Dumnezeu plânge
Iudeii care boceau pe lângă Maria, când au văzut-o plecând grăbită spre mormânt, s-au urnit și au urmat-o. Nu știau că sosise Galileeanul și că o aștepta la intrarea în sat, acolo unde Marta Îl întâmpinase. Isus S-a uitat și iată că o gloată numeroasă venea spre El. Era un convoi de jale. Când L-a văzut pe Isus, Maria a căzut la picioarele Lui, plângând: „Dacă ai fi fost aici…” (Ioan 11:32).
„Isus, când a văzut-o plângând, pe ea și pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat” (Ioan 11:33). Cuvântul „S-a înfiorat” e tradus din textul original cam neîndemânatic și subțire. În limba greacă, în loc de „S-a înfiorat”, stă scris că Isus „a gemut”, a scos un sunet care trăda un mare efort de a-Și reține lacrimile gata să izbucnească. Mântuitorul trăia o furtună sufletească de compasiune amestecată cu indignare! Păcatul – unicul lucru pe care El îl ura cu toată ființa – jefuia prin tributul morții pe copiii Săi. Moartea – plata păcatului – era lovitura dată Domnului vieții. Era lucrul pe care Dumnezeu nu l-a plănuit niciodată. Indignarea venea să-I multiplice suferința.
„Și a zis: «Unde l-ați pus?» «Doamne», I-au răspuns ei, «vino și vezi»” (Ioan 11:34).
Înaintea ochilor Lui divini se perindaseră milioane de decese. Ca martor ceresc din veșnicie, Isus asistase la toată agonia neamului omenesc. Peste inima Lui simțitoare se abătuseră toate consecințele păcatului în fiii oamenilor. De la primul mort, Abel, Isus a tot suspinat pe rând, la căpătâiul tuturor oamenilor care gustau neființa...
Iată și mormântul. Acolo zăcea Lazăr, pe care-l iubise.
„Isus plângea” (Ioan 11:35).
⁕ Zeii olimpici. Grecii epicurieni își închipuiau că zeii trăiesc fără nicio grijă: „Stau într-o pace netulburabilă, într-o perfecțiune neimplicată, detașată de lume.” Aceasta o numeau „ataraxia”. Mai mult chiar, ziceau stoicii, zeii nu doar sunt indiferenți, ci sunt lipsiți de capacitatea de a simți și de a dori, ca niște ființe fără inimă. Aceasta o numeau „eudaimonia”. „Ei stau într-o beatitudine netulburată, deasupra oricăror curenți, într-o încremenire supremă.”
În schimb, văd aici un Dumnezeu jelind... Isus plângând la mormântul prietenului Său, despre care știa că în câteva momente avea să-l învie, este monumentul împreunei simțiri a lui Dumnezeu cu omul. Jalea nu este de natura regretului (ca atunci când pierzi un avantaj). Ea este de natura afecțiunii. Este iubirea transformată în durere înaintea celui iubit, care acum zace rece și fără viață. Jalea este manifestarea spontană a iubirii care sângerează.
Isus plângând la mormântul prietenului Său pe care știa că, în câteva momente, avea să-l învie – acest tablou este una dintre cele mai puternice dovezi interne ale onestității și fidelității povestirii istorice. După imaginația noastră, lui Isus I-ar fi stat bine calm, ridicându-Se deasupra tuturor emoțiilor și durerilor din jur, preocupat de pregătirea spirituală a momentului învierii. Dar asta ar fi fost doar imaginație omenească superficială. Versetul: „Isus plângea”, cel mai scurt din toată Scriptura, este o lupă minusculă care descoperă adâncimea fără margini a dragostei lui Dumnezeu.
Piatra rostogolită
„«Dați piatra la o parte», a zis Isus” (Ioan 11:39).
Conform talmudiștilor, era interzis să deschizi un mormânt după a patra zi, după ce piatra a fost așezată la gura lui. Pe lângă alte pericole, erau conștienți de necurăția morală prin contact cu mortul. Din acest motiv, evitau să vină mai aproape de doi metri de mormânt.
„Ah, Doamne, miroase greu!” (Ioan 11:39). Reacția Martei a sunat ca un: „Nu deschide!” Marta credea că Isus era Hristosul (Ioan 11:27), și totuși credința aceasta a ei nu ducea mai departe. Marta n-avea nicio așteptare privind restaurarea vieții lui Lazăr. Te întreb: Credea Marta sau nu credea? Credea cu o credință cufundată în imaginar, dar incapabilă să depășească realitatea rece. Toți suntem în stare de incredibile fluctuații de credință: de la „dar și acum știu că orice vei cere lui Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu” (Ioan 11:22) la momentul de eclipsă totală: „Nu deschide!”
⁕ Capacul. Fusesem chemat să îngrop o mamă tânără, care lăsa în urmă trei copii micuți. Uluit, soțul ei nu reușea încă să accepte că Mirela nu mai era. Se rugase și postise mult înainte. De câteva ori primise asigurarea că „boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu”. Cu nădejdea aceasta o mângâia el zilnic, ore în șir. Și acum? Împotriva tuturor argumentelor, Mirela zăcea rece în sicriu, sub capacul de brad crud. Când am intrat în casă, toți plângeau, în afară de el.
La un moment dat, soțul m-a luat în camera de-alături ca să-mi spună ceva: „Eu am încredințarea că Domnul poate s-o învie chiar acum. Nu zic că așa o să se și întâmple. Eu zic: «Facă-se voia Lui.» Dar n-am liniște dacă nu-L chemăm pe Domnul să-Și arate puterea, pentru cazul că ar voi s-o învie. Roagă-te mata la căpătâiul ei, și Domnul facă ce-o vrea El. Eu cred că El poate!” M-am gândit ce să-i zic. În cazul acela, eu eram realistul, cu mintea rece. El era mai aproape de sfera fantasticului, a minunilor, pentru că speranța lui nu-L mai avea decât pe Dumnezeu. Să-l dau înapoi, nu era bine. Oare nu credeam și eu că El poate oricând să învie un mort? Am încuviințat, dar l-am pregătit pentru oricare dintre alternative.
Când rudele au plecat de lângă sicriu, am încuiat ușa după noi. Am luat Scriptura, ne-am reamintit pasajele puternice ale învierii, apoi... Bietul om luase poziția de rugăciune. Dar eu l-am întors. „Ce e?” a întrebat el nedumerit. I-am arătat capacul pus: ne rugam ca Mirela să se ridice, dar capacul o țintuia înapoi. „Nu mă pot ruga până nu ridicăm capacul!” Cu o ezitare, omul a descoperit moarta, apoi ne-am rugat... mai mult pentru noi, cei vii, și-apoi și pentru ca slava Lui să se arate la vremea hotărâtă de El: acum sau în „ziua de apoi”... Și Dumnezeu, care ne-a ascultat, a ales a doua alternativă.
M-am tot gândit după aceea la credința acelui om. Credea sau nu credea că Mirela putea să învie? Într-un fel, credea, dar nu într-atât ca să dea capacul la o parte. Acesta este punctul de confruntare dintre credință și realitate. Credința merge împotriva evidențelor și e nelogică, pentru că se bazează pe o altă cauzalitate, cea a lui Dumnezeu. Pe când realismul se pune de-a curmezișul: „Miroase greu.”
„Vino afară!”
Până și oamenii care rostogoliseră piatra s-au tras cu teamă înapoi. Mulțimea rămase împietrită în fața scenei. Hristos era singurul „actor” în acest act nepământean. Isus ridică ochii și... nu Se roagă; doar Îi mulțumește Tatălui pentru răspunsul pe care-l dă. Și nici măcar nu-I mulțumește pentru Sine, ci pentru cei care-L priveau cu răsuflarea tăiată. Era mărturia că El nu face nimic de la Sine, ci doar ce Îi spune Tatăl să facă.
„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»” (Ioan 11:43). Glasul acela care nu obișnuia să strige, care nu se făcea auzit pe ulițe, acum striga din răsputeri. Numai de două ori se mai regăsește în Biblie „strigătul cu putere” al lui Isus: în ultima opintire pe cruce, înainte de a expia (Matei 27:50), și încă o dată, când Isus Se va întoarce pe nor și va striga: „Veniți afară!” (1 Tesaloniceni 4:16), atunci când toți morții vor auzi glasul Fiului omului și vor învia! (Ioan 5:25). Strigătul lui Isus lângă mormântul deschis al lui Lazăr este doar preludiul marii zile.
Și... Ah! Din întunericul grotei, se vede ceva mișcându-se. Rândurile se rup. Oamenii scot strigăte de groază sau de bucurie... și Lazăr iese afară – e viu!
Miracolul convertitor
Învierea este cel mai fantastic miracol pentru specia umană. Dorul nestăvilit de a trăi, care există în fiecare ins, și lipsa sensului existenței pe care o aduce moartea fac ca, dintre toate minunile pe care imaginația le-ar putea numi, învierea să fie cea mai dorită. Dar mintea omenească se îndoiește de îndată ce încearcă să înțeleagă „științific” învierea. Legea fizică, naturală, îi stă împotrivă.
Unii înțeleg miracolul ca fiind suspendarea legilor fizice ale universului. Dar funcția miracolului este cu totul contrară: el există ca să arate că moartea, stricăciunea și nimicirea... sunt, de fapt, suspendările nedrepte ale adevăratelor legi ale lui Dumnezeu.
Privită din acest punct de vedere, învierea schimbă perspectiva de a privi viața și istoria lumii.
Dacă iei ca punct fix violența, mizeria, boala și moartea, atunci învierea este o contradicție șocantă a realității (o fantezie mângâietoare). Îți poate da ceva consolare, insuficientă însă ca să depășești durerea cauzată de moartea celor dragi și de dispariția ta.
Dacă privești însă învierea drept reper, ca fiind felul de necontestat în care Dumnezeu îi tratează pe cei pe care-i iubește, în această perspectivă, viața curentă și istoria devin contradicția cruntă a realității fericite. În acest caz, învierea este doar avanpremiera realității ultime și durabile. Speranța țâșnește ca o lavă dedesubtul crustei vieții alterate și aparente.
⁕ Nevermore. În 1845, în New York Mirror apărea o poezie plină de nostalgie și amar a lui Edgar Allan Poe, intitulată „Corbul”. Curând, poezia va intra în literatura americană ca o capodoperă a disperării. Ca o oglindă a experienței sufletești a autorului, versurile lăsau să transpară nenorocirea lui Poe. Născut în casa unor actori fără lețcaie, orfan la doi ani, crescut într-un mediu neprielnic, Poe gustă din relele și durerile vieții. Poezia – o elegie la moartea celei iubite, Lenore – ridică întrebări existențiale: „Mai e ceva după mormânt? Voi trăi după moarte? O voi mai vedea pe Lenore? Va mai exista speranță?” La toate acestea, ca un gong macabru, vine răspunsul „Nevermore” – Niciodată! Poe moare la patruzeci de ani, într-o criză alcoolică.
La câteva decade mai târziu, un alt poet, Virgil Brock, trecea prin încercarea pierderii soției sale iubite. Era o seară tristă, când soarele apunea peste peisajul încremenit al iernii. În obscurul camerei, poetul și-a vărsat izvorul sufletului în poemul „Evermore” – „Totdeauna”. Pline de lacrimă, dar și de încredere în învierea lui Hristos, versurile se încheie: „O voi vedea în ziua cea dincolo de apus, pentru totdeauna!”