Vestea extraordinară!
Dar cea mai bună veste despre judecată este următoarea: dacă toate păcatele au fost deja plătite, înseamnă că niciun păcat, oricât de mare ar fi, nu mai are forța să osândească pe păcătosul care se ascunde în Hristos! E corect? Dacă, de exemplu, am ucis un om și apoi regret sincer, din tot sufletul meu, cerând iertare prin sângele lui Hristos pentru acel păcat al meu, înseamnă că odioasa mea crimă este dezbrăcată de puterea de a mă condamna la moarte! E corect! Pentru că Isus a plătit totul, pe deplin.
⁕ Arlington. S-a întâmplat în 1968, în Arlington, oraș din Texas. Tânărul Jim Preston era cunoscut ca om de bine și provenea dintr-o familie onorabilă. Părinții lui figurau printre elitele orașului. Într-o zi, tânărul Preston se afla într-un restaurant, la o partidă de poker cu prietenii. Miza creștea, iar jocul devenea tot mai încins. Bănuindu-și prietenul că trișează, i-a adresat câteva vorbe dure. Cearta s-a aprins, apoi a degenerat până la punctul în care Jim și-a scos pistolul și a tras în el, împușcându-l mortal. „Vai! Ce-am făcut?” Degeaba. Regretele erau de prisos. Arestat, Jim a compărut în fața tribunalului care l-a condamnat la moarte. Disperați, părinții lui au lansat prin tot orașul o campanie de apel către guvernatorul Californiei, pentru grațiere. Fiind o familie cu nume bun, o mulțime de oameni s-au alăturat cu petițiile lor. Campania prindea aripi, cuprinzând și localități din zonă. În fiecare zi soseau la biroul guvernatorului teancuri de scrisori. În ultima vreme, funcționarii le aduceau cu coșul, de multe ce erau.
Guvernatorul, ca bun creștin și ca unul care știa că reprezintă poporul, a decis să semneze decretul de grațiere pentru Jim Preston. Întrucât însă comunicarea veștii bune era un act foarte solemn, s-a hotărât să-i ducă personal grațierea. Și nu oricum. Cu ocazia aceea, îmbrăcase reverenda pe care, ca tânăr absolvent de teologie, o purtase o vreme. În felul acesta voia să-i ofere o lecție de neuitat despre iertarea gratuită a lui Dumnezeu.
Însoțit de un gardian, guvernatorul în ținută clericală s-a îndreptat spre celula condamnatului la moarte. Jim se afla chiar la vizetă, cu fruntea lipită de zăbrele. Aștepta disperat o intervenție. Când l-a zărit apropiindu-se, tânărul izbucni mânios:
– Pleacă! Ești al șaselea care mă bați la cap cu crucea. Lasă-mă în pace!
Înțelegător, guvernatorul a continuat să se apropie:
– Ascultă-mă, tinere: am o veste bună pentru tine. Chiar vestea pe care o aștepți.
– N-am nevoie! Sunt sătul de din astea. Lasă-mă în pace!
– Prietene, ascultă-mă întâi. Dă-mi voie să-ți vorbesc.
– Pleacă, pleacă... Dacă nu, chem garda!
Mâhnit, guvernatorul mai făcu un apel:
– În Numele lui Dumnezeu, te rog, dă-mi voie să-ți spun de ce-am venit la tine și-apoi plec…
– Gardă, gardă, ia sutana asta de aici!
Guvernatorul rămase câteva clipe în tăcere, apoi rosti:
– Îmi pare extrem de rău! Și se întoarse și plecă.
În timp ce acesta se îndepărta, gardianul, încremenit, privea uluit când la unul, când la altul... Apropiindu-se de Jim, îi spuse:
– Știi cine e?
– Cine-i...?
– Chiar guvernatorul.
– Guvernatorul? întrebă Jim uluit.
– Da! Venise cu mandatul de grațiere.
Simțind că se prăbușește în gol, Jim gemu crispat:
– Repede! O foaie! Și un toc!
Cu broboane reci pe frunte și cu mâna tremurândă, Jim scrise la repezeală o petiție: „Mult preastimate guvernator, vă cer de o mie de ori iertare pentru felul nebunesc în care m-am comportat... Dar, știți, singurătatea, celula, gândul morții… Vă rog din suflet să mai veniți o dată și vă promit solemn că am să mă comport onorabil, dând toată cinstea Domniei Voastre preaonorate.”
Petiția sosi la guvernator cam la un ceas după ce se întoarse. „Ce-i cu asta?” întrebă el pe curier. „E o petiție... de la condamnatul la moarte.” Indiferent, guvernatorul citi foaia, apoi o întoarse și scrise pe dos cuvintele: „Clasat! Cazul este închis.”
Și veni și ziua execuției. Înainte de urca eșafodul, ofițerul de serviciu l-a întrebat pe Jim Preston despre ultima lui dorință. Cu ochii căzuți în orbite, cu privirea pierdută, Jim bâigui: „Ultima dorință? Da... Scrieți tuturor tinerilor din America următoarele: Jim Preston a fost spânzurat NU pentru că a ucis un om, ci pentru că a respins iertarea oferită.” A doua zi, ziarele din Arlington publicau cu vâlvă testamentul lui Jim Preston. Curând, cazul a pornit să facă ocolul Americii.
În ziua aceea mare și înfricoșată, niciunul dintre păcătoșii lumii nu va pieri pentru păcatele sale, oricât de multe și groaznice ar fi. Nimeni nu va fi condamnat pentru păcatele sale, căci pentru ele a plătit Hristos cu prisosință. Ci „plânsul și scrâșnirea dinților”, care vor depăși orice prag al regretului, se vor înălța pentru singura vină de care vor fi acuzați păcătoșii nepocăiți, aceea de a fi respins iertarea gratuită a Fiului lui Dumnezeu (Evrei 2:3).
Așadar, Fiul judecă nu greșelile, păcatele, ci atitudinea păcătosului, de acceptare sau de respingere a Mielului lui Dumnezeu, de disprețuire a ofertei de milă și iertare a lui Dumnezeu.
Exact așa se derulează lucrurile și în pilda nunții fiului de împărat. Judecata se face nu atât cu privire la ce cere Dumnezeu – domeniul faptelor exterioare –, ci în primul rând cu privire la ce oferă El! Domnul Hristos oferă un loc la nunta Fiului Său. Refuzul meu față de oferta lui Dumnezeu este singura vină care cere condamnare!
Cei de la răspântiile drumurilor reprezintă toată omenirea. În cel mai larg sens al cuvântului, nimeni nu este vrednic de mântuire. Toți sunt doar „răi”, căci nimeni nu poate merita mântuirea. Cei ce-au intrat la nuntă nu aveau ce căuta la masa regelui: Mai întâi pentru că n-aveau niciun drept – nu erau pe lista de invitați. Apoi pentru că nu erau la înălțimea excelenței gazdei. În această lumină, cum ar putea simți cineva că Dumnezeu „îi datorează” într-un fel viața veșnică? E clar ca lumina zilei că singurul lucru care ne face în stare să stăm înaintea lui Dumnezeu este doar harul Său.
Acest har gratuit, în virtutea căruia mi se deschide ușa la ospăț, fie mă salvează, fie mă condamnă! Acceptarea ofertei modifică spectaculos rezultatul judecății, ca și în cazul „tâlharului de pe cruce”.
⁕ Sfinții din Nürnberg. Pastorul american de origine germană, Henry Gerecke, i-a asistat în timpul procesului de la Nürnberg pe cei 21 de criminali de război naziști. El însuși tată a doi fii care au fost grav răniți pe frontul de vest, Gerecke a cunoscut toate ororile războiului. Cu compasiune pentru păcătoși, pastorul s-a ocupat de fiecare dintre naziștii arestați, oferindu-le servicii divine în capelă și ore individuale de părtășie. De-a lungul întregii perioade, Gerecke a ținut un jurnal detaliat.
De la bun început, unii au fost disprețuitori: „Nu dau doi bani pe chestiile astea cu Isus, jidanul care s-a dat drept Fiul lui Dumnezeu. E doar propagandă!” Alții, în schimb, au fost conduși să se recunoască drept niște păcătoși pierduți, în disperată nevoie după sângele Mielului lui Dumnezeu.
Primul care a căzut la piciorul crucii a fost Fritz Sauckel, șeful Departamentului de muncă forțată. După o oră de capelă, Fritz s-a apropiat de Gerecke, rugându-l să vină în celula sa. Acolo au început să vorbească despre mântuire. Deodată, Sauckel s-a prăbușit la pământ, implorându-l pe Gerecke să se roage pentru el. „Fără teamă și fără să se rușineze, scria Gerecke, s-a rugat cu mine, încheindu-și rugăciunea cu aceste cuvinte: «Doamne, ai milă de mine, păcătosul.» Apoi, cu inima zdrobită, mă întreba ce-ar putea face ca să îndrepte suferința pe care programele sale de muncă forțată aproape de sclavie le-a pricinuit-o nenorociților deținuți?”
Al doilea care și-a zdrobit inima a fost feldmareșalul Keitel, șeful statului major al armatei. Keitel s-a aplecat cu aviditate asupra Scripturii, memorând numeroase texte care vorbeau despre mila lui Dumnezeu. Nu-i era rușine să îngenuncheze lângă patul său și să-și mărturisească păcatele, pe nume. Cu lacrimi în ochi a mărturisit: „Pastore, m-ai ajutat mai mult decât îți poți da seama. Fie ca Hristos, Mântuitorul meu, să stea alături de mine tot drumul. Am atâta nevoie de El!”
Odată, Hans Fritzsche (șeful propagandei radio), von Schirach (liderul tineretului hitlerist) și Albert Speer (ministrul armamentului) au cerut să fie împărtășiți. Când soldații de gardă ai capelei i-au văzut pe cei trei îngenuncheați și mărturisindu-și sincer păcatele, s-au apropiat de capelan și i-au spus: „Pastore, aici nu mai este nevoie de noi. Asta e treabă sfântă!” și au ieșit cu lacrimi în ochi.
În primăvara lui 1946 s-a zvonit că Gerecke va trebui să plece acasă, în SUA. Ca reacție, toți cei 21 de naziști anchetați – chiar și cei disprețuitori – au trimis o scrisoare cu semnăturile lor către soția lui Gerecke, rugând-o să-și determine soțul să rămână. „Imaginează-ți-i pe băieții de fier ai lui Hitler, aceia care au prigonit creștinismul și au călcat în picioare Cele Zece Porunci mai teribil decât oricare hulitor din istorie, implorând acum o casnică umilă din America, de dragul Cuvântului lui Dumnezeu!”
Printre naziștii cei mai antisemiți fusese și Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al lui Hitler. Minunea este că, sub influența Cuvântului lui Dumnezeu, s-a prăbușit și el ca un simplu păcătos la crucea lui Hristos. Pocăința l-a schimbat de nerecunoscut!
La 1 octombrie 1946, sentința a fost pronunțată: pentru 12 dintre ei – moarte prin spânzurare. Pentru restul, ani grei de închisoare. Execuția celor 12 urma să aibă loc pe 15 octombrie, la miezul nopții.
În clipa când trebuia să urce eșafodul, Ribbentrop i-a șoptit lui Gerecke: „Îmi pun încrederea în Hristos.” Iar atunci când ștreangul i s-a pus în jurul gâtului, Ribbentrop s-a mai întors o dată spre pastor, ca să-i spună: „Ne vom revedea...” Când veni rândul lui Keitel, acesta i-a spus solemn: „Îți mulțumesc din toată inima ție, pastore, și celor care te-au trimis.”
Albert Speer, unul dintre cei care au fost condamnați la douăzeci de ani de închisoare, a făcut din Biblie bucuria acelor ani lungi. A memorat o sumedenie de texte din Scriptură și, pe lângă asta, a mai citit optsprezece volume mari de teologie, nu din plictis, ci din foame și sete după neprihănire.[1]
Moneda cu două fețe
Acum vine una dintre cele mai neînțelese lecții pentru creștini. Indiferent de nuanța confesională, toți creștinii acceptă harul lui Dumnezeu, adică acceptă jertfa înlocuitoare a Mântuitorului pentru ei. Această „acceptare a schimbului” corespunde cu venirea la nuntă și intrarea în sala de ospăț. Dar nenorocirea este că „acceptarea schimbului” nu e de ajuns. Hristos cere mai mult, și anume „efectuarea schimbului”.
O monedă bună are două fețe: banul și pajura. O monedă cu o singură față este un ban fals. Nu e destul să primesc doar moartea Lui pentru păcatele mele! Ascultă textul cel mai grăitor în această privință: „Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți...” Prin ce? Răspunsul din text nu este „prin moartea Lui”, așa cum ar crede unii. Ci textul declară: „Vom fi mântuiți prin viața Lui” (Romani 5:10). Așadar, moartea lui Hristos operează „împăcarea”. În schimb, „mântuirea” personală o realizează trăirea vieții Lui în noi! Aceasta este fața a doua a monedei: locuirea Lui în mine! De altfel, credința nu contemplă doar un răstignit mort ca jertfă. Ci crede într-un Hristos viu, care vrea să locuiască în mintea și sufletul celui născut din nou (Ioan 14:23). Cât de important este acest aspect, vom înțelege din pasajul culminant al parabolei nunții fiului de împărat. Pentru că aici detonează apogeul judecății!
[1] Fred Grossmith, The Cross and the Swastika, 1984.