„Coboară” sau „vino afară”?
Am recitit de multe ori capitolul 11 din Evanghelia după Ioan. În toată relatarea, nu există nici cea mai slabă sugestie că sufletul lui Lazăr a părăsit trupul în momentul morții și că s-a dus la ceruri.
Dacă așa ar fi stat lucrurile, probabil că Isus S-ar fi adresat sufletului conștient, și nu cadavrului. În acest caz, Isus ar fi trebuit să spună: „Lazăre, coboară din cer și intră în trupul tău!” În schimb, Isus îl cheamă pe Lazăr din grotă: „Lazăre, vino afară!” Iar Lazăr iese, și trup, și suflet din mormânt!
În mod explicit, apostolul Petru clarifică adevărul că Lazăr „nu s-a suit în ceruri”! În cuvântarea Sa din Ziua Cincizecimii, el predică despre învierea lui Hristos folosindu-se de profețiile din Psalmii. Urmărește atent succesiunea biblică:
„Dar Dumnezeu L-a înviat (pe Hristos), dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea” (Faptele 2:24).
„Căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuința morților și nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea” (Faptele 2:27).
„Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraților, să vă spun fără sfială că a murit și a fost îngropat, și mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi” (Faptele 2:29).
„Căci David nu s-a suit în ceruri...!” (Faptele 2:34).
Din pasajul inspirat reies următoarele concluzii:
1) Sufletul celui mort nu este în cer, ci în Locuința morților.
2) Legăturile morții (adică Locuința morților) îl păstrează pe cel mort până la înviere, când aceste legături sunt desfăcute.
3) Chiar și sfinții – precum patriarhul și prorocul David – nu s-au suit în cer, ci zac în mormintele lor (Locuința morților) situate în mijlocul nostru.
În consecință, Lazăr se încadra în aceeași soartă de care se împărtășesc toți cei morți, și buni, și răi, până în dimineața învierii.[1]
Fantome în cer
Cele patru zile petrecute de Lazăr în mormânt au fost un timp de totală uitare de sine și de lipsă a cunoștinței: „Suflarea lor trece, se întorc în pământ și în aceeași zi le pier și planurile lor” (Psalmii 146:4). Dacă cineva se aștepta să afle din partea înviatului vreo relatare a isprăvilor glorioase pe care sufletul său le-ar fi experimentat după moarte, ar fi fost dezamăgit amarnic, căci Lazăr... n-avea nimic de zis.
Biblia nu cunoaște decât cuplul „somn” și „înviere”. Ea nu știe nimic despre cuplul „viață de strigoi a sufletului descărnat” și „o petrecere fericită în cer, în stare de fantomă”.
Această concepție din urmă vine de la mama păgânismului, religia Babilonului. Odată cu distrugerea Babilonului, misterele ei au fost transferate în religia egiptenilor. Aici, în Egipt, poposește în 440 î.Hr. filozoful Socrate, la templul lui Amon, unde primește învățătura „sufletului care trăiește independent de corp”. Apoi, Socrate o transmite ucenicilor săi, dintre care cel mai ilustru este Platon... Iar de la Platon, pe canalele filozofiei, pătrunde toată cultura clasică. Prin neoplatonism, această învățătură a „Babilonului celui mare” se cuibărește ca o viperă și în teologia creștină.
Enigma tâlharului
În inima Scripturii există însă câteva pasaje care – la prima vedere cel puțin – ne îndreptățesc să înțelegem moartea ca pe o altă ipostază a vieții, dar în alte dimensiuni. Poate cel mai puternic dintre ele este pasajul „tâlharului de pe cruce” (Luca 23:39-43). Nu i-a spus oare Hristos: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”?
Să examinăm pasajul mai de-aproape. Mântuitorul atârna pe lemn. Lângă El, unul dintre cei doi tâlhari este impresionat de modul atipic în care Isus murea. Tâlharul era iudeu. De fapt, nu era deloc un „tâlhar”, ci un zelot, un fariseu ultrarevoluționar ce fusese implicat într-o busculadă împotriva romanilor și ucisese un om. Ca iudeu militant, înțelesese lucrarea Jertfei și mai cunoștea și escatologia biblică. Primindu-L pe Hristos ca Miel al lui Dumnezeu, ca Mesia și Împărat al lui Israel, tâlharul Îl roagă: „Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta” (Luca 23:42).
Ce-I cere tâlharul? Să urmărim cu atenție:
a) „Adu-Ți aminte.” Chiar cuvintele sugerează un timp al amintirilor, mai îndepărtat, nicidecum chiar în minutele acelea. Dar oare la ce timp făcea tâlharul referință? El însuși explică:
b) „Când vei veni în Împărăția Ta.” E vorba de același timp la care se referea și Marta – „în ziua de apoi”, la sfârșitul tuturor lucrurilor. Această zi are loc o singură dată: la „a doua venire”, când „te vei scula iarăși... la sfârșitul zilelor!” (Daniel 12:13).
Acum să examinăm răspunsul lui Isus: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). Pentru exactitate, doresc să trec dincolo de traduceri și să examinez chiar textul original. Iată cum sună versetul în limba greacă, împreună cu traducerea:
„Amen soi lego semeron met emu ese en to paradeiso.”
↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓
„Adevărat ție spun astăzi cu Mine vei fi în paradis.”
Observi? Lipsește acel „că” buclucaș. Dacă eliminăm acest „că”, adăugat de traducătorul D. Cornilescu (deși fără rea intenție), interpretarea textului va depinde exclusiv de locul în care vom așeza virgula.
Dar stai! Oare noi trebuie s-o așezăm? Unde-i locul virgulei în textul original?
Nu e! Cei mai mulți dintre noi nu știm că scrierea folosită în timpul când au fost redactate evangheliile nu conținea niciun fel de puncte sau virgule, nici semne de întrebare sau de exclamare. Ba mai mult, n-avea nici spații între cuvinte, iar literele folosite erau exclusiv majuscule. Astfel, versetul din Luca 23:43 în scrierea originală arată așa:
„ADEVARATÎȚISPUNASTĂZIVEIFICUMINEÎNPARADIS.”
⁕ Virgula. Odată cu venirea la tron a țarului Alexandru al III-lea, în 1881, treburile împărăției ruse aveau să cunoască un alt drum. Toleranța și cosmopolitismul aveau să fie înlocuite cu autoritarismul, intoleranța și naționalismul acerb. Limba rusă a fost impusă tuturor națiunilor conlocuitoare. Evident, faptul acesta a stârnit reacții îndreptățite.
Episodul s-a întâmplat în 1884. Pe masa de lucru a împăratului stătea cererea unei femei poloneze, prin care implora grațierea soțului ei, învățător, condamnat pentru că ținea cu tot dinadinsul să predea limba maternă copiilor. Pe cererea femeii, Alexandru scrisese cuvintele: „Grațiere cu niciun chip, deportare în Siberia.” În absența soțului, împărăteasa Maria (fosta Dagmar a Danemarcei) a citit cererea. Inima ei s-a înduioșat. Și, contând pe respectul pe care Alexandru i-l purta, Maria a șters cu un vârf de cuțit virgula din locul ei, apoi a luat pana și a așezat virgula mai la început. Acum hotărârea suna altfel: „Grațiere, cu niciun chip deportare în Siberia!”
Vezi cât de mult înseamnă o virgulă? Este rândul nostru acum s-o așezăm înainte sau după cuvântul „astăzi”. Cei mai mulți o așază, din obișnuință, înainte, dând de înțeles că în aceeași zi tâlharul s-a suit la cer împreună cu Isus.
Teologul și lingvistul George Lamsa comentează astfel cu privire la acel „astăzi” din Luca 23:43: „Era obiceiul oriental ca, la rostirea unei promisiuni, să se invoce ziua juruinței pentru o mai mare siguranță a împlinirii. Din punct de vedere al limbii, cuvântul astăzi determină și accentuează spusa lui Isus, în sensul de: «Astăzi îți spun.» În acest sens, virgula trebuie pusă după «astăzi», iar fraza va suna astfel: «Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu Mine în paradis.»”[2]
Un alt teolog, Ludwig Reinhardt, în „Noul Testament”, sesizează greșeala comună privind virgula și traduce corect pasajul, în același fel ca Lamsa. Sunt și alte traduceri (vezi Versiunea Concordată a Bibliei), care redau versetul la fel!
Dar, mai mult decât opinia unor comentatori, mă interesează modul în care Scriptura însăși interpretează pasajul. Contextul este singurul argument decisiv care clarifică sensul corect. Dacă examinăm contextul, rămânem uimiți să descoperim când S-a suit Mântuitorul la Tatăl! În Ioan 20:17, în ziua învierii, Maria Magdalena Îl recunoaște pe Isus cel înviat și, de bucurie, vrea să-I cuprindă picioarele. Isus însă o oprește, spunând: „Nu mă ține, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu!”
Când Isus spunea aceste cuvinte, trecuse de mult respectiva zi de „astăzi” (adică vineri). Trecuse și cea de „mâine” (adică sâmbătă). Era a treia zi dimineață (adică duminică), iar Isus încă nu Se suise la Tatăl!
Cum putea tâlharul acela să fie chiar atunci, vineri, în paradis, când Însuși Isus încă nu ajunsese în paradis nici măcar duminică dimineață? E limpede – contextul ne obligă să admitem – că „astăzi” nu se leagă nicidecum de suirea celor doi la cer, ci se leagă de promisiunea solemnă: „Astăzi – în ziua jertfei Mele – adevărat îți spun: vei fi cu Mine în paradis.” Când? „Atunci”, la venirea Lui în Împărăția Sa, cum de altfel spusese chiar tâlharul.
Ce e sufletul?
Confuzia semănată de credința că sufletul se suie la cer de îndată după moarte, deși este nebiblică, este totuși adânc înrădăcinată în gândirea creștinismului. Gândirea grecească păgână, dualistă, ne-a obișnuit să concepem sufletul ca pe o entitate distinctă, detașabilă de trup. Biblia însă nu vorbește așa!
Cheia descifrării noțiunii de „suflet” se găsește în textul din Geneza 2:7, unde se relatează geneza primului om: „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu.”
Redusă la termenii ecuației, versetul arată așa:
„Țărână + Suflare de viață = Suflet viu”
în ebr: adama neșama nefeș chaia
Produsul final al unirii țărânii cu suflarea de viață este omul întreg. Omul luat ca întreg este numit „suflet viu”. Se vede clar că Dumnezeu nu a așezat în om un suflet viu, ci doar un principiu impersonal al vieții, numit „suflarea de viață”! Sufletul n-a preexistat față de om. Ci sufletul a apărut doar ca urmare a unirii țărânii cu suflarea de viață. De aici reiese că omul „este un suflet viu”, și nu „are un suflet viu”.
Ce este moartea?
Cu textul fundamental (Geneza 2:7) înaintea ochilor, înțelegem moartea ca fiind procesul invers al creațiunii. Iată ce se spune în Psalmii 104:29,30: „Le iei Tu suflarea, ele (ființele vii) mor și se întorc în țărâna lor. Îți trimiți Tu suflarea, ele sunt zidite și înnoiești astfel fața pământului.” Și în Psalmii 146:4 se spune: „Suflarea lor trece, se întorc în pământ și în aceeași zi le pier și planurile lor.”
Ce ia Domnul înapoi? Suflarea, nicidecum sufletul. Această suflare este doar principiul impersonal de viață, cum spune în Eclesiastul 3:19: „Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași; ... cum moare unul, așa moare și celălalt, toți au aceeași suflare.”
Așadar, în mod schematic, Biblia descrie procesul morții în felul următor:
Omul = „suflet viu” – suflarea de viață = țărână.
Nefeș chaia ruah / neșama/ hevel adama.
[1] Ce nedreptate ar fi ca morții să fie sus, în cer, fericiți și într-o necurmată sărbătoare, în timp ce rudele lor iubite să fie cuprinse de necazuri și suferințe, trudindu-se cu relele pământului! Apostolul Pavel contracarează această învățătură păgână prin cuvintele sale atât de clare: „În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ” (Evrei 11:13). „Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi” (Evrei 11:39,40).
E limpede? Răsplata vine abia la înviere, cum spunea Mântuitorul chiar: „ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți” (Luca 14:14), și nu de îndată, la moarte...
[2] În Evangheliile privite din unghiul limbii aramaice, 1963, p. 353.