Pret redus
41.25 Lei
Pret intreg
39,00 Lei
Pret intreg
35,00 Lei
30% reducere
Vă mulțumim pentru numărul mare de comenzi! Din acest motiv, livrările pot întârzia puțin. Ne cerem scuze și vă mulțumim pentru înțelegere!
- Home
- Produse
- Citește
- Descarcă
- Inspiraționale
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Felicitări, ai ajuns la ultimul test din cartea Galileeanul!
Linkul către formularul de evaluare este aici: https://forms.gle/o2ab2s2pYBUmFJyNA
Mai sunt zece zile de parcurs până la finalul cărții, zece mici capitole numite Documentar. La finalul acestora nu vor mai fi teste.
Informația este un bun de mare preț. Este privilegiul nostru să aflăm mărturii despre Isus și din surse necreștine și astfel să construim certitudini privind existența incontestabilă între noi a Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos.
1. Josephus Flavius (93 AD), în Antichități iudaice, 18, cap. 3, par. 3 (în traducerea prof. Schlomo Pines de la Univ. Ierusalim, conf. trad. arabe vechi, 1972) scrie:
„În acel timp trăia un om înțelept numit Isus (dacă ne este îngăduit să-l numim așa. Pentru că El era un făcător de minuni, un învățător de la care oamenii primesc adevărul cu plăcere.) Conduita Lui era foarte bună, fiind cunoscut ca om virtuos. Și mulți din iudei și alte națiuni au devenit ucenicii Lui. (El era Hristosul). Pilat (la îndemnul mai-marilor noștri) L-a condamnat să fie răstignit și să moară. Iar cei care au devenit ucenicii Lui nu l-au părăsit (căci El le-a apărut viu a treia zi, așa cum prorocii sfinți au prezis, ca și zece mii de alte lucruri minunate cu privire la El). Ei au mărturisit că le-a apărut trei zile mai târziu după răstignirea Lui și că era viu! Astfel, poate că El a fost Mesia, despre care prorocii au vestit minuni. Chiar și azi, partida creștinilor numiți așa după El nu s-a stins!” (Textul italic din paranteze se regăsește în toate celelalte traduceri, cu excepția traducerii arabe – considerată de unii mai acurată istoric).
În același volum, Antichități iudaice, cartea 20, cap. 9, par. 1, Flavius scrie:
„În jurul anului 62, Ana Ben Ana s-a străduit să-l condamne la moarte prin împroșcare cu pietre pe Iacob, fratele lui Isus, cel care a fost numit Mesia.”
2. Cornelius Tacitus, în Anale (scrisă la 115 AD), cartea 3, cap. 15, paragraful 44, raportează despre prigoana creștinilor sub Nero:
„Nici faptele de dărnicie ale lui Nero și nici năzuința de a-i împăca pe zei nu au reușit să alunge bănuiala că arderea Romei a fost poruncită de el. Pentru a înăbuși zvonurile, Nero a căutat niște vinovați cărora le-a dat cele mai crunte osânde. Pe aceștia, norodul îi numea creștini. Din cauza nelegiuirilor lor, ei erau urâți de toată lumea. Hristos, căpetenia de la care își luaseră numele, fusese osândit pe vremea împăratului Tiberius de către procuratorul Pontius Pilat. Credința lui dăunătoare, înăbușită pentru moment, a început din nou să se răspândească nu numai în Iudeea, locul de obârșie al acestui rău, ci chiar și în Roma. La început au fost înșfăcați creștinii care mărturiseau credința fățiș, apoi, în urma denunțurilor, o uriașă mulțime din rândurile lor a fost dovedită vinovată nu atât de arderea Romei, cât de a fi urâtorii întregului neam omenesc. Și în vreme ce mergeau la moarte, creștinii mai erau și batjocoriți în fel și chip, de pildă: erau îmbrăcați în piei de fiare și apoi dați câinilor ca să-i răpună sfâșiindu-i, ori erau răstigniți pe cruce, ori hărăziți arderii pe rug, iar când se lăsa amurgul, erau arși de vii în chip de torțe pentru a lumina noaptea. Din această pricină, deși creștinii fuseseră osândiți ca oameni vinovați care meritaseră cele mai aspre pedepse, totuși lumea a început să-i compătimească, ca și cum aceste pedepse nu ar fi fost date în interesul obștesc, ci din cauza cruzimii unei singure ființe: Nero.”
3. Pliniu cel Tânăr (AD 110), în Scrisoarea a 97-a către împăratul Traian, dovedește că la data aceea creștinismul era deja puternic răspândit în Bitinia, (sudul Mării Negre):
„… N-am luat parte niciodată la anchetele împotriva creștinilor, așa că nu știu ce fapte și în ce măsură sunt de obicei pedepsite și urmărite. Deocamdată cu aceia care ne-au fost denunțați drept creștini am procedat în felul următor: i-am întrebat pe ei dacă sunt creștini. Pe cei care recunoșteau i-am întrebat a doua oară, și a treia oară, amenințându-i cu moartea, iar pe aceia care rămâneau statornici în afirmațiile lor i-am trimis la moarte, căci oricare ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă că trebuie pedepsită măcar încăpățânarea și îndărătnicia care este neclintită. Au fost unii cuprinși de aceeași nebunie care, pentru că erau cetățeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma. Celor care se lepădau că sunt creștini și au adus ofrande cu vin și tămâie statuii tale, împărate, și au și hulit pe Hristos – ceea ce se spune că nu pot fi siliți în niciun chip să facă cei ce sunt cu adevărat creștini – am socotit că pot să le dau drumul. Unii, fiind de mai mulți ani creștini, arată că fenomenul creștin era de mai mulți ani acolo, chiar de mai bine de 20 de ani. Singura lor vină este că obișnuiesc să se adune într-o zi anumită, în zori, să înalțe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu, căci se legau prin jurământ, nu pentru vreo nelegiuire, ca să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie, să nu săvârșească adulter, să nu-și calce cuvântul dat. După toate acestea, obiceiul era să se despartă și să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată. Dar nici aceasta n-au mai făcut-o după edictul meu, prin care interzisesem adunările. Cu atât mai mult am crezut necesar să anchetez prin torturi două care se spuneau că sunt diaconese ale cultului. N-am aflat altceva decât o superstiție lipsită de judecată și exagerată. Sunt oameni mulți, de toate vârstele, de toate categoriile, bărbați și femei care sunt și vor fi cuprinși de acest pericol, și molima acestei superstiții s-a răspândit nu numai în orașe, dar și în sate și pe ogoare. Cred că poate fi oprită în loc și împiedicată.”
4. Împăratul Traian (110 e.n.), în Răspunsul său către Pliniu, scrie:
„Ai procedat așa cum trebuia, dragul meu Secundus, anchetând cazurile celor ce fuseseră denunțați drept creștini. Nu trebuie căutați cu tot dinadinsul. Dacă sunt denunțați și dovediți vinovați, trebuie pedepsiți, dar în așa fel încât acela care tăgăduiește că e creștin și face dovada manifestă a acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noștri, să fie iertat pentru că se căiește, chiar dacă în trecut a fost bănuit. Dar denunțurile anonime nu trebuie luate în seamă în nicio acuzație pentru a constitui un exemplu rău și nepotrivit cu vremurile noastre.”
5. Suetonius (cca 100 AD), în Viețile celor 12 cezari, „Istoria vieții lui Claudiu” (41–54 d.Hr.), cap. 25, par. 4, menționează:
„Pe iudeii care, din pricina lui Crestus, făceau multă gălăgie în Roma, împăratul Claudiu i-a izgonit din cetate.”
6. Sirianul Mara Bar-Serapion, Scrisoare către fiul său, Serapion, cca 110 AD, păstrată în British Museum.
„Ce-au câștigat atenienii dacă l-au omorât pe Socrate? Foamete și ciume au venit asupra lor ca o judecată pentru nelegiuirea lor. Sau ce-a câștigat poporul din Samos pentru că l-a ars pe Pitagora? Într-o clipă, țara lor a fost acoperită de nisipuri. Sau ce-au dobândit iudeii ucigându-l pe Regele lor înțelept? De îndată, țara le-a fost nimicită. Dumnezeu a răzbunat cu dreptate pe regele înțelept care a trăit învățăturile ce le-a dat.”
7. Lucian de Samosata îi lua în derâdere pe creștini în satira Muritorul Peregrinus, cca 160 AD:
„Creștinii se închină unui om până în ziua de azi – personaj remarcabil care a introdus acest cult nou și care a fost răstignit în Palestina pentru acest motiv... Vezi, aceste ființe rătăcite pornesc cu convingerea generală că ei sunt nemuritori pentru totdeauna, ceea ce exprimă disprețul lor pentru moarte și preocupare de sine... Ba mai mult, întemeietorul lor i-a învățat că toți sunt frați din momentul când sunt convertiți și tăgăduiesc zeii greci, închinându-se la sofistul acesta răstignit și trăind în ascultare de legile Lui. Toate acestea ei le iau prin credință...”
8. Thallus (circa 52 AD), istoric, este citat de Juliu Africanul, în ale sale Scrieri, secțiunea 18 (AD 221), care menționează întunericul general prilejuit de moartea lui Hristos:
„Acest Thallus, în al treilea volum de Istorie, vorbește – după mine fără motiv – de o eclipsă de soare. Fiindcă evreii sărbătoreau Paștele pe ziua a 14-a socotită după lună, iar patima Mântuitorului a căzut în ziua dinaintea Paștelui. Dar eclipsa de soare are loc numai când luna ajunge sub soare... Cum atunci putea să aibă loc o eclipsă când luna este aproape diametral opusă față de soare? Flegon amintește că în timpul lui Tiberiu Cezar, la lună plină, a fost o eclipsă totală de soare de la ora 6 la ora a 9-a, în mod evident cea de care vorbeam!”
9. Talmudul babilonian consemnează realitatea existenței lui Isus, caracterul supranatural al lucrării și predicării Lui, cât și moartea Sa, toate din perspectiva acuzatorilor:
Talmud Sanhedrin 106a&b, p. 725: „Maria a fost o desfrânată: Balaam (pseudonim pentru Isus) a fost un om rău.”
Talmud Shabbath 104 b, p. 504: „Isus a fost vrăjitor și nebun. Maria a fost o desfrânată.”
Talmud Sanhedrin 107b, Sotah 47 a: „Isus Nazarineanul (Yeshu ha Notzri) săvârșea magie și înșelătorie și a dus pe Israel în rătăcire.” (În Talmud, creștinii sunt numiți și „Ha Notzrim”).
Talmud Sanhedrin 43A: „În ajunul Paștelui, Isus a fost atârnat de lemn, întrucât nimic n-a fost adus în apărarea Lui.”
Talmud Sanhedrin 106: „Știi câți ani avea Balaam (Isus)? Nu-i clar arătat, dar, întrucât scrie: „Zilele celui înșelător să nu ajungă mai mult de jumătatea vieții”, trebuie să fi avut 33 sau 34 de ani.”
10. Mărturia arheologică. În 1945, profesorul Sukenik, de la Universitatea din Ierusalim, cercetând un mormânt din jurul Ierusalimului, descoperă pe peretele unui cavou, două inscripții. Erau rugăciuni creștine, datând din jurul anului 50 al erei noastre. Prima inscripție era o rugăciune adresată lui Isus pentru ca El să ajute pe cei în viață. Alături era a doua rugăciune, în care cei rămași în urma defunctului își exprimau nădejdea că Isus îl va învia pe cel mort la învierea celor drepți.
Concluzie: Dacă despre Isus Hristos n-am avea la dispoziție decât aceste surse profane, tot n-am găsi scuze în ziua aceea că n-am cunoscut pe Cel care a generat cea mai mare revoluție din toate timpurile: creștinismul și pe creștini.