Apărarea Fiului
„Tocmai de aceea căutau și mai mult iudeii să-L omoare..., fiindcă dezlega ziua Sabatului” (Ioan 5:18).
La acuzația fariseilor că Isus dezlega Sabatul, Mântuitorul Se prevalează exclusiv de autoritatea Tatălui întru apărarea Sa. Mai întâi, în Scriptură, Dumnezeu nu dăduse nicio restricție privind binefacerea sau ajutorarea în Sabat. Ba încă legea prevedea chiar ocrotirea proprietății cuiva în Sabat: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie și-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce și s-o scoată afară? Cu cât mai de preț este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Matei 12:11,12). Luarea patului de la scăldătoare – poate că acesta era singurul bun al nenorocitului – se încadra în voia Lui.
Dar ce nu făcuse Autorul, se socoteau mandatați să facă tălmăcitorii. Comentatorul J. Barnes spune: „Iudeii au extins obligațiile Sabatului dincolo de sfera intenționată și îl păzeau în mod superstițios. Isus a folosit orice ocazie de a-i convinge de greșeala lor. Lucrarea Sa dovedea ce permitea într-adevăr Legea lui Dumnezeu în Sabat, cât și faptul că lucrările de necesitate absolută și cele ale milei erau în spiritul legii.”
Ca răspuns la acuzația fariseilor că „dezleagă Sabatul”, Isus rostește trei argumente:
Argumentul 1: „Tatăl Meu lucrează până acum” (Ioan 5:17). Fiul nu lucrează altfel decât Tatăl. Cine crede altfel gândește gnostic. Și cum lucrează Tatăl? El e Cel care a dat Sabatul: El l-a binecuvântat și l-a sfințit. El S-a odihnit în Sabat ca să-i exemplifice omului cum să facă și el. Își poate închipui cineva că Tatăl Își autodesființează autoritatea, călcând ceea ce chiar El a instituit? Omul se neagă cu ușurință, dar Dumnezeu nu Se poate nega niciodată (Maleahi 3:6; Psalmii 89:34)!
Dar ce lucrează Tatăl „până acum”? Tâmplărie, croitorie sau afaceri, ca noi? „Lucrul” Tatălui din acest context nu se referă nici măcar la lucrarea creațiunii, căci Tatăl o încheiase. Dacă pornim de la celălalt termen al comparației, de la lucrarea Fiului, ne va fi ușor să recunoaștem și „lucrarea Tatălui”. Este chiar Marea luptă și lucrarea de mântuire a oamenilor, în care tot cerul este implicat non-stop alături de Tatăl și Fiul. Lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii nu are vacanțe. El lucrează prin Duhul Sfânt, prin providența Sa și, cu atât mai mult în ziua Sabatului, El lucrează ca să aducă... odihna Sabatului în sufletele celor chinuiți de păcat și de diavol.[1]
G. B. Caird, în Sfântul Luca, scria: „Sabatul era cea mai potrivită zi pentru o astfel de lucrare a îndurării, pentru că Sabatul, zi a eliberării din robia muncii, era și o pregustare a eliberării finale din orice robie. Or aceasta însemna deci a împlini scopul Sabatului.”
Argumentul 2: „Ce vede pe Tatăl făcând...” (Ioan 5:19). Pentru Isus, lucrarea Tatălui era norma și modelul. Mântuitorul a venit să descopere pe Tatăl și lucrarea Lui. Fiul urmărea continuu și traducea în modul perceptibil pentru noi lucrarea Tatălui. Isus l-a vindecat pe acest nenorocit pentru că Însuși Tatăl dorea asta.
Argumentul 3: „Face și Fiul întocmai” (Ioan 5:19). Acesta este marele argument de dezvinovățire înaintea acuzatorilor de atunci și de azi. Ce a făcut Tatăl cu privire la ziua de Sabat? „A binecuvântat-o; a sfințit-o”; a făcut-o un mijloc de lucrare pentru mântuirea omenirii. Ei bine, „tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai”: o binecuvântează și o sfințește! Nicidecum n-o spurcă și n-o calcă![2] (Ioan 8:29,55; 15:10).
Eroarea iudeilor era într-adevăr mare, dar nu mai mare decât a comentatorilor moderni, care Îl declară pe Domnul Hristos drept călcător al Sabatului. Care este temeiul afirmației lor? Doar opinia acuzatoare a unor iudei ipocriți, primii care L-au acuzat de aceasta (Ioan 5:16,18; 9:16) în loc să prefere să-L creadă pe Hristos, care mărturisea că n-a călcat nicio iotă din Lege măcar (Matei 5:17,18; Ioan 8:46)!
Isus – Domnul Sabatului
Unul dintre cele mai mângâietoare și chemătoare cuvinte rostite de Domnul Hristos în Evanghelia Sa este: „Veniți la Mine... și Eu vă voi da odihna.” (Matei 11:28). Cuvântul katapausis înseamnă „repaus”, dar este și echivalentul grecesc pentru „odihna Sabatului”.[3] Am citit de multe ori acest text, dar nici nu bănuiam cât de direct Se referă Mântuitorul la odihna Sabatului Său. Întotdeauna am aplicat mesajul în mod cazual și subiectiv, gândind că se referă la o despovărare, după situație. Dar suma tuturor despovărărilor se găsește în Sabatul Mântuitorului. Unei generații care și-a pierdut odihna și binecuvântarea comuniunii cu Dumnezeu, Hristos îi vorbește despre... odihnă.
⁕ Antonio de Almeida era sectorist în Lisabona. Polițist de carieră, era unul dintre aceia pe care puteai conta: om echilibrat, deschis și conștiincios. Într-o zi, pe când își făcea rondul prin piață, zări un negustor de pește la tonetă, înconjurat de un grup de oameni. Hmm... acolo ar putea fi o gâlceavă – gândi sergentul major. Așa că Antonio se înființă pe lângă acel grup. Ceartă nu era, că vorbea numai unul, vânzătorul. Vorbea despre Isus Hristos, iar oamenii ascultau.
– De unde știi atâtea, măi frate? l-a întrebat sergentul.
– O, dom’ general, am o carte...
Și până să spună Antonio ceva, negustorul s-a și aplecat lângă tonetă și s-a ridicat cu cartea în mână. Polițistul o luă, o deschise și ochii îi lunecară peste câteva pagini.
– Asta e sfânta Biblie! Nu-i pentru oameni de rând!
Dintr-o mișcare, negustorul o deschise la Apocalipsa 1:3: „Ferice de cine citește...” și, plecând de-aici, îl aduse pe polițist în încurcătură.
– Mda, se pare că e cum zici.
– Dacă vreți una, v-aduc eu mâine, tot aici!
Zis și făcut. A doua zi, polițistul își luă cartea nou-nouță. La despărțire s-au recomandat.
– Antonio de Almeida.
– Și eu, Antonio Miguelino.
– Ha, ha, râse polițistul, avem același sfânt patron.
Antonio de Almeida ar fi dorit să-l mai întâlnească pe simpaticul negustor. Dar, din ziua următoare, a fost repartizat într-un alt sector și nu s-au mai întâlnit. În schimb, azi puțin, mâine puțin, a început să citească din Scriptură.
Într-o dimineață, telefonul sună la birou. Era soția lui. Băiatul lor de opt ani a fost adus acasă de la școală cu simptome grave de poliomielită. De îndată, băiatul a fost internat la spital. S-au aplicat cele mai bune tratamente, dar situația nu se îmbunătățea deloc. Ba dimpotrivă, doctorii se temeau de ce era mai rău. Le mai rămăsese doar operația... Cu economiile topite, cu sufletul pustiu, Antonio se găsi cuprins de o depresie adâncă, atât de adâncă încât, odată, fiind singur acasă, își luă pistolul și ieși în grădină s-o termine cu totul. Cu pistolul la tâmplă, Antonio a armat revolverul, când... un glas poruncitor i-a vorbit în suflet: „Oprește-te! Ce faci tu este un mare păcat!” Aruncându-se în genunchi, Antonio își vărsă inima înaintea Mântuitorului, cerându-I iertare și cerându-I vindecarea băiatului. O pace – pacea lui Dumnezeu – i-a cuprins inima. Ceva înăuntrul său îi dădea asigurarea că ruga i-a fost ascultată. Mare a fost bucuria lui să afle că băiatul, spre marea mirare a doctorilor, și-a revenit deodată din mrejele bolii și se întrema văzând cu ochii. Antonio însă știa explicația: era răspunsul lui Dumnezeu! Din ziua aceea, Antonio și soția lui s-au dedicat lui Dumnezeu într-un mod cu totul deosebit. I-au promis să citească zilnic Biblia!
Nu peste mult timp, în Angola au izbucnit tulburări politice. La data aceea, în 1968, mișcări anticoloniale cuprinseseră toată Africa. Sergentul Antonio a fost trimis cu un contingent de polițiști să întărească ordinea în capitala Angolei, Luanda.
Înaintând cu studiul lor zilnic, Antonio și Marguerita au descoperit multe lucruri noi. Scriptura li se deschidea înainte ca o floare înmiresmată. „Uite, dragă, ce zice porunca: «Adu-ți aminte de ziua Sabatului...»” Au vorbit împreună, s-au rugat o vreme, apoi au hotărât să asculte de Cuvânt și să facă așa cum stă scris. La serviciu, Antonio și-a aranjat programul în așa fel încât de vineri seară și până sâmbătă seară să fie întotdeauna liber. Iar Marguerita a pus pe ușa salonului ei de coafură noul program: sâmbătă – închis.
Ceea ce a urmat a fost o experiență nouă. Niciodată n-avuseseră ei timp o zi întreagă să se ocupe de lucrurile sufletului, de părtășia în familie, de studiul Scripturii, de ieșire în natură. Erau eliberați de toate grijile pământești, precum cumpărăturile, gătitul, spălatul, lecțiile copilului și toate câte apasă o zi – poate cea mai solicitată zi din săptămână pentru omul lipsit de odihna lui Hristos. În aproape o jumătate de an, roadele binecuvântate ale păzirii poruncii lui Hristos le împodobeau sufletul.
Într-o vineri după-masă, s-a întâmplat că, într-un autobuz urban, a urcat o doamnă bine aranjată. O altă doamnă s-a aplecat spre ea și a întrebat-o:
– Unde v-ați făcut părul atât de frumos?
– O, la doamna de Almeida, o coafeză din Lisabona. Lucrează atât de bine!
– Dați-mi, vă rog, adresa ei, căci mâine dimineață aș vrea să mă duc la ea, spuse cealaltă femeie.
– Mâine? Imposibil, căci doamna de Almeida nu lucrează sâmbăta. În schimb, duminica are deschis.”
În spatele autobuzului se aflau doi soți tineri, care mergeau la Biserica Adventistă pentru serviciul divin. Au auzit discuția și s-au privit mirați. În biserică n-aveau pe nimeni coafeză, nici venită din Lisabona. În loc să meargă înainte la biserică, s-au dat jos la prima stație, cu hotărârea s-o găsească și s-o cunoască pe această păzitoare a Sabatului.
În seara aceea, perechea tânără a petrecut două ore de neuitat cu familia de Almeida. „Cum? Mai este cineva în lume care ține Sabatul în afară de noi?” Sergentul n-auzise niciodată de adventiști. A doua zi, familia de Almeida a și fost la biserică. A văzut multe, a întrebat și mai multe... Săptămâna următoare, Antonio și Marguerita au început un studiu biblic aprofundat, iar peste câteva luni au încheiat legământul cu Dumnezeu prin botez.
Din acest moment, istoria merge spre deznodământ. În sfârșit repatriat în urma unei răniri la piept de către teroriști, Antonio s-a hotărât să se retragă din poliție. La 43 de ani, era prea tânăr și nici nu fusese prea grav rănit ca să constituie un motiv, și totuși Antonio și-a înaintat cererea de pensionare, cu făgăduința că, dacă avea să fie trecut în rezervă, își va consacra restul timpului pentru vestirea Evangheliei celor fără lumină. Un nou răspuns la rugăciune: cererea lui Antonio a fost aprobată! În consecință, Antonio și-a împlinit promisiunea: dacă Biblia a fost pentru el instrumentul prin care Dumnezeu l-a salvat, atunci această Biblie trebuie s-o împartă și altora.
Pe când era la un curs de instruire a vânzătorilor de literatură religioasă, într-o pauză, din mulțime i-a ieșit înainte cineva. Oare cu cine semăna individul? Amândoi bărbații s-au privit o clipă, apoi străinul a zis: „Antonio?” „Da!” răspunse fostul polițist, adăugând: „Și tu... ești tot Antonio?” Ce surpriză! Fostul polițist stătea față în față cu simpaticul negustor de pește, cel care-i deschisese pentru prima dată Scriptura! Amândoi Îl slujeau acum pe același Dumnezeu, aceeași cauză! Cât de minunat lucrează Dumnezeu![4]
Nicio generație nu a învățat mai bine ca noi să muncească. Ergonomia pune în funcție noi metode de a minimaliza efortul și investiția și de a spori eficiența în același timp. Omul este tot mai prins de idolii săi, munca și câștigul. Dar de odihna sufletului său a uitat.
Sabatul, vechea binecuvântare uitată, este darul pe care Hristos vrea să-l ofere din nou chiar azi și chiar ție. „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihna” (Matei 11:28)! Isus ți-a pregătit o salbă nesfârșită de binecuvântări cerești. Cuvântul Lui dătător de viață te cheamă pe nume: „Astăzi, dacă auzi glasul Meu, nu zăbovi... Intră în odihna Mea...” (Evrei 4:7,10,11).
[1] Porunca a patra NU spune: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă (mijloc) ca să te odihnești (scop)”, ci „Adu-ți aminte de ziua de odihnă (mijloc) ca s-o sfințești (scop).” Raportându-se la scop – sfințirea (și nu la mijloc – odihna) –, eliberarea unui nenorocit nu era o încălcare, ci era o împlinire a scopului pentru care exista Sabatul: binecuvântarea și mântuirea omului păcătos.
Pentru agentul salvării, pentru Hristos și pentru îngeri, ba chiar și pentru preoții de la Templu, mijlocul pentru a realiza sfințirea Sabatului era nu „odihna”, ci o activitate intensă (în Sabat, la Templu era activitate dublă!). Atunci se pregătea făină, se aduceau lemne, se puneau lemne pe altar... În mod normal, toate aceste lucruri nu erau îngăduite să se facă în Sabat. și cu toate acestea, preoții le făceau. Iar Mântuitorul îi îndreptățește: „N-ați citit în Lege că în zilele de Sabat preoții calcă Sabatul în Templu, și totuși sunt nevinovați?” (Matei 12:5).
[2] Isus este „Domn și al Sabatului” (Matei 12:8), în același fel în care este și Domn al păcii sau Domn al vieții: nu ca să distrugă, ci să protejeze și să îmbogățească.
[3] În Septuaginta (traducerea în greacă a Vechiului Testament din ebraică), „odihnire” și „odihnă” sunt traduse cu perechea katapausis – anapausis, ca în pasajele de mai jos: Geneza 2:2,3: „Dumnezeu S-a odihnit” e tradus cu katepausen; Exodul 16:23: ebraicul Sabat Sabaton este tradus cu Sabat anapausis; Leviticul 23:3: șabat șabaton este tradus tot cu Sabat anapausis. Iar 2 Macabei 15:1: pentru „ziua de Sabat” folosește expresia tes katapauseos hemera, indicând că, încă din secolul II î.Hr., katapausis în greacă semnifica Sabatul!
[4] Edouard Naenny, în „Vremea minunilor n-a trecut încă”, din Revue Adventiste, nr. 12, 1969, p. 15.