Răul care e „bine”
În cazuri ca acela al lui Lazăr, ceea ce te chinuie cel mai mult este mai puțin moartea lui, cât de ce-ul. Unde a fost greșeala? Oare n-am avut suficientă credință? Sau oare nu ne iubește Isus? În asemenea situații, cea mai chinuitoare ispită este să te îndoiești de iubirea lui Dumnezeu. Acestea sunt încercările cele mai mari pentru omul credinței.
Surorile și-au tot repetat făgăduința rostită de Isus: „Boala asta este... spre slava lui Dumnezeu.” Și se întrebau nedumerite: Cum putea fi moartea lui Lazăr „spre slava lui Dumnezeu”?
⁕ Slava cezarului. Când împărații Romei se întorceau victorioși din campaniile lor militare, în cortegiul lor triumfal se aflau regi inamici în lanțuri. După ce treceau prin arcul de triumf, procesiunea învingătorilor se încheia în circ. Acolo, în aclamații, se întâmpla adesea ca regele prizonier să fie scos în mijloc și să i se scoată ochii, „spre slava cezarului”! Pentru slava de împărat păgân, merge... Dar pentru Dumnezeu, ce slavă Îi pot aduce relele și moartea celor iubiți de El?
Privind din perspectiva Marii lupte, lucrurile prind contur: toată istoria lui Hristos pe pământ este o succesiune de înfrângeri și umiliri. Acesta a fost traseul pe care Însuși Isus Hristos l-a ales, tocmai ca să se descopere slava Tatălui. În înfrângeri și zdrobiri! În Evanghelia după Ioan, Isus rostește de mai multe ori cuvinte ca: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului” (Ioan 12:23) sau: „Tată, a sosit ceasul. Proslăvește pe Fiul Tău” (Ioan 17:1). De fiecare dată, aceste „proslăviri” țintesc explicit la cumplita Sa moarte pe cruce!
Desigur, relele – luate ca atare și privite ca scop – sunt înjosiri și răniri ale lui Dumnezeu. Dar privite în semnificația lor cosmică, sacrificarea unui pion însemna salvarea reginei sau câștigarea partidei... Și, în plus, privite în planul mântuirii, „relele” acceptate și suferite prin credință se metamorfozează întotdeauna în ocazii și instrumente ale vindecării și salvării omului. Prin această „alchimie” divină, relele se transformă în mijloace ale proslăvirii lui Dumnezeu (Romani 8:28).
⁕ Schilodul John. John Pounds era un docher puternic și tânăr. Lucra cât doi. Într-o zi, fiind suit chiar în vârful remorcherului, alunecă și căzu cu capul în jos, drept în cală. Când au sărit colegii să-l scoată, au găsit doar un morman de oase rupte. Doi ani a zăcut bietul John. Oasele i s-au sudat strâmb, și durerile nu-l mai părăseau. În plictiseala lui, a început să studieze Scriptura.
Când s-a dat jos din pat, John a căutat ceva de lucru pentru un schilod amărât. Un cizmar milos l-a angajat ca ucenic. Toată ziulica, John stătea ghemuit peste măsuță, dar și cu Biblia în poală. După câțiva ani, avea suficienți bani să-și deschidă propria dugheană. Într-o zi, John s-a apucat să confecționeze niște pantofiori pentru nepoțelul său inform pe care l-a luat la el. „O, ce lucrare grozavă, domnule John!” zise un client cu stare, cercetând ghetuța. Odată cu acel client, curând John a început să primească și să onoreze comenzi pentru tot felul de copii cu probleme ortopedice, iar mica lui dugheană a devenit un fel de „spital ortopedic pentru copii”.
Dar povara sa pentru copiii necăjiți nu s-a oprit aici. A continuat prin găzduirea unor copii fără adăpost, pe care-i hrănea, îi învăța să citească și le povestea despre Dumnezeu. Dugheana sa a ajuns să fie cunoscută drept „Școala jerpeliților”. Iar John era văzut tot mai des, șchiopătând prin parcuri și locuri publice, cu sandviciuri în buzunar, în căutare după alți copii fără căpătâi.
În timpul vieții sale, John a salvat peste cinci sute de copii din groapa disperării și i-a condus pe toți la picioarele lui Hristos. Mișcarea „Școala jerpeliților” a devenit atât de vestită, încât a impresionat întreaga Anglie. Au fost votate chiar și o serie de legi pentru întemeierea de școli pentru copiii nimănui, cât și școli serale, în care Biblia era cea dintâi carte de studiu.
Când John Pounds a murit, în 1839, toată Anglia l-a plâns pe marele John. Cetățenii i-au ridicat un monument pe care au scris: „Ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească” (Luca 14:14).[1]
Răspunsul la rugăciune
Scriptura specifică faptul că Isus îi iubea pe cei trei din Betania (Ioan 11:5). Totuși Isus nu le-a răspuns la rugăciune sau n-a răspuns conform așteptărilor lor. Măcar de-am prinde de aici o lecție. Când el nu răspunde, niciodată nu înseamnă că El nu ne mai iubește, ci procedează într-una dintre cele trei variante:
a) ne ascultă cererea, dar amână răspunsul solicitat;
b) ne ascultă cererea, dar alege să răspundă altfel de cum ne așteptăm;
c) ne ascultă cererea, dar este împiedicat să ne răspundă, fie din pricina vreunei defecțiuni în relația noastră cu El, fie din cauza contextului în care are în vedere și alte persoane la fel de iubite de El ca și noi.
Un lucru însă este cert: Întotdeauna, modul în care Isus acționează la rugăciunea noastră este spre cel mai mare bine al nostru – chiar și în cazul amărâtelor de Marta și Maria! Hristos niciodată nu reține cea mai mică favoare, decât atunci când are de dat o favoare mai mare!
Întoarcerea în Iudeea
„În urmă, (Isus) a zis ucenicilor: «Haidem să ne întoarcem în Iudeea»” (Ioan 11:7).
Zăbovirea lui Isus în locul în care se aflau, în Pereea, era bucuria ucenicilor. Ideea întoarcerii în Iudeea îi îngrozea pe cei doisprezece. Cursele iudeilor, presărate peste tot, își așteptau doar victimele. A te întoarce acolo însemna: „Adio, visuri nutrite de trei ani! Adio, împărăție!” Așa că, atunci când Isus le spune: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea”, ucenicii au sărit ca arși. Ce rost avea să meargă iarăși acolo? Isus ar fi putut rezolva orice și de la distanță.
Un licăr de speranță le-a apărut ucenicilor atunci când Isus le-a dat vestea: „Lazăr, prietenul nostru, doarme. Dar Mă duc să-l trezesc din somn” (Ioan 11:11). Oh! „Dacă doarme, are să se facă bine” (Ioan 11:12). Cu alte cuvinte, nu mai e nevoie să meargă la Betania! Dar Isus le explică: „Somnul de care vorbeam e moartea. Dar Mă duc să-l trezesc la viață!”
Resemnați, ucenicii n-au mai comentat nimic, în afară de Toma, care a adăugat: „Haide să mergem și noi să murim cu El!” (Ioan 11:16). Cuvintele lui transpiră cel mai negru pesimism, amestecat cu un atașament deplin, lipsit de orice urmă de răzvrătire. Admirabil e necredinciosul acesta!
Adio, speranță!
Din Pereea și până în Betania este o distanță de 40 km, cale de o zi de mers – cam zece ore. Poate că Isus a străbătut distanța mai măsurat și e foarte posibil să fi făcut două zile.
„Când a venit, Isus a aflat că Lazăr era de patru zile în mormânt” (Ioan 11:17). După obiceiul iudaic, Lazăr a fost depus în grota ce ținea loc de mormânt în aceeași zi în care murise.
Pentru cultura noastră, aceste patru zile n-au nicio semnificație. Însă pentru iudei, ziua a patra însemna sfârșitul oricărei speranțe. Timp de trei zile, iudeii credeau că viața poate să i se mai întoarcă în trup. De aceea, în primele trei zile, rudele vizitau mormântul încă deschis, în speranța că persoana putea să fie doar într-o stare cataleptică, și nu mort deplin. Dar, când venea a patra zi, nu se mai punea în discuție faptul că murise. Mormântul se închidea definitiv. Abia atunci începeau rudele să jelească mortul.
Înțeleg eu de ce Isus a mai zăbovit, ca să ajungă abia a cincea zi! Voia ca evenimentele să aibă loc exact după limita după care nici tradiția nu mai dădea nici măcar o miime de șansă pentru înviere!
Betania era situată la baza Muntelui Măslinilor, cam la 3 km depărtare de Ierusalim. Cu toate că Lazăr și ai lui erau oropsiți, numeroși iudei din clasa de mijloc veniseră să le mângâie pe Marta și pe Maria (Ioan 11:18,19). Tradiția iudaică socotea încurajarea celor îndoliați ca fiind una dintre faptele de caritate la care un iudeu era obligat. Se credea că o mare răsplată vine peste cei care își împlinesc această obligație, pe când cei care o neglijau erau amenințați cu mari nenorociri.
Crezul biblic
„Când a auzit Marta că vine Isus, I-a ieșit înainte” (Ioan 11:20). Ce moment dureros! Acela care ar fi putut izgoni moartea venise, dar prea târziu.
„Marta a zis lui Isus: «Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu.» Isus i-a zis: «Fratele tău va învia.» «Știu», I-a răspuns Marta, «că va învia la înviere, în ziua de apoi»” (Ioan 11:21-24).
Nu te miri de ce oare Isus n-o mângâie pe Marta cu prezentul, ci cu viitorul? De ce Isus nu-i spune: „Fratele tău este deja în cer, cu îngerii... Cântă cu ceata mântuiților și de acolo se uită fericit și zâmbește în jos la tine”?
De ce oare nu i-a zis astfel? Vom afla mai târziu! Dar dacă Lazăr s-ar fi găsit deja în cer, ce mare scofală era să cobori pe cineva din slava și fericirea cerului... în mizeria și noroiul pământului, plin de rele și amărăciuni?
Mărturia de credință a Martei e mare. În ceasul-limită, ea rostește crezul pe care îl învățase de la Isus: „Știu… că va învia la înviere, în ziua de apoi” (Ioan 11:24). Aceasta este escatologia Bibliei! Există o zi a socotelilor finale – o zi când toate își vor primi răsplata. O zi când cei iubiți de Dumnezeu vor fi primiți în slava cerului, lângă sfinții îngeri. Dar abia atunci, și nu acum! Acesta este și motivul pentru care Marta nu îndrăznește să aplice cuvintele lui Isus „va învia” la clipa de față.
Două vieți – două morți
„Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:25,26). Cuvintele acestea nu-și descoperă forța extraordinară decât atunci când te afli lângă groapă, cu inima frântă. Nu degeaba spunea cineva: „Prin lacrimi, vedem departe.”
Acela care citește pasajul cu ochii omului pragmatic rămâne confuz. Păi, câți credincioși – uite, de exemplu, apostolii – au crezut în El, și totuși au murit? Cum vine asta: „Cine crede în Mine nu va muri niciodată”?
Dar, dacă ia contextul învățăturii biblice, cititorul înțelege imediat că în Biblie se vorbește despre două vieți și două morți. Viața firească, pe care o avem prin Adam, este prima viață. Din nefericire, ea este urmată de obștescul sfârșit. Aceasta este moartea întâi. Dar, din fericire, prin Isus Hristos ni se mai oferă o a doua șansă: viața lui Isus. Dacă o acceptăm în inima noastră și o trăim prin credință, viața Lui veșnică devine viața noastră, iar noi am devenit copiii Lui. Aceasta este a doua viață. Pentru copiii Săi, Dumnezeu a pregătit „învierea” din moartea întâi, moartea obștească. Atunci, cei ce au murit în Hristos revin la viața lui Hristos și o trăiesc pentru veșnicii, dar în condiții lipsite de păcat și moarte. Iar cei care aleg să-L ignore pe Isus Hristos vor învia și ei pentru judecată, după care urmează sentința: a doua moarte, din care nu mai există revenire, sau înviere.[2]
[1] Robert J. Morgan, în From this verse, 1998.
[2] Detalii în privința învierii celor răi și a morții a doua se găsesc în capitolul 15.