Tema „pedepsei finale” cuvenite răzvrătiților ce Îl resping pe Dumnezeu este una crucială. Ea fie aruncă ocară asupra caracterul iubitor al lui Dumnezeu, fie Îl îndreptățește în lumina iubirii și dreptății care se împletesc în Hristos. Biblia este clară în privința aceasta.
Cele două morți:
Scriptura spune clar că: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23), și nu tortura veșnică! Între tortură și moarte este o mare radicală.
Apocalipsa 2:11 spune: „Cel ce va birui nu va fi vătămat de a doua moarte.”
Biblia conferă cuvântului „moarte” două sensuri distincte:
„Moartea-urmare”, numită și „moartea întâia”, care descrie obștescul sfârșit. Ea este descrisă ca un somn (Psalmii 13:3) ce se sfârșește la „dimineața învierii” (Daniel 12:2).
„Moartea-pedeapsă”, numită și „a doua moarte”, este o moarte din care nu este întoarcere și reprezintă nimicire deplină pentru totdeauna (2 Tesaloniceni 1:8.9).
Vestea bună este că Hristos a luat asupra Lui blestemul care ni se cuvenea nouă – pedeapsa păcatului (Galateni 3:13), El murind de moartea a doua. În consecință, orice păcătos care-L primește pe Isus este izbăvit de pedeapsa păcatului, adică de „moartea a doua” (1 Ioan 5:12). Cine însă nu își însușește jertfa lui Isus continuă să-și poarte răspunderea pentru păcatele sale, încasând personal „plata” acestora.
Dumnezeu S-a angajat să „șteargă păcatul (consecințele lui) prin jertfa Sa” (Evrei 9:26) și să facă „un cer nou și un pământ nou în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). El a jurat că „nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere” în univers, întrucât „lucrurile dintâi vor trece” (Apoc. 21:4). Cuvintele acestea nu dau loc pentru nicio fărâmă de iad!
„Focul veșnic”
Greșeala noastră este că citim Biblia cu ochii filozofiei grecești. Scriptura n-are nimic în comun cu flăcările veșnice ale Hadesului. Focul de la sfârșit, despre care vorbește Biblia, este doar mijlocul purificator prin care Dumnezeu va curăți pământul de orice urmă de păcat, inclusiv pe suporterii păcatului, cei care L-au respins pe Isus.
Cu privire la „focul veșnic”, Biblia are răspuns la întrebările: Când...? Unde...? Cât timp va arde...? Și ce rost are acest foc purificator?
Când va fi focul? „La sfârșitul veacului, cei răi vor fi aruncați în cuptorul aprins. Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților…” (Matei 13:39-42). E limpede că astăzi nu arde niciun foc și nimeni nu scrâșnește. Cât despre cei nelegiuiți, Domnul îi păstrează pentru ziua judecății (2 Petru 2:9). Până și demonii știu asta, fapt pentru care strigau lui Isus: „Ai venit să ne chinuiești înainte de vreme?” (Mat. 8:29).
Unde va fi focul acesta? „Va nimici pământul și temeliile munților” (Deut. 32:22). „Cerurile și pământul de acum sunt păstrate pentru focul din ziua judecății, când cerurile vor trece cu trosnet… și pământul cu tot ce este pe el va arde, când cerurile aprinse vor pieri și trupurile cerești vor fi aprinse de căldura focului” (2 Petru 3:7,10,12). Este clar că Biblia nu susține un loc subpământean pentru focul din ziua judecății.
Cât timp va arde el? Dumnezeu va face „ceruri noi și un pământ nou în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). Pământul înnoit mărturisește că „lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4). Focul va arde până când va consuma orice urmă de păcat, după care Dumnezeu va reașeza Edenul pe Terra.
Ce rost are focul? În timp ce teologia populară crede că focul are menirea să chinuie sufletele – ceea ce nu este decât o proiecție a răutății și sadismului diavolului –, Biblia arată că scopul focului este pieirea (Ioan 3:16), pierzarea (Matei 7:13), nimicirea (Psalmii 37:9-11) păcătosului nepocăit. „Ziua aceea va arde pe toți cei răi… nu va lăsa nici rădăcină, nici ramură… vor fi ca cenușa” (Mal. 4:1-3). Venirea Domnului va declanșa focul care va „nimici și va prăpădi” (2 Tesaloniceni 2:8): „va mistui pe cei răzvrătiți” (Evrei 10:27) și „va nimici sufletul și trupul” pe deplin (Mat. 10:28).
Oare „focul veșnic” nu e „veșnic”?
În limba română, „veșnic” înseamnă fără sfârșit, etern, infinit. Nu tot acesta era sensul cuvântului în limbile Bibliei. Ebraicul olam – ca și grecescul aionios – putea să însemne veșnic, dar și alte sensuri. Fiind un „termen asociat”, cuvântul își schimbă înțelesul în funcție de substantivul cu care este asociat. Cuvântul „mare” poate însemna ceva foarte mic (de ex: „o căpușă mare”), și poate însemna chiar altceva decât o dimensiune (de ex: „un om mare”).
În Biblie, cuvântul „veșnic”, ca termen asociat, are sensuri multiple, ca de exemplu „vechime” (Geneza 6:4); „odinioară” (Psalmii 77:5); „pe duratei vieții cuiva” (Exod 21:6; 1 Samuel 1:22; Levitic 25:46); „pentru totdeauna” (Obadia 10); chiar și „niciodată” (Psalmii 55:22).
Doar atunci când se referă la Dumnezeu, cuvântul „veșnic” are sensul de „infinit”.
Atunci când se referă la foc, termenul „veșnic” poate să se refere la (a) „acțiunea în sine” – ca fiind fără sfârșit; sau dimpotrivă, la (b) „efectul acțiunii”, la urmări veșnice.
Acest sens îl întâlnim și în alte cazuri, ca de exemplu:
„Păcat veșnic” (Marcu 3:29) nu înseamnă „păcătuire la nesfârșit”, întrucât știm că păcătuirea încetează la a doua venire, ci se referă la efectul păcătuirii – păcat cu urmări veșnice;
„Mântuire veșnică” (Isaia 45:17) nu sugerează acțiunea, ca și când Dumnezeu ar tot continua să salveze nenorociți care... nu vor mai exista în univers; ci vizează urmările veșnice ale actului de salvare.
Biblia nu ne lasă în confuzie privind „focul veșnic”. În Epistola lui Iuda, versetul 7, ni se spune: „Tot așa, Sodoma și Gomora... ne stau înainte suferind pedeapsa unui foc veșnic.” Oricine poate merge în Valea Sodomei, la Marea Moartă, ca să se convingă că la fața locului nu mai arde niciun foc. „Focul veșnic” vizează efectul veșnic al combustiei din ziua de apoi. Focul „i-a consumat” (Apocalipsa 20:9); „va mistui” (Evrei 10:27).
Cât despre „iazul de foc” din Apocalipsa 20:19,
Apocalipsa 20:9: „i-a mâncat”
Evrei 10:27: „Va mistui.”
Mai limpede nu se poate. Cât privește „iazul de foc” din Apocalipsa 20:15, unde nelegiuiții „vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor”, versetul 14 ne lămurește că „iazul de foc” este doar un simbol pentru „moartea a doua”.
„Gheena focului”
Cuvântul „gheenă”, sinonimul pentru „iad”, apare de 12 ori în Noul Testament, din care de 11 ori pe buzele lui Isus. El provine din ebraicul ghe-hinom, adică „valea lui Hinom” sau „valea fiilor lui Hinom” (2 Cronici 28:2,3) care se află în partea sudică a Ierusalimului. Valea fusese aleasă de împăratul Ahaz (2 Cronici 33:6) drept loc pentru jertfe omenești! Dar bunul împărat Iosia (2 Împărați 23:10), în reforma sa drastică, a pângărit cu gunoaie „valea lui Hinom”, pentru ca astfel nimeni să nu mai jertfească aici idolilor.
De atunci, ghe-hinom a devenit locul de depozitare a gunoaielor și mortăciunilor, un loc unde viermii colcăiau non-stop, în paralel cu focul care mocnea întruna. Prorocul Ieremia (7:31-34) folosește pentru prima oară ghe-hinom ca pe un loc simbolic pentru pământul pustiit și ajuns un morman de gunoi vreme de 1000 ani (Apocalipsa 20:3-7). Isaia prorocea un tablou identic (Isaia 66:24).
În vremea lui Isus, gheena desemna „un loc de gunoi”, exact ceea ce semnifică și astăzi. Asocierea viermelui care nu moare cu focul care nu se stinge înlătură ideea că „gheena” e un fel de iad. Căci acolo unde sunt flăcări teribile, cum ar putea exista viermi mișunând nestingheriți?
Ce credeau contemporanii lui Isus despre starea omului în moarte?
Josephus Flavius (37–100 d.Hr.), istoricul iudeu contemporan cu apostolii, în „Discursul lui Josephus către greci, cu privire la Hades”, (Opere, p. 1902, ediția lui John Whiston), scria:
„Cât despre Hades, în care sunt reținute sufletele drepților și ale nedrepților, este necesar să vorbim acum despre el. Hadesul este un loc în lume... o regiune subpământeană în care lumina din această lume nu luminează... astfel că, în această regiune, nu poate fi lumină, ci trebuie să fie în ea întuneric veșnic! Această regiune este destinată ca loc de păstrare pentru suflete, în care îngerii sunt puși ca paznici pentru ei și le împart pedepse vremelnice potrivite cu comportamentul și purtarea fiecăruia.
În această regiune este un loc anumit, deoparte, ca un lac de foc nestins, în care până acum nimeni n-a fost aruncat și care este pregătit pentru o zi mai dinainte hotărâtă de Dumnezeu, în care o sentință dreaptă va fi pronunțată asupra tuturor oamenilor. Când cei nedrepți și cei care au fost neascultători față de Dumnezeu și au dat slavă idolilor ca unui Dumnezeu vor fi condamnați la pedeapsa veșnică, cel drept va primi o împărăție nestricăcioasă care niciodată nu va trece. Cei drepți, într-adevăr, sunt ținuți în Hades acum, dar nu în același loc în care sunt ținuți cei nelegiuiți.
Căci există o singură coborâre în această regiune, o poartă la care noi credeam că stă un arhanghel cu o oștire prin care cei care trec sunt conduși în jos de îngerii numiți peste suflete. Dar nu toți merg pe aceeași cale, ci cei drepți sunt conduși spre dreapta, în imnuri cântate de îngerii numiți peste acel loc, spre o regiune a luminii, în care cei drepți au locuit de la începutul lumii. Aici, ei nu sunt confruntați cu nevoi, ci se bucură veșnic de priveliștea lucrurilor bune pe care le văd și se veselesc în așteptarea acelor noi bucurii care vor fi deosebite pentru fiecare din ei, prețuind acele locuri care le întrec pe cele care le avem aici.
Acolo nu există muncă grea, nici călduri arzătoare, nici frig pătrunzător și nu există acolo niciun fel de plante cu spini, ci numai fețele părinților și ale celor drepți pe care ei le văd totdeauna surâzându-le în timp ce așteaptă acea odihnă și viață veșnică din ceruri, care urmează acestei regiuni. Acest loc noi îl numim „Sânul lui Avraam”.
Cât despre cei nelegiuiți, ei sunt trași cu forța în partea stângă de către îngeri numiți pentru pedepsire, nemaimergând de bunăvoie, ci ca prizonieri, duși înăuntru prin violență; cărora le sunt trimiși îngeri ca să-i mustre și să-i arunce tot mai jos. Acum, acei îngeri care sunt puși peste aceste suflete le târăsc în vecinătatea iadului însuși. Cei care sunt aproape de el aud continuu zgomotul lui și stau întru totul chiar în aburul fierbinte; iar când privesc mai îndeaproape acest spectacol, ca un teribil și extrem de mare peisaj de foc, ei sunt cuprinși de o așteptare îngrozitoare a judecății viitoare și prin aceasta sunt pedepsiți. Dar mai mult, văzând locul părinților și al celor drepți, chiar prin aceasta ei sunt și mai mult pedepsiți. Un haos adânc și mare este însă între ei, așa fel încât un om drept care are milă de ei să nu poată ajunge la ei, și nici unul nedrept, dacă ar fi destul de îndrăzneț și ar încerca acest lucru, să nu poată trece peste el.”