Efect de biliard
„Mulți din iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la farisei și le-au spus ce făcuse Isus” (Ioan 11:45,46).
Vestea s-a împrăștiat cu viteza fulgerului. Livizi la față, fariseii i-au pus pe martori să le povestească ce se întâmplase. Apoi i-or fi pus să mai repete o dată. Faptele erau incontestabile. N-a existat nicio ezitare din partea Sinedriului pentru acceptarea învierii... Lucrul acesta l-au și declarat cu gura lor: „Omul acesta face multe minuni!” (Ioan 11:47). Și? Ce urmează? Ajung ei să creadă în Isus? Reacția lor este cu totul inversă. Cu cât minunea este mai incontestabilă, cu atât Făcătorul de minuni devine și mai contestat, până la lichidare. Când Satana nu mai e în stare să răspundă unui argument, replica lui va fi întotdeauna să-l omoare pe martor.
Motivația pentru eliminarea lui Hristos răsărea din spaima pierderii puterii și a privilegiilor. Unite de aceeași frică, toate categoriile de conducători: saduchei, farisei, zeloți, irodieni... voiau stârpirea Lui!
„Atunci, preoții cei mai de seamă și fariseii... au zis: «Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor nimici și locul nostru, și neamul»” (Ioan 11:47,48).
Și atunci, ca și astăzi, idolul care manipulează cel mai înrobitor toate categoriile sociale este naționalismul, pe care un filozof l-a definit ca fiind „egoismul colectiv”. Numai că acest egoism poartă o înfățișare eroică și își maschează ura sub pretenția binelui public. Iată resortul care trebuia să egaleze și apoi să depășească popularitatea lui Isus. Ca să atragă națiunea de partea lor, conducătorii bisericii de atunci au hotărât să sune alarma „distrugerii neamului”. În această lumină, nu mai contează cum este Isus: bun sau rău. De-ar fi chiar și un înger, existența Lui pune în pericol ființa națiunii! Iată motivul suficient pentru a acționa!
„Salvarea neamului” era în sfârșit argumentul mult căutat! Biserica are acest rol. Dar ea îl împlinește doar dacă rămâne sub voia lui Dumnezeu. Biserica nu poate salva pe nimeni; biserica n-a murit pe cruce pentru păcătoși. Biserica doar „administrează” salvarea oferită de Dumnezeu, și numai pe căile însemnate de El în Scriptură. În cazul în care se desprinde de voia Lui clar descoperită, biserica nu are decât o singură soartă – ea devine asasinul lui Hristos și nimicitorul de neam. Este exact drumul pe care apucase biserica din timpul Mântuitorului – în anul 31 d.Hr. Îl asasinează pe Hristos, iar în anul 70 d.Hr. își conduce neamul la pieire. „Poporul Meu”, jelea Isaia, „cârmuitorii tăi te duc în rătăcire!” (Isaia 3:12).
Cerul, înseninat în ziua aceea absolut unică pentru omenirea din toate timpurile, a fost curând acoperit de nori negri... Isus, întrucât nu-i sosise încă timpul jertfirii, dispare din viața publică. Se retrage în cetatea Efraim, la cca 36 km nord-est de Ierusalim și cam tot atât până la râul Iordan, pe linia Ierusalim – Ierihon. Acolo își consumă El ultimele săptămâni ale misiunii Sale, departe de lume.
Dezlegarea tainei morții și a nemuririi
Hristos a înviat un om – eveniment istoric în premieră absolută în cultura lumii. Învierea este o noțiune fără corespondent pentru experiența și gândirea întregii omeniri! Și, pentru că arma contra mortem non habemus (nu avem armă împotriva morții), toate religiile și filozofiile pământului se înclină înaintea morții și încheie armistițiul cu ea, din dușman funest, făcându-și-l prieten.
- Egiptenii considerau moartea drept scopul și desăvârșirea vieții. Viața nu era decât o simplă pregătire pentru stadiul superior – viața în starea de moarte. De aici și grija lor pentru morminte. Osiris fusese plămădit pentru a le asigura tuturor o viață de după...
- Brahmanismul definește moartea drept o etapă în desăvârșirea existenței, prin cicluri de reîncarnări și revărsarea lui Atman (conștiința de sine) în Brahman (conștiința universală).
- Budismul clasic privește moartea drept anihilarea existenței și eliberarea de probleme. Meritul cel mare al morții stă în „stingerea în Nirvana”.
- Șintoismul prezintă moartea ca predarea ștafetei vieții în urmași, deci ca pe un sfârșit de etapă, urmat de un nou început.
- Mazdeismul zugrăvește moartea ca fiind clipa solemnă a judecății: spre bine sau spre rău. Iar după rostirea sentinței, o altă viață nepământească vine să împlinească sentința.
- Panteismul laudă moartea ca fiind o pașnică întoarcere în substanța naturii.
- Animismul zărește moartea ca pe o strămutare într-un alt tip al existenței.
- Eschimoșii evaluează moartea ca pe un fenomen salvator pentru dinamica socială. Altfel s-ar produce suprapopularea eschimoșilor și epuizarea rezervelor puține de hrană.
- Daco-geții prețuiau moartea ca pe un transfer strălucit și corporal în condiția de a fi a zeilor. Cu alte cuvinte, moartea era un fel de îndumnezeire.[1]
Toate religiile nebiblice privesc moartea ca pe ceva benefic și acceptabil. Toate concepțiile păgâne consideră moartea doar ca o modificare a existenței, și nu ca o curmare a ei. Moartea ar fi doar o formă diferită a vieții, sau doar o punte de trecere spre altă stare a existenței.
Niciun compromis!
Hristos – Persoana pe care se axează întreaga Biblie – este singurul care refuză să încheie un armistițiu cu moartea. În Cuvântul Său, Hristos o declară „vrăjmașul”, și încă „cel din urmă” (1 Corinteni 15:26). Cei care încheie alianțe cu vrăjmașii se cheamă „trădători”. Hristos n-o face! După ce El o demască fără compromis, Hristos anunță că o și desființează, o nimicește (1 Corinteni 15:26)!
Biblia este singurul sistem filozofic care merge în contrasens cu toată lumea! Ea declară moartea ca fiind încetarea nefirească și nedreaptă a existenței: atât trupești, cât și sufletești; ca fiind un fenomen absurd; o pedeapsă penală; un rău categoric. Odată ce existența este darul cel mai generos al Creatorului, cum altfel ar putea fi privită nimicirea ei?
⁕ Pasărea din noapte. Unul dintre ucenicii vestitului misionar irlandez Columba, din secolul al VI-lea, a mers să ducă Evanghelia în Northumbria. Când regele locului a auzit despre faptul că misionarul vestea o credință nouă, și-a chemat înțelepții și i-a întrebat: „Trebuie să auzim despre Evanghelia asta sau nu trebuie?” Discuția s-a aprins. În cele din urmă, un bătrân a luat cuvântul și a spus: „Viața noastră este ca zborul unei păsări prin sala noastră luminată de sfeșnice. Pasărea vine din întuneric, face câteva rotocoale în jurul sfeșnicelor noastre și-apoi dispare iarăși în întuneric. Așa și noi venim din întuneric și ne întoarcem în întuneric. Dacă acești străini ne pot spune ceva mai bun, atunci haide să-i ascultăm!”
Tocmai pe acest punct forte își întemeiază apărarea creștinismului și renumitul apologet creștin din secolul XX, Cornelius Van Til: Toate teologiile și filozofiile conduc inexorabil la întuneric și disperare. Toate celelalte filozofii, dacă urmăm sfârșitul lor logic, conduc la haos și iraționalitate. Doar creștinismul dă sens vieții. Doar cu Scriptura, omul găsește răspuns atât pentru minte, cât și fericire în suflet[2].
După ce evaluează moartea în alb-negru, Hristos vine să ofere remediul total: nimicirea morții prin înviere, o revenire totală – trup și suflet – la o viață fără de păcat.
Moartea – un somn
Cuvintele Mântuitorului răsună peste veacuri: „Lazăr… doarme” (Ioan 11:11). Cuvântul „doarme”, în greacă koimao, înseamnă pur și simplu „a dormi”. Hristos e cel care denumește moartea ca fiind un somn total și fără vise. Îl crezi că spune adevărul?
Dar nu Mântuitorul a fost primul care a folosit metafora somnului ca să exprime moartea. El și de data asta doar citează Scripturile! Din totalul de 116 ocazii când Scriptura folosește cuvintele „somn”, „a dormi” și „adormire”, de numai 50 de ori cuvintele se referă la odihna nocturnă a somnului. În restul de 66 de locuri, ele exprimă în modul cel mai concret „moartea”!
Primii creștini vorbitori de limba greacă au înțeles foarte corect cuvintele lui Isus. Ei denumeau locurile de înmormântare: koimeterion (în greaca modernă se pronunță kimitirion), în traducere „dormitor”. De la ei am moștenit noi cuvântul „cimitir”.
Iată un șir de asemănări care arată cât de potrivit este „somnul” ca figură de stil pentru „moarte”. Moartea, ca și somnul:
1. este o suspendare a gândirii conștiente: „Suflarea lor trece și… le pier și planurile” (Psalmii 146:4).
2. este o stare de absență a cunoștinței de sine: „Cei morți nu știu nimic” (Eclesiastul 9:5).
3. este o suspendare a resortului emoțional: „Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor de mult au și pierit” (Eclesiastul 9:6).
4. este un timp de odihnă față de activitățile exterioare ale vieții: „Acolo nu este lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune” (Eclesiastul 9:10; Apocalipsa 14:13).
5. vine inevitabil pentru fiecare: „Cei vii măcar știu în adevăr că vor muri…” (Eclesiastul 9:5).
6. pune capăt oricărei relații cu Domnul: „Nu morții laudă pe Domnul” (Psalmii 115:17; Isaia 38:18).
7. este un lucru temporar: „Tu du-te... Te vei odihni și te vei scula iarăși... la sfârșitul zilelor” (Daniel 12:13).
8. este continuă și neîntreruptă până când omul se trezește: „Așa se culcă omul și nu se mai scoală; cât vor fi cerurile, nu se mai deșteaptă și nu se mai scoală din somnul lui” (Iov 14:12; Ioan 5:29). „Trezirea” din moarte – învierea – este descrisă emoționant de apostolul Pavel în 1 Tesaloniceni 4:13-17.
⁕ Trezirea. În 1969, medicul neurolog Oliver Sacks, de la Beth Abraham Hospital din Bronx, New York, a investigat câteva cazuri de somn catatonic (encefalită letargică). Era vorba de niște persoane care, în urma unei epidemii de „boala somnului” din anii 1920, au căzut într-o totală deconectare a cunoștinței, continuând doar să vegeteze biologic. Doctorul le-a aplicat un tratament cu noul său medicament „L-dopa” și a reușit să producă revenirea lor la viață conștientă după aproape 50 de ani. Rezultatul a fost șocant: Unii dintre ei s-au trezit doar să constate cu groază că toate rudele lor au murit între timp. Toți pacienții, în schimb, au trăit și șocul de a se regăsi într-o lume cu totul diferită decât cea pe care o știau de la începutul secolului.[3] Istoria aceasta îmi dă o slabă imagine despre ceea ce se va întâmpla la înviere.
[1] V. Kernbach, Dicționar de mitologie generală, 1989, București, art. Moartea.
[2] Robert J. Morgan, Dincolo de îndoiala rațiunii, 1997.
[3] Oliver Sacks, Awakenings, 1973.