiții, Satana nu mai are pe cine să înșele (Apocalipsa 20:3). Cu alte cuvinte, va fi șomer pentru o mie de ani. În acest fel este el legat de starea de fapt. Profetul Ieremia descrie pământul în cuvintele: „Mă uit la pământ, și iată că este pustiu și gol; mă uit la ceruri, și lumina lor a pierit! Mă uit la munți, și iată că sunt zguduiți; și toate dealurile se clatină! Mă uit, și iată că nu este niciun om...” (Ieremia 4:23-25). „Cei pe care-i va ucide Domnul vor fi întinși în ziua aceea de la un capăt al pământului la celălalt; nu vor fi… nici îngropați, ci vor fi un gunoi de pământ” (Ieremia 25:33). Timp de o mie de ani, Satana și demonii lui vor avea timp să contemple rezultatele „aventurii” lor.
Dar cei mântuiți... ce vor face o mie de ani în ceruri? Apocalipsa 20:4 ne arată că ei sunt chemați să formeze curtea de jurați. Dumnezeu le oferă prilejul să verifice sentința Sa în dreptul fiecărui caz. Cu siguranță că fiecare sfânt are multe întrebări: „Doamne, de ce ai îngăduit atunci cutare nenorocire în viața mea?” sau: „De ce nu sunt și părinții sau copiii mei cu mine?” Atunci, Dumnezeu le va pune la dispoziție toate „dosarele” în care cerul a raportat toate gândurile ascunse, intențiile, faptele și cuvintele fiecărui om, pentru ca oamenii să se convingă singuri. În ele sunt scrise toate intervențiile Sale care au fost respinse. În acele momente, surprinzător, acela care va fi judecat de mulțimea mântuiților va fi Însuși Dumnezeu, după cum scrie: „Ca să fii găsit neprihănit… când vei fi judecat” (Romani 3:4). La dezlegarea fiecărui caz, cerul răsună de: „Aleluia! Ale Dumnezeului nostru sunt mântuirea, slava, cinstea și puterea. Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și drepte” (Apocalipsa 19:1,2). Ce privilegiu va fi să cunoști adevărata față a istoriei! „Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere” (Apocalipsa 20:6)!
Apocalipsa 20:7 ne conduce mai departe, la sfârșitul perioadei de o mie de ani. Satana „va fi dezlegat”. Iarăși? Cum? Simplu: Prin faptul că toți răzvrătiții învie la încheierea mileniului, iar Satana are din nou cobai pentru șiretlicurile lui. Nelegiuiții însă nu învie ca cei neprihăniți în trupuri neprihănite, curățite de păcat, ci ființa lor poartă toate urmările păcatului. Ei învie pentru judecată (Ioan 5:29). În scurtul răstimp dintre această „a doua înviere” și judecată, Satana îi entuziasmează cu strategia lui de a cuceri „cetatea preaiubită”, care tocmai coboară (Apocalipsa 20:9). Lângă el se află cei mai mari strategi din toate timpurile: de la Hannibal, Iuliu Cezar... și până la Hitler. Diavolul le pune la dispoziție arsenalul nuclear și biologic cel mai sofisticat: „Acum ori niciodată!”
Încrezători în numărul lor „ca nisipul mării” (Apocalipsa 20:8), nelegiuiții înconjoară tabăra sfinților (versetul 9). Dar, în timp ce ei stau în picioare în fața cetății, Mântuitorul apare pe tronul mare și alb ca Judecător (versetele 11 și 12). „Cărțile” – adică rapoartele cu toate încercările lui Dumnezeu de a-i câștiga – le sunt desfășurate pe un imens „ecran virtual”. Fiecare dintre ei își revede filmul vieții și acum toți înțeleg cât de aproape a fost cerul de ei și ce mântuire minunată au ales ei să respingă... Ah, atunci va fi „plânsul și scrâșnirea dinților”! În fața mărturiilor convingătoare, orice genunchi se pleacă, dându-i dreptate lui Dumnezeu (Romani 14:11). Dar nu este regretul pocăinței, ci doar regretul unei inimi egoiste pentru imensa pierdere. Universul este martor că înșiși vrăjmașii lui Dumnezeu Îl declară „drept și adevărat”. Acesta este momentul suprem al Marii lupte de milenii. Abia acum lupta poate să înceteze. Este momentul când se declanșează flăcările (Apocalipsa 20:9).
Pământul e cuprins de vâlvătăi de o intensitate nemaivăzută. Munții se topesc literalmente de văpaia focului (2 Petru 3:12). Un imens lac de foc cuprinde totul și consumă amprentele fărădelegii. Nelegiuiții sunt mistuiți. Ultimul va fi mistuit Satana împreună cu demonii lui.
Acum citește cu atenție Apocalipsa 20:14: metafora „iazul cu foc” este tălmăcit fără ocolișuri: „Iazul de foc este moartea a doua.” Deci ce este „iazul cu foc”? Este „o veșnicie de torturi”? Nu, este simplu „moarte” în sensul cel mai propriu în care suntem noi în stare să înțelegem moartea! Atunci, dacă e „moarte”, nu este „chin”! Cât este de limpede! Cât de limpede este Apocalipsa!
... Și focul acesta arde. Cât timp? O spune chiar Apocalipsa 21:1: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerurile dintâi și pământul dintâi pieriseră.” Va să zică, „lucrurile dintâi”, care culminează cu „focul”, s-au sfârșit! Lucrarea curățitoare a focului a fost împlinită și, în locul focului, un pământ nou împodobește salba creațiunii. În Univers este din nou pace. Nu se aude decât un cântec de bucurie. Nici urmă de sudalme, blesteme, urlete la nesfârșit, răgete și scrâșniri de dinți suindu-se din iad! Cuvântul o spune clar: „Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere” – imagini de iad –, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).
⁕ Fulgerul. Nicola Tesla (1856–1943), fizicianul care a descoperit câmpul magnetic rotativ și care a inventat modalitatea de producere a curentul alternativ, avea obiceiul – ori de câte ori era furtună – să se așeze înaintea ferestrei și să urmărească fulgerele. Ori de câte ori cerul se lumina de o imensă descărcare, Tesla aplauda frenetic. Geniul uman se pleca înaintea înțelepciunii divine.
Există în fenomenul fulgerului o lecție mai profundă decât cea de electricitate. Un fulger parcurge atmosfera cu cca 165 000 km pe secundă – spune William R. Newcott, în National Geographic. El descarcă un flux electric de sute de milioane de volți și aproximativ 20 000 de amperi. Când are loc descărcarea, ea produce mai multă electricitate decât toate generatoarele din Europa. Temperatura maximă dintr-un fulger ajunge la 30 000° C. Dar toată această putere și căldură durează doar o clipă – anume doar o milionime de secundă.
Ce extraordinară comparație! Așa este și cu „mânia” lui Dumnezeu: „Căci mânia Lui ține numai o clipă, dar îndurarea Lui ține toată viața” (Psalmii 30:5).
Amin! Această viziune cu privire la judecată și pedeapsă satisface pe deplin atât simțul de dreptate, cât și simțul de iubire al unui suflet renăscut. Aici, pedeapsa este o replică a iubirii nemăsurate a lui Dumnezeu! Ca act de supremă compasiune divină, păcătosul nepocăit primește... darul dispariției și al uitării totale, moartea a doua. „Vor fi ca și când n-ar fi fost niciodată” (Obadia 1:17). Dragostea nu putea găsi o soluție mai desăvârșită!
[1] Expresia „Moise și proroci” denumea Vechiul Testament și redă diviziunea generală a canonului Vechiului Testament în zilele lui Isus – vezi Luca 16:16.
[2] Vezi și Matei 5:17-19; Luca 24:25,27,44; Ioan 5:39,45,47.
[3] Paragrafe luate din articolul „Iadul fără viitor”, în U. S. News and World Report, Special Edition 2001, „Mysteries of Faith”, pp. 51–56.
[4] Anihilaționism – concepție biblică ce afirmă că pedeapsa păcătoșilor este nimicirea veșnică, și nu torturile veșnice.
[5] Citat din „Iadul fără viitor”, în U. S. News and World Report, Special Edition 2001, „Mysteries of Faith”, pp. 51–56.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.