Ieri ai terminat de citit capitolul 14 – Învierea lui Lazăr.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/YzWao56fjxSCJKvcA
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 15 – Judecata de apoi.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Era o seară blândă de mai, anul 1994, în Rwanda. Într-o capelă primitivă africană, corul unei bisericii adventiste se afla la repetiție. Deodată, un grup de rebeli înarmați cu puști automate și-au făcut apariția. „Opriți!” a strigat cel care părea a fi șeful. Apoi, dând din mână, a ordonat: „Toți cei din neamul Hutu să treacă în partea dreaptă. Iar toți câți sunt din neamul Tutsi să treacă de partea stângă. Repede!”... Corul încremenise. Nimeni nu făcea nicio mișcare. Supărați, rebelii au intrat între coriști și i-au despărțit cu forța. Șeful luă cuvântul: „Voi toți din Hutu, vă ordon să-i împușcați pe Tutsi chiar acum. Dacă nu, vă împușc eu pe voi.” Și, zicând asta, le-a întins câteva arme.
Coriștii Hutu însă au refuzat: „În biserica asta nu există nici Hutu, nici Tutsi. Toți suntem frați și surori!” Șeful și-a ieșit din minți și a început să lovească în ei cu patul armei. „Omorâți-i! Sau vă ciuruiesc pe toți!” Când au văzut că toate amenințările lor au fost zadarnice, rebelii au deschis focul de-a valma și i-au masacrat chiar acolo, lângă amvon. Abia cinci persoane au scăpat, sărind pe ferestre în clipa în care a început carnagiul.
În iulie 1994, când cele o sută de zile de masacru au luat sfârșit, în acea bisericuță s-a înființat un nou cor, din fiii, fiicele și rudele martirilor. Refrenul lor îndrăgit, pe care-l cântă des, evocă mesajul pentru care au murit rudele lor: „Nu există nici Hutu, nici Tutsi, ci toți suntem frați și surori.”[1]
Asta se cheamă iubire, principiul care te împuternicește să te dăruiești fără măsură celuilalt! Când însă întâlnești chipul lui Isus Hristos în Sfânta Scriptură, nu se poate să nu te impresioneze adânc mărturia iubirii Sale nesfârșite, revărsată asupra ta, nemeritat. Te mișcă faptul că, deși suntem răi, Isus nu ne osândește, după cum am merita, ci continuă să-Și țină brațele milei întinse spre tine.
Suntem într-o mare luptă în care strategia vrăjmașului este să răstignească, în timp ce programul „atelierului” nostru de formare a caracterului este să ne lăsăm răstigniți. Dar lupta asta inegală nu se va rostogoli la nesfârșit. Lucrurile care nimicesc și rănesc ordinea lui Dumnezeu vor avea totuși un capăt. Iubirea însăși va striga: „Destul!” atunci când căldura ei nu va mai izbuti să îngenuncheze inima nimănui.
În imagistica Apocalipsei, Îl văd pe Mântuitorul meu călare pe un cal alb, cu ochii ca para focului. Haina lui este muiată în sânge. Din gura Lui iese o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea. Îl văd călcând cu picioarele teascul mâniei aprinse a lui Dumnezeu! (Apocalipsa 19:11-16). Este o zi a dreptății răzbunate! Există un ceas când ocările vor amuți!
Judecata! În Evanghelia Mielului se regăsesc douăzeci și patru de pasaje – situații distincte – în care Isus Hristos face trimitere la judecată, la răsplată după fapte, la pedeapsă, la vaiuri, la „plânsul și scrâșnirea dinților”! Printre ele sunt: „blestemarea smochinului”; „pilda vierilor”; „pilda neghinei”; „pilda năvodului”... Mai sunt „vaiuri” pentru farisei; „vaiuri” pentru Horazin, Betsaida, Capernaum – cărora le anunță o osândă mai grea decât cea pentru Sodoma și Gomora. Mai este „casa zidită pe nisip”; asemănarea cu Noe și Lot; e „întunericul de afară”... În timp ce Pavel, Petru și Ioan nu spun niciun cuvânt despre gheenă, numai în Evanghelia după Matei, Isus vorbește de șapte ori despre ea – unde pier deopotrivă și trup, și suflet!
Întrebări tulburătoare
În fiecare om există un simț primar al dreptății. Din nefericire, acest simț al dreptății este pervertit și hipertrofiat din cauza egoismului. Pentru noi, dreptatea se raportează fundamental la „eu”, la „mine”, pe când celelalte aspecte de nedreptate nici nu ne interesează. Oricum ar fi, dreptatea cere o retribuție, o plată – atât pentru bine, cât și pentru rău!
Plata pentru răutate – răzbunarea – nu ne este încredințată nouă ca s-o administrăm (Romani 12:19), pentru că omul nu cunoaște gândurile, motivele și intențiile. De aceea, el nu este în stare să facă o judecată dreaptă. Răzbunarea este numai a Domnului.
La fel, după cum Dumnezeu a pregătit o cale de salvare pentru cei pierduți, tot așa El a pregătit și un sfârșit al răutății în univers. Dreptatea cere o „reglare de conturi”. Nu se poate altfel!
Pe oameni nu doar ideea judecății îi tulbură. Ci poate „necunoscutul” din mecanismul acestei judecăți. Cum ne judecă Dumnezeu? Și după ce criterii? Limpezirea acestei teme ne va da liniștea necesară pentru a nu fi găsiți nepregătiți.
O pildă cu o nuntă mare
Ne aflăm în Săptămâna Patimilor, cu numai trei zile înainte de răstignire. Într-un context controversat, Domnul Hristos rostește o parabolă despre un împărat care îi face nuntă fiului său (Matei 22:1-14). Nota de bucurie și lumină se întunecă prin faptul că cei poftiți refuză împietriți chemarea, ba chiar îi omoară pe robii împăratului care i-a invitat. În loc de băuturi dulci, în ziua nunții curge sânge. Și, după ce împăratul a împlinit dreptatea, îi trimite pe robii săi la drumuri și la garduri, să-i cheme pe toți, și buni, și răi, pentru ca sărbătoarea să fie deplină. Când bucuria și lumina răsar din nou, o altă umbră îngheață buna dispoziție: printre nuntași, s-a găsit unul fără haina de nuntă pe el... Atunci, împăratul rostește o altă sentință fatală. Dar parcă al doilea act de judecată este mai dramatic: e vorba de cineva care primise chemarea, care venise la masă și le cântase „la mulți ani” mirilor!
Citind-o în context, observi că ea vine în continuarea capitolului anterior, ca o culminație a dramatismului altor două pilde, tot pe tema cercetării și judecății, anume pilda celor doi fii (Matei 21:28-31) și pilda vierilor ticăloși (Matei 21:33-41). Dacă mai ții cont și de faptul că pilda a fost printre ultimele cuvântări înainte de răstignire, atunci vei privi la mesajul ei cu un dublu interes.
Semnificația nunții
Pentru Israel, care trăia toate compartimentele vieții ca pe niște simboluri și prefigurări ale adevărurilor cerești, pentru care religia era un fel de a privi la lucrurile de sus, „nunta” lui Dumnezeu cu poporul Său Israel era o imagine familiară.
În Psalmii 45:1-17, profetul înfățișează nunta împărătească a lui Mesia... Prorocul Osea se slujește de același simbol ca să câștige inima răzvrătită a poporului: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare” (Osea 2:19). Apostolul Pavel scrie în aceiași termeni către biserici: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11:2). Iar în scrisoarea către creștinii efeseni, Pavel numește pe față simbolul: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mamă-sa și se va lipi de nevastă-sa, și cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta e mare – vorbesc despre Hristos și despre biserică” (Efeseni 5:31,32).
Ca o metaforă pentru planul de mântuire, „nunta” e cel mai frumos simbol al legăturii om-Dumnezeu, pentru că exprimă a) motivația cea mai profundă și deplină: iubirea; b) alipirea deplină a două ființe – până la identificare reciprocă; și c) primirea unei apartenențe noi – mireasa își părăsește butucul, ca să fie altoită în altcineva.
Dacă „împăratul” este Dumnezeu Tatăl; dacă „mirele” este Fiul; dacă nunta reprezintă planul de mântuire – reîntregirea familiei lui Dumnezeu – și dacă „mireasa” este biserica – obiectul suprem al iubirii și jertfei Mântuitorului –, atunci „oaspeții” reprezintă persoanele – luate individual – care, prin alegere liberă, își hotărăsc locul: înăuntru lângă mire; sau în întunericul de afară.
În parabolă, am mai remarcat că mireasa nu apare deloc... De ce? E ca și când mirele se căsătorește cu mulțimea celor care răspund invitației generoase!? Aici e nevoie de o lămurire. O pildă nu urmărește o suprapunere perfectă a simbolului cu realitatea pe care o compară, ci se folosește doar de unele elemente din realitate pentru a exprima un anumit mesaj. Astfel că mireasa, în ținuta ei festivă, fiind lipsă, accentul cade exclusiv asupra „oaspeților” și a „hainei lor de nuntă”.
Refuz să merg!
În vechime, o nuntă era cel mai mare eveniment social. Iar o nuntă împărătească era culmea bucuriei întregii țări. Ea era prevestită și așteptată cu nerăbdare. Un refuz de a participa la orice nuntă însemna ostracizarea ta definitivă din societatea respectivă. Un refuz era de neconceput. Și totuși...
Când crainicii sună din trompete prin cetate că nunta dă să înceapă, invitații răspund cu un refuz la unison. Cetățenii trag obloanele și zăvorăsc ușile: „N-au vrut să vină” (Matei 22:3).
Ne lipsesc date concrete din cutuma epocii ca să înțelegem gravitatea acestei atitudini. Prevederile din Coran ne dau doar o idee: la mahomedani, refuzul invitației la nuntă este considerat drept o încălcare chiar a legii lui Allah! Refuzul de a participa la sărbătoarea dată de împărat în cinstea prințului mărturisea pe față dispreț și contestare a cârmuirii împăratului și a fiului său. În consecință, un asemenea refuz trebuia pedepsit cu moartea!
Dar nu! Împăratul este milos și îndelung răbdător: mai trimite încă o rundă...
Recidivă violentă
A doua invitație este luată de cetățeni ca un act de slăbiciune. Ce? N-a înțeles mesajul nostru? Atunci să ne exprimăm mai explicit! Și, în fața crainicilor uluiți, cetățenii pleacă ostentativ: ba la ogor, ba la negustorie, ca o sfidare pe față. Câțiva – probabil dintre liderii opoziției – vor să-și mărească și capitalul politic în fața concetățenilor: fără teamă, îi smulg de pe cai, îi despoaie, îi batjocoresc în fel și chip, apoi le întind pielea pe zidul cetății.
E uluitor, nu-i așa? Ignorare și ură – ca replică la invitarea la nuntă? Aici nu este neștiință! Aici dospește un alt motiv.
Să fie un protest împotriva miresei alese – o simplă ciobăniță arsă de soare, cum este prezentată în Cântarea cântărilor (1:5,6,8)?
Să fie o contestare a mirelui și a tatălui său, împăratul (Ioan 15:24)?
Sau poate o răzvrătire contra principiilor împărăției lor (Ioan 3:19)?
Indiferent care ar fi motivul exact, gestul lor vădește revoltă amară și frustrare. Acești invitați recalcitranți se manifestă ca niște suporteri ai vrăjmașului și, în consecință, fulgeră împotriva stăpânului!
[1] Paul Ratsara, în Christian Lifestyle in Action.