Isus Hristos a spus: „Viața veșnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3)
„Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viață veșnică. Dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5:39)
La fel cum Cuvântul întrupat este Mântuitor desăvârșit este „adevărul” (Ioan 14:6), tot așa Cuvântul scris, Biblia, „este adevărul” (Ioan 17:17) și conține tot ce este necesar pentru mântuire (2 Timotei 3:16-17).
În ispitirea din pustie, Isus Hristos l-a confruntat pe Satana cu singura armă eficientă: „Stă scris” (Matei 4:4). Puterea invincibilă a lui „stă scris” i-a determinat pe reformatori să proclame principiul „Sola Scriptura” drept criteriu fundamental al creștinismului autentic. Integritatea Bibliei față de intruziuni omenești este afirmată în avertismentul Apocalipsei (22:18-19):
„Dacă va adăuga cineva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta; și dacă scoate cineva ceva din cuvintele acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții.”
Pentru înțelegerea corectă a Cuvântului sfânt, Hristos a trimis Duhul Sfânt drept călăuză sigură (Ioan 16:13-15).
Nimeni nu cunoaște mai bine valoarea redutabilă a Cuvântului, ca diavolul. În consecință, vrăjmașul a pus la cale o strategie prin care să-l îndepărteze pe omul păcătos de la Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia.
Gnosticismul – „mama” Tradiției
La sfârșitul secolului I, în Palestina mai întâi, și apoi în tot bazinul mediteraneean, și-a făcut apariția un curent, gnosticismul. Întemeietorii gnosticismului pretindeau că dețin o cunoștință în afară de Biblie, o „gnoză” secretă, dată în taină de Isus apostolilor, inaccesibilă unui creștin de rând și la care doar anumiți inițiați (gnosticos = inițiat) pot accede. Gnosticismul va atinge apogeul în secolele al II-lea și al III-lea.
Promotorii gnosticismului, foști filozofi păgâni, au încercat să insereze sistemele filozofice și religioase existente (misterele eleusine grecești, misterele egiptene; magia; dualismul persan...) în trupul creștinismului.
Marele Lexicon Mayer (Mayers Grosses Konversation Lexicon, 1910) notează:
„Numărul aderenților gnosticismului a fost atât de mare, încât nici nu se cunoaște. Gnosticismul s-a desfășurat atât de înfloritor, mai ales în secolul al II-lea, și a câștigat atâția aderenți, încât în mod cert, chiar până și cei mai reprezentativi părinți bisericești îi datorează gnosticismului multe doctrine împrumutate de la ei.... Filozofia platonico-stoică a ajuns să se bucure de aceeași autoritate, de data aceasta în speculațiile și dogmatica Părinților bisericii, iar formele «cultului misterelor» continuă să înveșmânteze practicile și sacramentele bisericii...”
Victoria postumă a gnosticismului
La Grande Enciclopedie Larousse (1874) afirmă:
„În tradiția creștină există o ramură gnostică care și-a dobândit legitimitatea”, fiind adoptată oficial de creștinism! Părinții bisericești au inclus învățături de origine gnostică în dogmatica creștină, atribuindu-le autoritate divină.
Origene din Alexandria (200–250), în prefața cărții De Principiis, scria:
„Adevărul nu poate fi definit decât prin tradiția bisericească și cea apostolică.”
Deși Origene a fost declarat eretic, opinia sa în multe privințe a fost totuși acceptată cu trecerea timpului.
Tertullian (c. 200), în Prescripții contra ereticilor, 14, 19, afirmă:
„Scripturile nu sunt de ajuns pentru a lupta cu ereticii.”
Ca să exemplifice autoritatea tradiției, Tertullian enumeră un set de obiceiuri incluse în practica bisericii: Postul și îngenuncherea se interzic atunci când ai ziua de naștere, ca și în perioada dintre Paște și Rusalii. Morților li se fac daruri ca la aniversări. Semnul crucii pe frunte se face atunci când se aprinde lumânarea sau când îți pui încălțările... După care conchide:
„Și dacă pentru acestea, ca și pentru alte reguli, insistați să aveți o confirmare pozitivă a Scripturii, nu veți găsi niciuna. Doar Tradiția va fi arătată ca fiind sursa lor; obiceiul, calea lor prin care s-au impus; iar credința – mijlocul lor prin care sunt primite.”
Chiril din Ierusalim (c. 350), în Catehismul său, VI, 29, amintește de doctrine tainice:
„Aceste mistere, biserica n-are voie să le explice păgânilor; și chiar în fața începătorilor, nu vorbim limpede despre mistere.”
Vasile cel Mare (c. 350) scria:
„Din dogmele și învățăturile păstrate în biserică, unele au fost transmise în cadrul unui mister prin tradiție orală apostolică. Taina ascunsă, misterul care există dincolo de Biblie, noi l-am cinstit prin tăcere.”
Ambrozie (c. 350) declară:
„Dacă le-am vorbi despre mistere celor încă neinițiați, am fi niște trădători ai misterelor.”
La Conciliul de la Sirmium (c. 350) înalță Tradiția ca normă de bază, sub amenințarea pedepsei!
Fotie (c. 600 – în Părinții nicenieni):
„Din învățăturile transmise în biserică, unele se numesc Dogmata (doctrine), iar altele Kerugmata (predicare). Primele (Dogmata) sunt date pe ascuns și cu prudență, adesea chiar înconjurate de întuneric, astfel ca lucrurile sfinte să nu fie la îndemâna profanilor, ca mărgăritare înaintea porcilor. Celelalte, Kerugmata, adică predicarea, dimpotrivă sunt propovăduite deschis. Noi nu ne mulțumim doar cu ceea ce ne învață Evanghelia, ci atât înainte, cât și după, adăugăm și alte cuvinte de mare importanță pe care le luăm dintr-o învățătură nescrisă. Noi binecuvântăm apa și untdelemnul sfințit. În virtutea cărei autorități procedăm noi astfel? Oare nu pe temeiul acelei tradiții tăcute și mistice pe care părinții noștri au păstrat-o ascunsă, la adăpost de părerile indiscrete? Înalta demnitate a misterelor este păstrată mai bine în tăcere. Apostolii și părinții au păstrat de la început demnitatea impunătoare a misterelor, în respect și în tăcere, căci în ceea ce e descoperit oamenilor de rând nu mai e un mister. Astfel, cunoașterea dogmelor noastre nu va putea fi desconsiderată de gloata credincioșilor.”
„Să fie... Tradiție”
Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, ed. 1997, vol. II, p. 191:
„Creștinismul bizantin de după anul 300 prezintă adese alunecări în diverse forme de idolatrie sau de superstiții excentrice, ce nu sunt decât reînvieri ale păgânismului în cadrul vieții religioase creștine.”
Împăratul Iulian Apostatul (361–363) le reproșa creștinilor:
„Din păcate, voi, creștinii, nu rămâneți la învățătura apostolilor... Cine poate găsi o listă exactă a inovațiilor voastre, a introducerii multor moaște ale morților ca obiect de închinare...” (Walter Kaufmann, Religiile în patru dimensiuni, p. 147).
„În primele trei secole nu se cunoșteau sărbători ale Sfintei Fecioare.” – I. Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, București, 1975, p. 166.
„În jumătatea a doua a secolului al IV-lea se iviră și sectele ce se întreceau în onorarea îngerilor, a Mariei și a sfinților; de la 373 a început secta Coliridiensis, în Arabia, care era compusă mai mult din femei și dădeau Fecioarei Maria închinarea dumnezeiască ca adorațiune și aduceau ca jertfă o plăcintă (colivis), la fel cum păgânii aduceau odinioară jertfe zeiței Ceres.” – Dr. C. Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, p. 163.
„Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a fost serbată din secolul al V-lea în Siria, iar de la sfârșitul secolului al VI-lea, ea a devenit generală și obligatorie prin dispozițiile împăratului Mauriciu (c. 600).” I. Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, 1975, p. 320.
„Arnobiu din Sica, Africanul (sec. IV)... combate fumigațiunile de tămâie din cultul păgân, dovadă că nu existase tămâiere în biserica creștină. Acestea toate făcură pe mulți învățați să se îndoiască de existența tămâierilor în cele dintâi trei secole...”. Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, vol. II, București, 1911, cu aprobarea Sf. Sinod, p. 407.
Ieronim de Betleem (c. 400) protestează deschis împotriva acestor inovații:
„Orice tradiție care nu există în Scriptură este vrednică de disprețuit și vrednică de lepădat. Cei care susțin o anumită tradiție apostolică lipsită însă de autoritatea Bibliei se află sub sabia mâniei lui Dumnezeu.”
Toma d’Aquino (1225–1274), în Summa Theologiae, recomanda oarecare reținere:
„Tradiția ar trebui să fie luată doar probabilă, și nu ca regulă, și de fiecare dată cu discernământ.”
La Conciliul de la Trent (1545–1563) însă se pune capăt discuțiilor. În mod solemn, Sinodul catolic declară că, dacă ar fi să alegem între Biblie și Tradiție, pe primul loc trebuie pusă Tradiția, ca criteriu unic, iar Biblia, ca fiind subordonată ei.
„Atât Scriptura, cât și Tradiția sunt numite „regula de credință cea de departe”, pentru că noi, catolicii, nu ne bazăm credința în mod direct pe aceste surse. Pentru noi, „regula de credință cea apropiată” este Biserica cea Una, Sfântă, Catolică și Apostolească, singura care a primit de la Dumnezeu autoritatea să interpreteze infailibil doctrinele pe care El le-a descoperit fie în Scriptură, fie în Tradiție.” – Tradiție , în Curs de Religie pentru Liceele Catolice, 1936, N.Y., pp. 50–51.
Petre Stavrescu, în Suprema Iubire (prefațată de Gala Galaction), pp. 716 și 16, se întreabă:
„Oare săvârșit-a Isus alte acțiuni sacre decât botezul, binecuvântarea nunții și Sfânta cină? Deci avem în religia noastră, adoptate din păgânismul orfeic, toate magiile și toate superstițiile vrăjitorești... Ortodoxia noastră nu este adevăratul creștinism, ci un creștinism alterat chiar de către clerul său... În anul 376, se introduce cultul sfinților; prin anul 400, rugăciunea pentru morți; în anul 688, cultul crucii; tot în 688, cultul relicvelor și cultul icoanelor...”
„Nenumărate sunt chipurile în care obiceiurile păgânești au luat straie bisericești pentru a fi luate drept altceva decât ceea ce sunt într-adevăr...” – Valentin Zaharia, episcop al Oradiei, în Buruieni crescute la umbra Bisericii, 1955, p. 39.
„Cum se naște o datină”
„Urmând interzicerea din Decalog, creștinii din primele două secole nu și-au făcut imagini... Abia spre sfârșitul secolului al VI-lea și în cursul secolului al VII-lea, imaginile devin obiect de devoțiune și de cult în biserici și în locuințe.” – Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, 1988, vol. III, p. 66.
„La primii creștinii, icoanele religioase se amintesc la începutul secolului al III-lea. În tot decursul acestui secol, întrebuințarea lor e rară și nu prea bine văzută. Eusebiu din Cezareea consideră întrebuințarea icoanelor ca un obicei păgânesc. Sf. Ioan Gură de Aur și Augustin nu prea se învoiesc cu acest obicei. Epifaniu era un contrar hotărât și înfocat contra icoanelor.” – Dr. C. Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, p. 181.
„Irineu, Epifanie și Augustin îi mustră pe eretici și pe gnostici că aceștia se închinau icoanelor.” – Badea Cireșeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, p. 199.
„În secolul IV apar pentru prima dată în biserica creștină reprezentările murale, sau picturale, reprezentările pe pânză sau pe lemn. Sunt primele forme a ceea ce mai târziu vor constitui icoanele. Călugări din Egipt, Siria și Sinai, care au introdus aceste forme, le socoteau ca un intermediar între ei și Dumnezeu. Treptat, aceste reprezentări capătă o funcție mistică, tainică, misterioasă.” – Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, ed. 1997, vol. II, pp. 192–193.
„Un sinod ținut în Spania, la Elvira (Illiberis), în 306, decreta, în canonul 36, să nu se vază pe murii bisericilor icoane. Și chiar Euseviu din Cesaria, istoricul bisericesc contemporan mai tânăr cu sus-zisul sinod, a fost unul din bărbații care considerau icoanele religioase ca pe o datină păgână.” – Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală și statistica bisericească, vol. II, Mânăstirea Cernica, 1926, p. 222.
„În secolul IV însă, călugării din Egipt, Siria și Peninsula Sinai încep să picteze pe lemn imagini sacre, în credința că aceste icoane pot acționa ca un fel de intermediar... Cu timpul, poporul crezu că anumite icoane sunt înzestrate cu puteri miraculoase... încât în secolul VII, icoanele deveniseră de mult obiecte de adorație fanatică, ceea ce se asemăna mult cu practicile păgâne.” – Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, 1987, vol. II, p. 192.
Augustin (c. 400):
„Astfel, nu este îngăduit creștinului a așeza în biserică imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut, ci mai mult în inimă, unde este în adevăr templul lui Dumnezeu.” – Citat în Badea Cireșeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, p. 227.
N-are importanță cât de numeroși sau de plini de Duhul Sfânt au fost părinții care, vreme de secole, au osândit practica închinării la icoane. Nici faptul că, timp de 118 ani (725–842), biserica creștină a trecut prin convulsii și seisme care au răsturnat în mod repetat decizii sinodale luate în numele lui Hristos. Pe pământ, firescul este totdeauna mai popular decât duhovnicescul, iar timpul și entropia trag irezistibil în favoarea firescului.
Tradiția care desparte
Oare de ce au apărut, de timpuriu, două ramuri în creștinism: ortodoxia și catolicismul, când Biblia este aceeași? Simplu: tradițiile diferite.
Datina diferită a serbării Paștelui a condus la afurisenii reciproce rușinoase:
„Iute a fost cearta asupra Sărbătorii Paștelui la finele secolului II, între Victor – episcopul Romei – și Policrat, episcopul Efesului. Fiecare dintre ei convocând câte un sinod local pentru sprijinirea practicii moștenite, au terminat excomunicând Victor pe Policrat, cu asiaticii lui, iar acesta (Policrat) pe Victor cu toți părtașii săi, răspândindu-se și epistole sinodale cu aceste hotărâri.” – Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, vol. III, București, 1912, cu aprobarea Sf. Sinod, p. 257.
Felul în care Duhul Sfânt conduce biserica este în armonie, în unitatea credinței și a faptelor. De unde dar diviziuni și contradicții? Nu doar că tradițiile contrazic Biblia, dar sunt și ele antagonice, precum:
Închinare doar la icoane sau și la statui? Preoți căsătoriți sau doar celibatari?
Doar iad sau iad și purgatoriu?
Botez prin scufundare sau și prin turnare sau stropire?
Îngropare cu pomană sau fără pomană?
Împărtășanie cu pâine dospită sau doar ostie nedospită?
Împărtășanie cu pâine și vin sau doar cu pâine, fără vin?
Cinstirea Fecioarei Maria cu sau fără Imaculata concepție?
Și multe altele...
Când autoritatea Cuvântului este dată la o parte, atunci începe cearta pentru „cine este mai mare” – și așa a apărut concurența pentru supremație care a divizat bisericile istorice.
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei 6:24). Avem de ales între ascultarea de Biblie sau de datină; între Hristos sau oameni. De partea cui vei sta?