Unde e sufletul?
Și poate te întrebi: „Bine, dar sufletul unde-i?” Examinează cele două scheme și vei înțelege că sufletul (fiind un compus) s-a destructurat și a încetat să mai existe. Cele două ilustrații de mai jos te vor ajuta să-ți clarifici modelul biblic al morții.
Verdele. Dacă, înaintea unui jet de lumină, pui un filtru galben și apoi un filtru albastru, proiectezi o lumină verde. Verdele are propria sa frecvență, nu e nici galben și nici albastru. Acum, dacă din fața reflectorului care dă lumină verde scoți filtrul albastru, ce culoare îți va da reflectorul? Doar galben.
Dar verdele unde este? Nu mai e. A încetat să existe, întrucât – fiind un compus – s-a destructurat!
Apa. Doi atomi de hidrogen și un atom de oxigen produc o moleculă de apă: H2O. Apa este o substanță specifică. Ea are cu totul alte proprietăți decât cele două gaze care au produs-o. În timp ce hidrogenul arde și oxigenul întreține arderea, apa nici nu arde și nici nu întreține arderea! Apa este un compus cu proprietăți cu totul noi.
Acum, dacă descompunem apa (H2O) prin electroliză, proces care separă cele două elemente componente, vom obține pe de o parte hidrogen, iar pe de altă parte oxigen. Dar apa unde este? Nu mai există. S-a destructurat.
La fel stau lucrurile și cu sufletul. La moarte, când Dumnezeu Își ia înapoi suflarea de viață, energia pe care a dat-o, din om (sufletul viu) va mai rămâne doar țărâna. Iar produsul „suflet” încetează să mai existe, pentru că s-a destructurat.
Sufletul moare!
Iată cum întărește Biblia adevărul fundamental din Geneza 2:7:
Exodul 31:14: „Sufletul acela va fi nimicit.”
Psalmii 33:19: „Nu pot să-și scape sufletul de la moarte.”
Ezechiel 18:4,20: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.”
Matei 10:28: Dumnezeu poate nimici „și sufletul, și trupul în gheenă”.
Citește și pasajele din Numeri 23:10; Judecători 16:30; Psalmii 22:29; Isaia 10:18.
Sufletul e în groapă!
Iov 33:22: „Sufletul i se apropie de groapă.”
Psalmii 49:15: „Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din Locuința morților.”
Isaia 38:17: „Îmi scoți sufletul din groapa putrezirii.”
Citește și pasajele din Iov 33:18; Psalmii 30:3.
Morții cei sfinți nu sunt la Domnul!
Psalmii 6:5: „Cel ce moare nu-și mai amintește de Tine.”
Psalmii 115:17: „Nu morții laudă pe Domnul.”
Isaia 26:19: „Să învie dar morții Tăi… Treziți-vă, cei ce locuiți în țărână.”
Citește și Psalmii 88:5; Psalmii 88:10; Eclesiastul 9:3; Isaia 38:18.
Deși morți, în ochii Domnului sunt totuși vii, întrucât L-au ales pe Hristos și au intrat în viața veșnică a Lui. Și, în virtutea învierii, Domnul îi consideră vii.[1]
Două filozofii concurente
Chiar în prima carte care ne introduce în Marea luptă, cartea Geneza, ni se descoperă două filozofii vrăjmașe cu privire la starea omului. Fiecare dintre ele este enunțată de autorul ei.
Prima concepție este afirmată de Dumnezeu, în Geneza 2:16,17: „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.” Această concepție e adevărul rostit de Creatorul și reflectă realitatea obiectivă. Cuvântul acesta descoperă că omul nu poate avea parte de viață veșnică decât condiționat de ascultare. Iar moartea – care vine prin neascultare – este un dușman care răpește dreptul la viață al omului. Din pricina morții și a păcatului, Dumnezeu ni L-a trimis pe Eliberatorul, Isus.
A doua concepție este proclamată de „șarpe” în Geneza 3:4: „Hotărât că nu veți muri.” Ea este marea minciună rostită de diavolul și nu reflectă deloc realitatea. Conform acestei filozofii a înșelătorului, moartea este doar o stare de existență mai înaltă. Moartea însăși este eliberatorul din viața fizică. Pentru a avea parte de veșnicie, nu e nevoie de ascultare, căci „ai nemurirea în mod natural”. Ultima afirmație (noi avem natural nemurirea) contrazice frontal cuvântul din 1 Timotei 6:16: „Dumnezeu... singurul care are nemurirea!” Concepția „nemuririi naturale” atacă frontal și în întregime sistemul biblic cu privire la starea omului în moarte și îl pervertește complet.
Între aceste două concepții trebuie să alegem astăzi. Avem de partea noastră Sfânta Scriptură, singura călăuză care nu poate greși în hățișurile nisipurilor mișcătoare. Ca termen opus, avem și experiența morbidă a spiritismului, ultimul rod al credinței că sufletele (sau spiritele) celor morți continuă să trăiască după moarte. Dacă cei dragi trăiesc, de ce n-am lua legătura cu ei?
Ultima înșelăciune
Iată consecința ultimă a primei minciuni din Eden: „Hotărât că nu veți muri.” Spiritismul este capodopera lui Satana, prin care el, diavolul, va conduce la maturare planul său de manipulare a întregii omeniri. Ignorat de cei mai mulți, fenomenul penetrează toate nivelurile. El este atât de răspândit încât (ca un exemplu) 45% din populația catolică a Braziliei practică și spiritismul.[2] În Germania există patru milioane de spiritiști cu brevet, care deservesc un număr nelimitat de curioși și amărâți. Însăși familia regală a Angliei a beneficiat constant de serviciile marelui spiritist Harry Edwards. În Occident s-a răspândit mișcarea Lyceum, destinată școlarilor, prin care introduce copiii în fenomenele parapsihologiei și ale comunicării cu „entitățile extraterestre”. În SUA, marele spiritist Arthur Ford ținea cursuri de inițiere în vindecarea prin spirit chiar a conducătorilor creștini: preoți și pastori. Iar peste toate, rețeaua New Age se întinde unificator, promițând o religie unitară pentru viitorul necreștin al lumii.
Astăzi, spiritismul se prezintă elegant sub numele de: parapsihologie, radiestezie, bioenergie, clairvoyance, telepatie, hipnoză, premoniție, percepție extrasenzorială, psihokinezie, Gurdjieff, Așvagoșa, Mantra, Huna polineziană, yoga tibetană, globul de cristal, chiromanție, ghicitul în cafea. Toate acestea însă nu sunt altceva decât vechile practici oculte, practicate de cele mai primitive triburi din Africa, Asia și Pacific, pe numele lor real: magie albă, magie neagră, vrăjitorie.
Împotriva lor tuna Deuteronomul 18:9-12: „Să nu te înveți să faci după urâciunile neamurilor acelora. Să nu fie la tine nimeni care să-și treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morți. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului.”
Este cumplit de primejdios să te îndepărtezi de Cuvântul lui Dumnezeu. Cine dă curs tentației spiritualiste se va trezi în plasa celui rău, dar va fi prea târziu. De aceea, ai grijă ce alegi: pe Dumnezeu și Cuvântul Său sau pe maestrul amăgirilor!
⁕ David. Era vara lui 1944. Cel de-al Doilea Război Mondial intrase în linie dreaptă. Se profila înfrângerea nazismului. Dar mai era cale lungă până la cucerirea Berlinului. Tânărul David MacDonald, cu toate că abia se căsătorise cu Betty, a fost chemat la datorie. Cu inima plină de regrete și nostalgie, David a plecat pe front. Acolo a fost repartizat la unitățile aeropurtate. Spre sfârșitul lunii august 1944, detașamentul lui David a fost trimis într-o misiune nocturnă cu risc. Urma să fie parașutat în spatele frontului din Belgia. Coborârea a decurs fără probleme. Pe sol, au avut loc câteva ciocniri cu unități germane. Totuși, la ora stabilită, paisprezece dintre colegii lui au reușit să se regrupeze la locul indicat pentru a fi îmbarcați în avion. Dar patru soldați lipseau, între care și David. După o jumătate de oră de așteptare încordată, avionul a trebuit să decoleze. Cei patru au fost dați dispăruți. Ulterior, din rapoartele germane interceptate, unitatea află că cei patru, inclusiv David, au căzut la datorie.
Când poștașul i-a înmânat scrisoarea cu chenar negru, Betty s-a prăbușit. David – mort? Zdrobită, Betty nu mai vrea să trăiască și se încăpățânează să refuze hrana. Rudele ei încearcă zadarnic s-o remonteze. Abia când lucrurile ating pragul critic, părinții îi permit unei mătuși deocheate să intre în joc. Pentru că era spiritistă, toți o repudiau. „Lăsați-mă să vorbesc cu ea? Veți vedea că Betty își va reveni!” În discuția personală, mătușa o asigură: „David e viu! Sufletul lui trăiește!” Ca să se convingă, o invită pe Betty să se întâlnească cu sufletul iubitului ei. Instantaneu, Betty renunță să mai moară. Vrea să audă glasul lui. Și iată-i în sălița întunecată. „Pe cine vrei să chem?” întreabă mediumul. „Pe soțul meu decedat.” Cu palmele pe măsuța rotundă și atingându-se unul cu altul formând un cerc, așteaptă. Deodată, o voce baritonală și lină se aude: „Eu sunt, David. De ce plângi?” Betty se înfioară. E chiar glasul lui! David e viu! O pace bizară pune stăpânire pe Betty.
Lunile care urmează sunt fantastice. Betty trăiește într-o lume paralelă, în lumea spiritelor. Când, la o nouă ședință, îi cere lui „David” să-i scrie ceva, creionul se mișcă singur pe hârtie: „Te iubesc...”, având și o floricică la sfârșit, așa cum obișnuia el. Cu altă ocazie, duhul lui David îi spune fetei să caute în cartea verde din raftul de mijloc o bancnotă de 100 lire, pe care el însuși o ascunsese acolo, pentru a-i lua un cadou de ziua ei! Nu mai exista nicio îndoială. Așa a trecut aproape un an.
Într-o zi de iulie a anului 1945, portița de la stradă se deschide. Cu coada ochiului, Betty zărește un bărbat – da, trebuie să fie poștașul. Dar când Betty deschide ușa, în fața ei stătea David, în carne și oase! Uluită, neputând înțelege, Betty leșină în brațele lui. Când își revine, prima ei întrebare a fost: „Tu? Ești chiar tu, David?” „Eu sunt, iubito!” „Dar... n-ai murit?” „Nici măcar n-am fost rănit!” Apoi îi povestește întreaga odisee. Căzuse prizonier și, după luni de lagăr, când l-au eliberat Aliații, a fost fericit că scăpase din infernul războiului. „Bine, dar... Atunci eu cu cine am vorbit?!”[3]
Tu știi? Afară de Biblie, nu există o altă sursă care să dezvăluie identitatea acestui „cine?”: „Sunt duhuri înșelătoare”, emanând „învățătura demonilor” (1 Timotei 4:1).
[1] Cum de altfel este arătat și în Luca 20:37,38: „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac și Dumnezeul lui Iacov... Pentru El, toți sunt vii!
Luca 20:35: „Cei ce vor fi găsiți vrednici să aibă parte de veacul viitor și de învierea dintre cei morți” – deci nu toți sunt vii în ochii Lui!
Luca 20:38: „Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii, căci pentru El toți sunt vii.” Cum? Doar în virtutea învierii – cum însuși pasajul din Luca 20:37 o spune: „că morții înviază”.
E ca și cu un părinte care priveghează la capul copilului său adormit, deși copilul n-are nicio legătură conștientă cu tatăl.
[2] Vezi Enciclopedia Britanică, ediția 1999.
[3] Michel Ballais, Signes des Temps, 1981, nr. 4, p. 13.