În orașul Scottsdale din Arizona, există Institutul Alcor pentru prelungirea vieții. Până acum, 27 de persoane și-au legat speranța de viață de promisiunea că, într-o bună zi, știința modernă va descoperi sau va inventa sursa vieții. Aceste 27 de persoane sunt toate decedate. Zece dintre ele au plătit 120 000 de dolari ca să li se înghețe corpurile în întregime, în azot lichid la – 160° C. Ceilalți 17 au plătit 50 000 de dolari pentru a li se îngheța numai capul, sperând că, într-o zi, tehnologia moleculară va fi în stare să le regenereze corpuri noi din capetele lor sau din celulele acestora.
Această relatare seamănă cu o poveste științifico-fantastică. Stephen Bridge, președintele Institutului Alcor, declara: „Trebuie să le spunem oamenilor deschis că, în realitate, nici măcar nu știm dacă această metodă va funcționa vreodată.” Cu toate acestea, Thomas Donaldson, un om în vârstă de 50 de ani, membru al acestui institut și care încă n-a beneficiat de avantajele acestor servicii, explica unui reporter de ce este dispus să ofere credibilitate acestor încercări: „Nu știu de ce, dar vreau să trăiesc. Nu vreau să mor. Ați înțeles, domnilor?”
Omul vrea cu disperare să trăiască. Pentru că nu știe unde să meargă, apelează la soluții de tipul Alcor. Cineva însă poartă vina pentru ștergerea din mintea și sufletul muritorilor a extraordinarei informații: Moartea a fost biruită. Există înviere!
Gândul morții doare
David Livingstone, misionarul și exploratorul Africii, când ajungea la triburile care nu mai întâlniseră omul alb, era confruntat cu câteva întrebări pe care toți șefii de trib i le puneau, invariabil: „Și la voi oamenii mor? Da’ leac împotriva morții n-ai?” În ciuda credinței lor în nemurirea sufletului descărnat, subiectul morții îi durea la fel de mult.
Într-o revistă Life, citisem despre un interviu luat ofițerului care executa sentințele capitale într-un penitenciar din Texas: „Care este cea mai frecventă întrebare pe care v-o pun condamnații la moarte?” Călăul a răspuns: „În ultimele zile, în tururile pe care le fac prin curte, condamnații se apropie și mă întreabă: «Domnule, unde merg eu după moarte? Ce e moartea? Aș vrea să știu ce mă așteaptă...» Atunci le arăt ușa care duce spre scaunul electric: «Prietene, tu vezi ușa aceea? Nici eu, nici dumneata nu știm ce este în spatele ei. Dar vineri dimineața o voi deschide, te voi împinge înăuntru și apoi o voi închide iarăși. E tot ce-ți pot spune.»” Nu trebuie să fii condamnat la moarte ca să te întrebi: „Unde merg după aceea?” Albert Camus scria: „Moartea este singura problemă filozofică.”
Prin anii ’80, revista Sunday Times publica o serie de articole ale unor personalități distincte pe tema „Marile mistere ale vieții de dincolo”. Erau Christmas Humphrey, budistul; Lord Dowding, spiritistul; Basil Henriques, evreul; Bertrand Russel, ateistul etc. Din toate dezbaterile s-a putut trage o concluzie: Omul este fascinat de problema că există o credință generală, că există, într-un fel oarecare, o supraviețuire și că opiniile se află într-o sălbatică opoziție. Toate părerile omenești au aceeași greutate „zero” și nimeni nu are un atu de credibilitate, pentru că nimeni n-a experimentat moartea și n-a venit înapoi ca să ne spună ce e dincolo!
Într-o zi obișnuită din anul 30 d.Hr., lângă mormântul unui bărbat numit Lazăr, un Galileean rostește în fața mulțimii adunate cuvintele istorice: „Eu sunt Învierea și Viața!” Evenimentele care se succed lângă acel mormânt și după aceea Îl încoronează pe Isus cu autoritatea Singurului care poate zice: „Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18).
Două răscruci
Între minunea de la Betesda și învierea lui Lazăr nu prea există o legătură directă, în afara faptului că, în ambele cazuri, Galileeanul face o demonstrație strălucită a mesianității Sale. Și totuși, dacă cercetez evenimentele în lumina urmărilor, găsesc un element comun deosebit.
Betesda constituie prima picătură care hotărăște atitudinea publică a iudeilor; e ceasul când iudeii iau hotărârea să-L omoare pe Isus.
Betania – locul învierii lui Lazăr – este în schimb ultima picătură care revarsă paharul răbdării lor. Adunați în grabă mare în sala de consiliu, după aflarea veștii învierii lui Lazăr, mai-marii națiunii iau urgent votul de a-L ucide neîntârziat.
Motivul? Rațiuni politice. „Binele național” este totdeauna un motiv arhisuficient și atoateacoperitor. Ori de câte ori rațiuni politice se amestecă în religie, aceasta nu numai că își pierde sensul de a fi. Religia nu poate avea decât două efecte asupra omenirii: ori foarte bun, înălțător și salvator, ori catastrofal, nimicitor de individ și neam. Politicul este fermentul care alterează religia și tipul de relații și principii spirituale. Așa cum se va vedea în cursul derulării istoriei evreilor, decizia lor politică, justificată cu totul politic, se va dovedi devastatoare. În urma războiului iudeo-roman din anul 70 d.Hr. și în mod definitiv în anul 135 d.Hr., după cel de-al doilea război antiroman, poporul iudeu dispare cu totul de pe scena istoriei. Va reapărea abia după aproape două mii de ani, în condiții extrem de dramatice ce dăinuie și astăzi.
În fața noastră se află istoria învierii lui Lazăr. Evenimentul ne provoacă să luăm o decizie – la fel de crucială. Deschide bine ochii și sufletul și cheamă-L pe Duhul Sfânt să-ți dea convingerile cele bune.
Unicitatea relatării
Învierea lui Lazăr nu se regăsește decât în Evanghelia după Ioan. S-au întrebat teologii de ce Matei, Marcu și Luca au omis acest eveniment atât de remarcabil. Teologul și umanistul Hugo Grotius consideră că ceilalți trei evangheliști au scris chiar în timp ce Lazăr și surorile lui erau încă în viață, când lucrurile erau încă fierbinți. Cunoscând faptul că iudeii hotărâseră să-l ucidă și pe Lazăr (Ioan 12:10), evangheliștii contemporani au omis intenționat reactivarea episodului, ca să-l ocrotească pe Lazăr. Învieri din morți doar mai erau relatate în evanghelii (Luca 7:11-17; 8:41-56). Ioan însă scrie evanghelia sa cu cca 60 de ani după consumarea evenimentelor, când protagoniștii erau deja trecuți la odihnă.
La data când Ioan scria evanghelia sa (cca 100 d.Hr.), Ierusalimul fusese distrus în anul 70 d.Hr. Odată cu el fusese rasă și Betania. Profesorul Paul Meier scrie: „Mai târziu, arabii au reconstruit așezarea și au redenumit-o Al-Lazariyeh – localitatea lui Lazăr. Mi se pare fascinant. De ce să fi dat numele lui Lazăr localității, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva extraordinar acolo?”[1] Al-Lazariyeh a devenit un monument al unui eveniment real și istoric, transmis din gură în gură, din generație în generație, tot la fel cum este și „Fântâna lui Iacov” sau mormântul patriarhilor, „peștera Macpela”. Istoria își păstrează în felul ei rapoartele.
Trei obidiți
Capitolul 11 din Ioan începe așa: „Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei și al Martei, sora ei, era bolnav. Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir și I-a șters picioarele cu părul ei, și Lazăr cel bolnav era fratele ei” (Ioan 11:1,2).
Este greu să te decizi cum să numești familia aceasta: familia lui Lazăr sau familia Martei? Fapt este că niciunul dintre cei trei nu apare ca având propria familie. De unde deducția logică este că cei trei frați locuiau împreună și erau necăsătoriți. În mentalitatea ebraică, a fi necăsătorit însemna a fi nerealizat. Lipsa familiei era un semn al retragerii binecuvântării lui Dumnezeu. De o vreme, parcă ostentativ, Galileeanul trăgea des pe la ei, cumva să conteste mentalitatea tradițională.
Și uite, stâlpul casei – Lazăr – a căzut bolnav la pat. În condițiile de atunci, în care vindecarea se limita aproape exclusiv la imunitatea naturală a omului, o boală putea însemna oricând moartea. Dar surorile nu se neliniștesc: le era Isus aproape! „Surorile au trimis la Isus să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubești este bolnav” (Ioan 11:3).
Te impresionează să descoperi în cuvintele fetelor cel mai puternic argument: „Cel pe care-l iubești Tu” – și nu „cel pe care-l iubim noi”. Ele nu-L roagă: „Vino acum și vindecă-l” și nici: „Poruncește bolii de acolo, de unde ești, să plece de la el, și boala Te va asculta.” Dimpotrivă, ele transmit mesajul care în alte cuvinte ar suna așa: „Isuse, Tu îl iubești, de aceea nu avem nimic să-Ți cerem, decât Te anunțăm că Lazăr este grav bolnav. Noi știm că vei proceda conform iubirii pe care Tu o ai față de el. În iubirea Ta ne încredem noi împreună cu Lazăr pe care-l iubești.” Era rugăciunea simplă și modestă, născută din cea mai pură și neegoistă credință. Era o parafrază a Rugii domnești: „Facă-se voia Ta.”
E totul bine!?
„Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: «Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.» Și Isus iubea pe Marta, și pe sora ei, și pe Lazăr” (Ioan 11:4,5).
Cu asigurările Mântuitorului repetate și memorate pe drum, mesagerul s-a întors voios: „Învățătorul a spus că boala asta nu-i spre moarte.” Oh, atunci e bine, chiar dacă febra lui a crescut – au răsuflat ușurați cei trei.
Parcă pentru a preveni îndoiala cititorului față de Isus cu privire la turnura pe care o iau evenimentele, Ioan se simte dator să facă o precizare: „Isus – iubea (agapao) pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr” (Ioan 11:5).
„Dacă Isus te iubește, e lucru mare! Îl ai pe El tot timpul la dreapta ta și nu ți se poate întâmpla nimic rău!” Așa gândește lumea creștină. Istoria care urmează confirmă exact opusul! Anume că aceia pe care Hristos îi iubește nu sunt mai scutiți de necazuri decât ceilalți. Cu o mențiune totuși: Aceștia, în necazurile care-i năpădesc, sunt legați de Hristos ca de o plută de salvare, și apele nu-i pot da la fund!
Marta și Maria continuă să creadă cu putere în vindecarea lui Lazăr. Credința, fără îndoială, aduce totdeauna izbândă. Mai aveau și asigurarea: „Eu știu de acest caz! Fiți pe pace, totul e bine!” Dar uite că n-a trecut nici o zi și Lazăr moare.
⁕ Copilul. În 1928, misionarul Ryen Andersen abia sosise într-unul dintre triburile din Uganda, cu totul lipsite de cunoștința despre Evanghelie. În zelul său dintâi, Ryen a început să predice vestea cea bună și să-i învețe un fel mai bun de viețuire. Influența vracilor făcea totuși ca rezistența băștinașilor să fie considerabilă. În decursul unui an, doar câteva suflete se deschiseseră față de Isus Hristos.
Într-o seară, cineva a venit la coliba lui Ryen: „Buana, vino repede. Copilul meu moare.” Vestea l-a lovit pe Ryen drept în inimă, pentru că omul din ușă era chiar unul dintre cei care crezuseră. Diavolul voia pesemne să ruineze tot ce clădise el timp de un an! Și ce trebuia să facă? Venise să predice Evanghelia, nu să tămăduiască muribunzii! Înspăimântat, Ryen a alergat la coliba băștinașului. Acolo, lumea era deja adunată. În privirea tuturor simțea provocarea: „Zici că Dumnezeul tău este puternic? Să vedem acum!” Ryen a deschis Evanghelia și a citit pasajele cele mai directe privind puterea lui Hristos de a învinge moartea. Apoi a îngenuncheat și s-a rugat pentru copil. Mai întâi cu voce tare, apoi în tăcere. Bietul tânăr atârna prin credință, în agonie. Copilul nu dădea semne de însănătoșire. Ryen s-a dus acasă îngrijorat. Singur în colibă, Ryen s-a întins pe pământ și se ruga pentru copil.
În noaptea aceea însă, copilul a murit. Vai, vai! Îngrozitor! Unde era Dumnezeu? Și cum Își va înălța Numele înaintea păgânilor? Ryen ar fi vrut să moară în momentele acelea! A doua zi, la coliba îndoliată era și mai multă lume. Ce vor face acum? Ce vor mai zice? Ca un gard vechi în bătaia furtunii a stat Ryen, singur pentru Dumnezeu. În ciuda neputinței lui, Ryen a predicat tare, în fața întregului trib, despre moartea și despre biruirea ei de către Hristos, despre încrederea lor în înviere.
A trebuit să treacă un timp până ce Ryen să înțeleagă „de ce”-ul. Viziunea Scripturii despre moarte și înviere, puterea credinței care trece dincolo de mormânt și care vede împlinirea speranțelor la revenirea lui Hristos i-a impresionat pe băștinași. De atunci încolo, barierele au început să se ridice și lucrarea a pornit în toată puterea ei.
[1] Dr. Paul Maier, în U. S. News and World Report, Special Edition 2001, „Mysteries of Faith”, p. 42.