Mânia Împăratului
Împăratul se mânie (Matei 22:7). Cu cât răbdarea este mai îndelungă și cu cât mecanismele de amânare a retribuției sunt mai numeroase, cu atât mânia de la urmă este exponențială. Nevrednicii ăștia nu mai pot fi socotiți supuși ai împărăției și nu mai au nici drept ca să trăiască! Împăratul sloboade legiunile sale: ucigașii sunt nimiciți, iar cetatea este arsă.
Unii stau pe loc și cugetă cam așa: Există totuși o mare diferență între cei care doar au ignorat chemarea și ceilalți care i-au omorât pe robi. Primii doar au refuzat, relativ civilizat, ca să participe la nuntă. Cum pot fi puși în aceeași oală a criminalilor?
Ca să fie „pe limba noastră”, răspunsul face apel la justiția omenească cea mai elaborată, la „dreptul roman”. În dreptul roman se prevedeau trei categorii de vină:
– Comitando – vina prin comitere (încălcarea fățișă a unei legi, prin comiterea unei fapte interzise);
– Omitando – vina prin omitere (neefectuarea unei porunci privind săvârșirea unei anumite fapte);
– Eligendo – o vină despre care se vorbește mai puțin și care nu are de-a face direct cu vreo poruncă, ci vizează modul în care îți exerciți alegerea, pro sau contra. Iată, ai două opțiuni și nu te silește nimeni. Tu ești dator să alegi cea mai bună opțiune și, odată ce alegi, îți asumi alegerea ta.
Sunt de acord că ucigașii din pildă trebuie să fie pedepsiți pentru comitere (batjocură și crimă). În schimb, cei care disprețuiesc invitația expresă a împăratului trebuie judecați pentru eligendo – alegere! Ei aleg sfidarea, desconsiderarea cu bună știință. Ei își exprimă atitudinea prin ignorarea împăratului! Să nu uităm că alegerea omului se manifestă mai întâi printr-o atitudine, abia apoi – și nu întotdeauna – prin fapte.
⁕ Uraganul. În 1969, uraganul Camille făcea ravagii în regiunile Golfului Mexic. Guvernul statului Mississippi a avertizat toate localitățile care stăteau în calea lui, cu mesajul: „Părăsiți locuințele și retrageți-vă din zonă. Pericolul este amenințător și iminent.” În localitatea Pass Christian, ofițerul Jerry Peralta, șeful poliției, a mai făcut un tur de siguranță, să verifice dacă n-a mai rămas vreun locatar întârziat. Lângă plajă, exact pe linia de atac a uraganului, la unul dintre blocurile aflate în zona Richelieu, a zărit animație. Ferestrele erau deschise, iar pe verandă se strânseseră peste douăzeci de persoane la o „partidă de uragan”. Voiau să-l guste la prima mână. Vântul atinsese cote înalte. Când Peralta s-a apropiat, un bărbat ținea un pahar cu băutură fluturând mâna a zeflemea. Ofițerul a strigat din răsputeri: „Urgent, părăsiți clădirea! Viiine uraganul!” Alți petrecăreți s-au strâns lângă cel cu paharul. Unul i-a strigat: „Stau pe proprietatea mea. Dacă vrei să plec de-aici, atunci arestează-mă.” Peralta n-a arestat pe nimeni și nici nu i-a putut convinge. Le-a scris doar numele în carnetul de evenimente. Cei de pe verandă făceau haz de omul în uniformă. Cu o ultimă avertizare, polițistul s-a retras.
La ora 22:15, frontul atmosferic se apropia de-a lungul plajei cu o viteză uluitoare de 332 km/oră. Picături de ploaie loveau ca niște gloanțe, iar valurile înalte de cca 7-9 metri înspumau orizontul.
Știrile de a doua zi anunțau că cea mai mare distrugere s-a înregistrat în zona de apartamente Richelieu. Un număr de peste douăzeci de oameni strânși la o petrecere au fost măturați de uragan. Din blocul de două etaje, n-a mai rămas decât fundația. Singurul supraviețuitor a fost un băiețel de cinci ani, care a fost găsit a doua zi, atârnând de-o saltea.[1]
Eligendo! Alegerea! Dăm socoteală și de alegerea noastră, ca și de toate celelalte comiteri și omiteri! Suntem într-o mare luptă, iar neutralitate nu există! „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (Matei 12:30). La acest punct, cum stai?
La răspântii
Apoi, împăratul își ia revanșa: „Duceți-vă dar la răspântiile drumurilor” – zona năpăstuiților sorții – „și chemați la nuntă pe toți aceia pe care-i veți găsi” (Matei 22:9). Fără nicio deosebire!
E bine și frumos să chemi pe oricine la Evanghelie. Dar, pentru nuntă, considerăm că un minimum de discernământ, un set minimal de criterii tot este necesar. Îi chemi, chiar așa, pe „toți pe care-i veți găsi”? Robii Împăratului, depășindu-și nedumerirea, execută întocmai porunca și strâng la ospăț chiar pe toți, adică „și buni, și răi”.
Asta cum mai vine? Înseamnă că și cei răi au dreptul să intre în Împărăție? Oare faptele rele existente la dosar nu constituie un criteriu de respingere și de condamnare? Dacă da, atunci după ce criterii mai are loc judecata lui Dumnezeu?
Evanghelia mă surprinde iarăși: în originalul grecesc, ordinea este inversată: „și răi, și buni”! Prin asta, ea mai spune că cei „răi” sunt generalul, iar cei „buni” sunt doar așa, o excepție. Se pare că Dumnezeu nu face nicio distincție între „păcătoșii pe față” și „păcătoșii cu un bun renume printre semeni”.
Judecata omenească
⁕ Mafia. În New Yorkul anilor ’50, existau cinci familii mari, care aveau în mână toată rețeaua mafiei din metropolă: prin mâna lor treceau marile afaceri industriale și bancare, comerțul cu droguri, prostituția, cazinourile etc. Poliția și magistrații le cunoșteau pe nume: erau familiile Gambino, Genovese, Lucchese, Colombo și Bonanno. Erau foarte bine cunoscute „mișcările” și „tunurile” lor. Pe urmele lor mișunau detectivi care sperau să-și facă un nume prin lichidarea lor. Și totuși nimeni nu le-a venit de hac. De ce? Pentru că însăși justiția omenească este din start limitată la un anumit gen de probe, cu un anumit număr de martori. În lipsa acestora, „hoțul neprins e negustor cinstit”. Iar acești capi ai rețelei „Cosa nostra” aveau grijă să lucreze în așa fel încât să nu lase niciodată probe, urme sau martori.
Nicio instanță omenească nu poate trece peste caracterul faptic, concret și evident al probelor. Lucrul acesta e bun, altfel ne-am pomeni oricând arestați.
Dar tocmai aici se află și limita judecății omenești. Omul nu judecă decât „faptele” și, eventual, „cuvintele” – ambele manifestări exterioare. El n-are acces la a) intenții, b) gânduri, c) sentimente. Și nici nu ține cont de d) atitudinea făptașului ulterioară săvârșirii infracțiunii – nu-i pasă dacă se căiește sau dimpotrivă. Tribunalul omenesc judecă doar „fapta” propriu-zisă, independent de „om”.
Judecătorul divin
Să descifrăm acum elementele justiției divine în contrast cu justiția omenească limitată. Mai întâi, cine judecă?
Cine altul decât Dumnezeu. Răspunsul este în general corect, dar incomplet, pentru că nu precizează care dintre Persoanele divine ține judecata. Pe paginile Evangheliei am aflat cu surprindere că Dumnezeu Tatăl nu judecă pe nimeni! E surprinzător! Dar Scriptura declară solemn că: Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:21-30).[2] De ce Fiul este judecătorul, și nu Tatăl?
Pentru că cel care S-a aruncat în Marea luptă a fost Fiul. Timp de treizeci și trei de ani, Hristos a învățat despre sărăcie, marginalizare socială, abuz verbal și trădare; despre durere și, prin ea, „a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8).
Prin viața Sa trăită în trup omenesc, Hristos: 1) a devenit egal cu toți care vor apărea la scaunul de judecată și, astfel, este în stare să-i înțeleagă perfect; 2) a realizat în trup de om „modelul neprihănirii”, astfel devenind „criteriu”, „etalon” și îndemn pentru toți oamenii; 3) pe deasupra, a plătit datoriile tuturor oamenilor; altfel zis: a semnat un „cec în alb”, prin care a fost abilitat să-i ierte pe toți cei care își însușesc „cecul”. În felul acesta, 4) Fiul Și-a câștigat și dreptul de judecător.
Aceasta Îl califică nu numai să ne mântuiască, ci și să ne ceară socoteală, să-i judece pe cei care calcă același drum bătut și de El, dar care aleg păcatul și răzvrătirea.
Justiția în vechiul Israel
În cele mai multe privințe, modul de organizare a lui Israel era o reflectare a principiilor cerești. Modul de judecată în Israel avea, printre altele, un specific unic: judecătorul era și apărătorul din oficiu al acuzatului. Martorii depuneau pâra, la care judecătorul ridica toate obiecțiile posibile și rezista acuzațiilor lor... până la proba contrară. Abia când evidențele se dovedeau de netăgăduit, apărătorul devenea atât acuzatorul celui inculpat, cât și judecătorul care rostea sentința.
Faptul acesta este un prilej de bucurie! Dacă Hristos l-a inspirat pe Israel să facă așa, cu cât mai mult El Însuși va aplica acest principiu. Isus este apărătorul fiecărui păcătos care face apel la sângele Său iertător. El stă împotriva marelui acuzator, Satana, până la „proba contrară”. Abia atunci, din avocat, el devine acuzator. Cumplită ipostază!
Dar „proba contrară” care-i?
Proba vinovăției
Deci care este lucrul care ne poate acuza înaintea judecății lui Dumnezeu? În general, oamenii „știu” răspunsul, dar nu din Scriptură, ci din auzite. Cu toții am auzit că Isus judecă „raportul vieții” care însumează faptele și cuvintele noastre, respectiv manifestările exterioare. Răspunsul nu e greșit, dar e incomplet.
Atunci când Isus judecă o faptă, El are avantajul de a cunoaște lucrurile ascunse dinapoia faptelor: motivațiile, intențiile și gândurile omului, cele care dau semnificație reală faptelor. Spunea cineva: „Faptele sunt ca niște saci goi: iau forma obiectelor pe care le bagi în saci.” Judecata lui Dumnezeu însă trece dincolo de fapte și cuvinte și analizează lucrurile ascunse – intențiile, gândurile și sentimentele omului. „Eu, Domnul, cercetez inima și cerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui” (Ieremia 17:10).
O veste bună despre judecata lui Dumnezeu este că, spre deosebire de instanța omenească, Isus judecă nu delictul, crima, infracțiunea, ci pe delincvent, pe criminal, pe infractor. Dumnezeu nu cântărește în balanța Sa niște fapte, ci oameni! El judecă raportul vieții doar în comparație cu atitudinea pe care omul o abordează față de raportul său. O atitudine de tipul: „Păi, ce-am făcut?” devine proba acuzatoare a celui ce îndreptățește păcatul și pe sine! În timp ce atitudinea: „Da, sunt vinovat și merit osânda” este dovada disocierii omului de păcatul său: un așa om care regretă sincer trecutul său poate fi iertat! În judecata divină, faptele și cuvintele omului sunt chiar „martorii” cei mai de temut. Ele scuză sau acuză sinceritatea atitudinii inculpatului.
[1] Din Christian Values Quarterly, vara 1994, p. 10.
[2] Vezi și următoarele texte: „După Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos lucrurile ascunse ale oamenilor” (Romani 2:16); „... Te rog... înaintea lui Hristos Isus, care
are să judece viii și morții...” (2 Timotei 4:1); „Toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (2 Corinteni 5:10); „Dumnezeu a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta” (Faptele 17:31).