- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
⁕ Benedict Arnold (1741–1801). Enciclopedia Britanică îl numește „patriot american, căpitan energic și ambițios...” La numai o lună după începerea Războiului de Independență, Arnold se oferă voluntar pentru cucerirea fortului Ticonderoga din mâna britanicilor. Fortul era poarta strategică spre Canada. Împreună cu un alt ofițer, reușește să cucerească fortul, folosindu-se doar de 83 de oameni! Ca recunoaștere, Washington îi încredințează capturarea Quebecului, unde este grav rănit.
Promovat la rang de general de brigadă, având sub comanda sa o flotilă nesemnificativă, Benedict învinge pe lacul Champlain o flotă britanică serioasă, devenind erou al războiului. Cu imaginea de sine gonflată, Arnold așteptă onoruri. Dar pentru faptul că n-a fost imediat promovat la un rang mai înalt, se supără și vrea să plece... Doar apelurile speciale ale lui Washington l-au întors din hotărâre. În continuare, Arnold strălucește: repurtează o victorie la Danbury și este în sfârșit promovat ca general maior, apoi cucerește fortul Stanwix. În bătălia crucială de la Saratoga, unde va fi iarăși rănit, intervenția strălucită a lui Benedict Arnold întoarce balanța războiului, unde este iarăși grav rănit.
Meritele sale sunt pe deplin recunoscute. Totuși, Arnold aspiră la mai mult! Washington îi dă comanda militară a orașului Philadelphia, de curând smuls din mâna britanicilor. Aici, în mod inexplicabil, eroul Benedict Arnold începe să simpatizeze cu familiile pro-britanice, căsătorindu-se cu fiica unei familii antirevoluționare. La nici un an de la instalarea lui, în primăvara anului 1779, el se pretează în a duce tratative secrete cu dușmanul, prin maiorul englez John Andre. Acesta din urmă, deghizat în civil, se întâlnește în plină noapte cu o patrulă americană chiar pe când se întorcea spre liniile britanice. Confundându-i cu o patrulă britanică, Andre îi înștiințează pe revoluționari că este ofițer britanic. Pe loc, aceștia îl arestează și-l percheziționează. În buzunar i-au găsit un permis de liberă trecere semnat de Arnold, iar în călcâiul cizmei – planurile secrete ale fortului West Point-ului, pe care Arnold i le-a oferit contra făgăduitei sume de 20 000 de lire. Din fericire, West Point-ul este salvat, dar Benedict Arnold, deconspirat, reușește să fugă în liniile dușmane. Reputația sa e pătată și mai mult când fostul erou al revoluției americane conduce personal un raid împotriva fraților săi, la New London, în 1781.
Refugiat în Anglia, Benedict Arnold rămâne inactiv, ostracizat și bolind până la moarte. Pe patul de moarte, ultima lui dorință a fost să fie îmbrăcat în uniforma americană. Dureros!
Istoria recunoaște că, exceptându-l pe Washington însuși, Arnold a fost cel mai curajos și cel mai întreprinzător comandant american, ceea ce face ca trădarea lui să fie și mai monstruoasă. Cum a fost cu putință?
Se subînțelege: gelozia. Mândria și gelozia au fost și cauza războiului din cer. Raționamentul suna cam așa: „Dacă Fiul are aceeași slavă ca și Dumnezeu, atunci, pe lângă Dumnezeu, de ce n-aș putea primi slavă și eu, care stau chiar lângă tron?”
Jindul acesta tăinuit va izbucni din nou, în mod brutal, la ispitirea Domnului Hristos în pustie. Simțind momentul prielnic, Satana Îi propune lui Isus să-I ofere toată stăpânirea lumii, în schimbul închinării și al subordonării Sale înaintea impostorului (Matei 4:9). Era visul lui neîmplinit...
Probabil că te întrebi: De ce nu l-a nimicit Dumnezeu pe Lucifer încă din fașă, pentru ca răzvrătirea lui să nu se lățească într-un război cosmic? Răspunsul va veni la urmă.
Natura războiului
Când spui „război”, te gândești la arsenalul urii, cu toate instrumentele ei: de la măciucă la născociri electronice complicate.
⁕ Jaful băncii. La 23 octombrie 1959, câțiva bandiți, mascați și înarmați cu pistoale automate, au pătruns în New York’s Morgan Guaranty Trust și, prin îndrăzneală și rapiditate, au furat 13 milioane de dolari în câteva minute, după care au dispărut fără urmă.
Scenariul de mai sus este anacronic, demodat. Astăzi există metode mult mai sofisticate de a ruina o bancă: să spargi coduri, prin rețeaua de Internet sau, și mai rău, să lansezi zvonuri alarmiste în mass-media și să subminezi credibilitatea băncii. Rezultatul va fi falimentare totală.
Războiul din cer începe să se clarifice. Nu era o confruntare cu săgeți, praștii și nici cu arme de foc, ci un război al minciunii.
Ex-Lucifer știa prea bine că nu-L poate lovi direct pe Dumnezeu, în schimb putea face război contra imaginii Sale din mintea ființelor inteligente din univers. Acesta este cel mai parșiv război, o campanie subtilă de calomniere, de distrugere de imagine, un conflict inegal, întotdeauna în avantajul intrigantului. Este un război nu cu bombe, ci cu idei care pătrund până în adâncul sufletului cuiva, idei care uneori nu mai pot fi dezrădăcinate...
Strategia războiului: Intriga
⁕ Iago. Cred că prea puțini au auzit de „Maurul din Veneția”, de Giambattista Giraldi. În schimb, cei mai mulți dintre noi cunoaștem versiunea englezească „Othello”, de W. Shakespeare. Motivul pentru care una s-a impus în mod strălucit, iar cealaltă s-a pierdut prin arhive se datorează unui singur personaj. Când Shakespeare a împrumutat piesa italianului, în 1604, el a refăcut total caracterul intrigantului Iago. Dintr-un personaj secund, acesta devine figură centrală, turnanta întregii tragedii. Așadar, „intrigantul”!
Numele unuia dintre protagoniștii războiului ceresc ne-a fost descoperit: „Diavolul și Satana” (Apocalipsa 12:9). Aceste două nume poartă o semnificație! În greacă, diabolos înseamnă „acuzatorul, pârâșul, intrigantul”, iar satan din ebraică înseamnă „împotrivitorul, adversarul”; în cadrul juridic, „adversarul” desemnează „acuzatorul”.
Războiul ceresc a demarat cu totul inegal. „Lupta dreaptă” presupune un „ring”, cu reguli de confruntare, menite toate să pună în evidență „adevărul”. Confruntarea cu minciuna, în schimb, defavorizează din start adevărul. E ca și cum un voinic cu brațele goale s-ar lupta cu un pistolar.
Noi, cei căliți în focul răutății lumii, suntem cât de cât imuni în fața intrigii. Experiența cicatricelor căpătate în relațiile interumane ne-a învățat să filtrăm atent tot ce auzim.
Imaginează-ți însă un tărâm al curăției totale, în care făpturile, în nevinovăția lor, sunt total lipsite de gardă, gata să accepte orice informație, fără niciun filtru. Cum ar putea ele să discearnă o minciună? Sau cum ar putea cineva acuzat pe nedrept să se apere, când Iago ar găsi tot atâta credibilitate?
În cer, efectul minciunii a fost dramatic. Apocalipsa (12:4) descoperă dezastrul doar prin proporții: „A treia parte” dintre îngeri sunt trași de balaur de partea sa. Sunt cei care acceptă intriga și devin suporterii revizionistului.
Adevărul, ca să-și dovedească nevinovăția în fața minciunii, are nevoie doar de timp, căci în timp se dă arama pe față. Și timp a cerut și Dumnezeu, un timp care se apropie de scadență.
Martorul Iov
Din cer, războiul ajunge să cuprindă tot universul. Nici pământul nu scapă de pârjolul lui. Apocalipsa 12:9 adaugă scurt: „Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui.”
Și iată, etapa a doua a Marii lupte. Se plănuiesc noi intrigi și noi atacuri asupra imaginii lui Dumnezeu (le vom găsi în capitolul următor). Dar etapa aceasta adaugă încă un rol pe scenă: între părțile implicate apare și „martorul”.
În Scriptură există cartea lui Iov, o secțiune unică, pentru că este depozitara unei revelații speciale. Ea importă secvențe dintr-un episod petrecut dincolo de cortină, scene jucate într-un cadru departe de pământ.
Actul I: Iov 1:6 ne transportă într-un congres universal, o mare adunare a tuturor „fiilor lui Dumnezeu”. Despre cine este vorba aici? După Scriptură (Luca 3:38), e vorba de toți „Adamii” – părinții primari ai altor lumi locuite. Ca patriarhi, ei vin în calitate de reprezentanți ai popoarelor-surori de pe celelalte planete.
Dar Adam lipsește... Din partea pământului însă, vine Satana (Iov 1:6). El pretinde că este titularul de drept, prin faptul că Adam a abdicat în favoarea lui, în urma cedării în fața ispitei de a mânca din „pomul oprit”.
Tema centrală a congresului? Cu Satana în coastă, tema nu poate fi alta decât „autoritatea lui Dumnezeu”.
Satana pretinde că autoritatea lui Dumnezeu este relativă; ca dovadă, pământul este moșia lui (Iov 1:7), iar omenirea îi aparține prin alegere democratică.
Dumnezeu îl oprește. Pretențiile diavolului de „stăpân al pământului” sunt gratuite. Argumentul lui Dumnezeu se cheamă „Iov”: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” (Iov 1:8).
Satana replică: „Stop! Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?” Evident, este vorba de o supoziție. Dar în inima acestei insinuări, se află un singur cuvânt care poartă o acuzație de mare clasă – „degeaba”. Urmăriți impresionantul rechizitoriu pe care acest „degeaba” I-l poate aduce direct lui Dumnezeu:
1. Motivația pentru loialitatea acestui Iov nu este iubirea, ci interesul. Diferența dintre cele două motivații este că iubirea se dă gratis, adică degeaba, fără să ceară plăți echivalente; în schimb interesul se bazează pe contraservicii, răspunzând unor așteptări egoiste.
2. Interesul este o motivație impusă de nevoie. Dacă oamenii n-ar avea anumite nevoi, de ex: nevoia de a câștiga un salariu pentru supraviețuire, interesul ar înceta să mai existe ca motivație. Și dacă nu iubirea, ci interesul ar fi „regula jocului” în univers, atunci Dumnezeu – care deține „monopolul” tuturor bunurilor (aer, apă, hrană) de care ființele au nevoie ca să trăiască – le-ar oferi doar celor care-i „cântă în strună”, ceea ce e echivalent cu șantajul: îmi ești pe plac, îți dau. Altfel nu!
3. Satana insinuează că Dumnezeu cumpără, prin acest șantaj, supunerea și obediența ființelor din univers, în schimbul renunțării la liberul-arbitru, acestea devenind niște sclavi deplorabili.
4. Așadar, Iov se „vinde” pentru avantaje. Odată ce avantajele ar fi înlăturate, chiar și Iov s-ar răscula... ba chiar și toți „deputații” prezenți, care asistă nedumeriți la tirada diavolului!
5. Și mai e o „lovitură de grație”: Protecționismul lui Dumnezeu față de Iov, în detrimentul altora, scoate la iveală lipsa fundamentală și de iubire și de dreptate a lui Dumnezeu față de creația Sa! Punct!
Satana joacă tare! Dumnezeu este provocat. Universul privește în așteptare. Iar Dumnezeu?
Dumnezeu primește provocarea. El crede în Iov la fel cum crede și în tine... Și, deși I se strânge inima pentru cuptorul prin care va trebui Iov să treacă pentru a demonstra înaintea întregului univers (1 Corinteni 4:9 ultima parte) că dragostea lui față de Dumnezeu este pe „degeaba”, Dumnezeu îi dă mână liberă lui Satana (Iov 1:12). Congresul se suspendă până la producerea probelor.
Satana lovește în plin: turmele sale sunt răpite; robii săi, uciși; averea îi este prădată; toți copiii săi mor în aceeași zi... Iov se frânge înaintea lui Dumnezeu, dar găsește putere să rostească: „Domnul a dat, Domnul a luat – binecuvântat să fie Numele Domnului” (Iov 1:21). Ah, frate Iov...
Actul II: Iov 2:1-3. Experimentul „Iov” s-a încheiat cu succes. Din nou, reprezentanții lumilor se adună, iar din partea pământului vine tot uzurpatorul.
„Ai văzut pe robul meu Iov?” triumfă Dumnezeu.
Dar Satana gândise ca la șah, cu multe mutări în avans. El își luase o marjă de siguranță, doar în caz că... Și acum scoate „asul” (vezi Iov 2:4,5): „Da, experimentul este nerelevant. Am spus-o și o mai spun: Iov este un egoist. Și atâta timp cât necazul nu atinge pielea lui, carnea lui, încă nu s-a probat nimic! Așa că experimentul trebuie să se reia da capo...” Prin această strategie, Satana știa că a câștigat puncte grele: Iov era deja dezechilibrat moral de pierderea a tot ce avea mai drag, chiar și de simpatia celor care mai rămăseseră în cercul său de influență. Lovitura nouă asupra lui Iov urma să fie năprasnică și zdrobitoare!
Dumnezeu acceptă să mizeze iarăși pe „martorul” Lui. Încercarea este îngrozitoare. O pecingine purulentă și arzătoare îi cuprinde toată pielea. Și totuși, iubirea e mai tare ca moartea.
Iov 2:6-8 – sărmanul Iov este năucit. Mai mult decât pojarul care-i arde trupul, chiar și decât ocările nevestei lui (Iov 2:9), cel mai rău îl chinuie întrebarea: „De ce?” Deși nici nu bănuiește măreția dramei lui, Iov rămâne încăpățânat în iubirea lui pe „degeaba” față de Dumnezeu (Iov 2:10). Frate Iov!
Oare câți dintre cei pe care i-am văzut îngenuncheați de imensă durere, înghițită în tăcere, nu stârnesc uralele miriadelor din univers!
În drama lui Iov, războiul nevăzut își descoperă frontul, strategia blestemată și punctele de lovire din întreita miză: 1) Autoritatea lui Dumnezeu (Legea Lui); 2) Caracterul lui Dumnezeu (iubirea Lui) și, raportată la ele, 3) Libertatea creaturilor Sale (ascultarea față de Dumnezeu).[1]
[1] Următoarele texte detaliază atât strategia ascunsă a diavolului, cât și punctele de lovire enunțate:
(1) 2 Corinteni 11:14 – el apare ca exponentul Adevărului, al Dreptății, al Binelui și al Libertății și pretinde să aducă lumină celor care i se asociază;
(2) Apocalipsa 20:8,9 – ținta războiului său este să cucerească „scaunul de domnie” și „palatul guvernamental”;
(3) Apocalipsa 12:17 – furia lui Satana se dezlănțuie împotriva Legii lui Dumnezeu și a iubirii Sale demonstrate prin cruce.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Primul care atacă
Cine a fost primul? Întrebarea pare fără rost: evident, „balaurul”...
Și totuși surpriza vine în Apocalipsa 12:7: „Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul” este prima afirmație, și abia după aceea vine riposta lui Satana.
Mesajul este extraordinar. Oare Atotștiutorul Dumnezeu a stat pasiv, în timp ce Satana umbla de la ureche la ureche cu insinuările lui? Dacă Dumnezeu îl iubea chiar și pe Lucifer, atunci trebuia să facă ceva pentru recuperarea lui și a posibililor partizani, nu-i așa? El avea un plan amplu de recuperare a copilului său ieșit din minți și a tuturor celor infestați de „antraxul” intrigii. Nu prin forță, căci forța nu este compatibilă cu iubirea, ci prin dialog, prin Cuvântul înduplecător, care era de la început.
Cu siguranță că Tatăl și Fiul l-au luat deoparte în repetate ocazii pe Lucifer, prezentându-i cu toată afecțiunea consecințele dezastruoase ale alegerii pe care intenționa s-o facă. Și nimeni dintre cei care ar fi vrut să devină acoliții rebelului n-a fost uitat.
În final, alegerea liberă aparține fiecăruia. Și ei au ales: inițiativa salvatoare a lui Mihail a fost respinsă...
Este momentul dezvăluirii personajului misterios „Mihail”. Ca orice nume din Biblie, și acesta are semnificație: „Michael”, în ebraică, se traduce cu: „Cine este ca Dumnezeu?”
În numele acesta se condensează esența Marii lupte. Ați prins-o? Cineva tocmai a emis pretenția că „va fi ca Dumnezeu” – cu intenția de a lua locul Celui care, cu adevărat, era „ca Dumnezeu”. Numele „Mihail” devine un strigăt de luptă, o deviză de război, o replică la o provocare anterioară.
Acest erou, care poartă numele de „Mihail”, apare în Daniel 10:13,21 și 12:1 ca „Prinț”, adică Fiul Împăratului (Sar, în ebraică, este tradus de Cornilescu prin „voievod”); el este onorat cu titlul de „UNA din căpeteniile CELE mai de seamă” – e simplu de înțeles în lumina Sfintei Treimi.
Textele din Daniel, împreună cu cele din Apocalipsa 12:7 și Iuda 9 – dacă sunt citite în lumina textelor din 1 Tesaloniceni 4:16 și Ioan 5:25-29 – ne conduc la concluzia luminoasă că Mihail, Comandantul divin, care S-a aruncat în Marea luptă până acolo că a coborât în epicentrul luptei, pe pământ – terenul minat al vrăjmașului –, este doar numele-steag al Mântuitorului, luat odată cu izbucnirea războiului din cer, tot așa după cum numele „Isus” – transliterarea ebraicului Yehoșua: „Dumnezeu salvează” – este supranumele Fiului lui Dumnezeu în planul salvării omului, în contextul războiului de pe pământ.
Deznodământ provizoriu
Apocalipsa 12:8,9 consemnează: „Dar (balaurul și îngerii lui) n-au putut birui. Și locul lor nu li s-a mai găsit în cer...”, ci au fost aruncați pe pământ.
În acest punct, căile minții mele se înnoadă. De ce pe pământ?
⁕ „Dacă...” Am găsit odată o poezie în limba franceză: „Si j’etais Dieu” („Dacă aș fi Dumnezeu”) – niște versuri mișcătoare. „Dacă aș fi Dumnezeu” – spunea poetul – „aș șterge norii de pe cer, să fie numai soare; aș înlătura durerea, și lacrima, și despărțirea dintre cei ce se iubesc...; aș întoarce inimile împietrite către orfani și cei nenorociți; aș dărâma spitalele – pentru că n-ar mai fi necesare...”
Poezia era îmbibată de durerea neputinței. Dar purta în ea și o acuzație: De ce Dumnezeu, dacă este atotputernic, n-a epurat lumea noastră de relele care o macină și o secătuiesc? De ce prelungirea agoniei până la ora asta târzie din noapte? De ce? Vă mai amintiți de întrebările de la începutul capitolului?
Răspunsul promis vine printr-un posibil scenariu al unui exercițiu de imaginație:
La tronul lui Dumnezeu se adună câțiva îngeri nedumeriți... „Tată”, spune unul dintre ei, „unde e fratele nostru Lucifer?” Tatăl Se încruntă puțin, apoi răspunde: „Păi, nu mai e.” „Adică... cum nu mai e?” întreabă nedumeriți îngerii. „L-am omorât ceva mai înainte...” „L-ai... ce?” „L-am pedepsit și a murit.” „Murit? Cum adică?” „Simplu: pentru păcatul comis, am hotărât să nu mai existe.” „Păcat? Dar, Tată, ce-i aia «păcat»?” „Este... eh... ceva pe care voi nu-l înțelegeți...” Pauză!
Dacă ai fi tu acel înger, ce gânduri ți s-ar naște în minte? „Păcat... omorât...?” Cuvintele nu reușesc să comunice absolut nimic unor ființe cerești cu totul incapabile să înțeleagă ce e păcatul și moartea. În schimb, îndoiala s-ar răspândi ca petrolul pe fața oceanului. Și un mare semn de întrebare ar stigmatiza, pentru toți vecii, caracterul lui Dumnezeu. În locul laitmotivului „Dumnezeu este iubire”, ar fumega o îndoială de nesuportat: „Nu cumva, totuși, Satana a avut dreptate?” Iar nota de fericire și recunoștință ar fi făcut loc unui bemol nenorocit. Ascultarea din iubire ar fi dat loc ascultării și supunerii din frică, o închinare amestecată cu angoasă: „Nu cumva mâine este rândul meu să mă… «păcat» și «omorât»?”
⁕ Cin Șih Huang Ti (260–221 î.Hr.). Cu câțiva ani buni în urmă, s-au găsit osemintele primului împărat chinez, odihnind într-un sicriu de aramă. La gura mormântului străjuiau 6 000 de soldați de teracotă pictată, fiecare având trăsături individuale. Ajuns împărat la numai 13 ani, băiatul suveran a dorit să impună ordine și disciplină în imperiu. Istoria menționează că a strâns o armată de aproape un milion de războinici, câștigând stăpânire peste ceilalți regi chinezi. Odată, într-o singură campanie, a ucis 40 000 de răzvrătiți, după ce aceștia se predaseră. El plănuia ca împărăția lui să dureze zece mii de ani prin dreptate! Pentru asta a stabilit o monarhie centrală puternică și un cod de legi drepte pentru toate regiunile. A construit drumuri și canale și o nouă capitală. Palatul său măsura peste 2 km lungime și 800 m lățime și avea pasaje subterane. Ca să evite un eventual atentat, dormea în fiecare noapte într-un alt dormitor dintre cele 270. El a construit și Marele Zid Chinezesc, cu prețul a zeci de mii de ocnași, care au murit lucrând la el. Osemintele lor au fost încorporate în mortarul construcției, fapt pentru care se spune că Marele Zid este cel mai lung cimitir de pe pământ. Prin intermediul Zidului, puteau fi trimise mesaje în toată China în cel mult 24 de ore. Împăratul Cin (sau Kin) a fost primul mare conducător, de unde și vine numele modern al Chinei. El a impus o strălucită ordine, dar... pe calea forței. Drept rezultat, miniștrii lui n-au mai putut suporta tirania. Prim-ministrul a pus la cale un complot, și împăratul a fost asasinat la 41 de ani. A doua zi, i-au ordonat și fiului său să se sinucidă. În loc să întemeieze un imperiu care să dăinuie zece mii de ani, dinastia lui a fost cea mai scurtă din istoria Chinei...
O, ce bine e că nu sunt eu Dumnezeu! Alternativa Lui este incomparabil mai înțeleaptă, mai dreaptă și plină de iubire decât soluția forței. Numai că alternativa Sa cere timp, iar amânarea aceasta costă, pentru o vreme, „durere”.
Este durerea noastră. Și totuși e durerea Altcuiva! Dacă ne gândim puțin, nouă, egoiștii, puțin ne pasă că 40 de milioane de oameni din Africa Subsahariană sunt osândiți la moarte lentă prin SIDA! Că, dintre aceștia, 12 milioane sunt numai copii. Sau că aproape un miliard dintre locuitorii Terrei sunt copii care se află în pragul înfometării și al morții! Nu vei înțelege durerea lui Dumnezeu decât dacă-i substitui pe acești nenorociți cu copiii tăi, cu cei pe care-i iubești și pentru care ți-ai da viața! Acum înmulțește durerea ta de milioane și milioane de ori!!
Operațiunea „Mihail”
Viziunea „războiului din cer” este una dintre cele mai adânci revelații biblice, o lentilă miraculoasă, care așază întrebările în ordine și le dă un răspuns cu sens. Viziunea lui ne conduce să înțelegem nu numai cauzele nevăzute ale stărilor de lucruri, ci și misiunea cu totul specială a lui Isus Hristos, în cer și pe pământ.
⁕ Filipine. La 7 decembrie 1941, Japonia a atacat și a anihilat flota de război a Statelor Unite, cantonată în Pearl Harbour, Hawai. La numai o zi după, trupe japoneze au invadat insulele Filipine – una dintre cele mai importante baze militare americane din Pacific. Depășit de situație, în mai 1942, generalul Douglas MacArthur a fost nevoit să lase pe cei 80.000 mii de militari ca prizonieri, scăpând cu ajutorul unui submarin. În ultimul său mesaj către soldați, generalul a promis: „Mă voi întoarce.”
Închiși în lagăre de muncă forțată și de exterminare, prizonierii își duceau zilele în speranța că generalul lor se va ține de cuvânt. La numai o lună, în urma bătăliei de la Midway, între 3 și 6 iunie 1942, balanța războiului se înclină în favoarea americanilor. Și, în timp ce prizonierilor li se părea că așteptarea nu se mai termină, războiul din Pacific se îndrepta – încet, dar sigur – spre victorie. Era doar o problemă de timp.
Curând deveni evident că strategia „pașilor mărunți” a lui Douglas MacArthur – de recucerire a tuturor insulelor care pavau drumul spre Japonia – era de prisos și că un atac persistent și masiv, concentrat direct asupra Japoniei, putea conduce la un final accelerat. Și totuși... generalul MacArthur hotărăște să amâne victoria finală. La mijloc era un cuvânt de onorat: promisiunea că „mă voi întoarce”. El decise ca mai întâi să recucerească Filipinele și să-și salveze soldații care îndurau condițiile îngrozitoare ale lagărului doar cu gândul la promisiunea făcută. Și, în sfârșit, la 20 octombrie 1944, trupele eliberatoare debarcau pe plaja insulei Leyte.
Într-o dimineață, cerul de deasupra lagărului se umplu de nenumărate puncte: erau parașutiști. Mii de prizonieri au uitat de groaza morții. Cu privirile pironite pe cer, strigau electrizați: „Vine generalul MacArthur. Vine eliberarea!” Gardienii japonezi și-au părăsit posturile. Curând, oștirile de sus s-au întâlnit cu nenorociții de jos într-una dintre cele mai înălțătoare clipe ale războiului.
În lumina dramei de mai sus, te întreb: Care era scopul pentru care a venit Isus pe pământ? Doar „să ne mântuiască pe noi”? Dacă ar fi fost doar pentru aceasta, lucrurile ar fi evoluat cu totul altfel, mult mai simplu și mai scurt. Dar după cum salvarea prizonierilor din Filipine a fost un mic episod al unui război de proporții mondiale, la fel și mântuirea păcătoșilor, a prizonierilor de pe Terra, constituie doar un segment mic al unui alt mare război, războiul cosmic. Căci, înainte de a salva prizonierii, Mihail trebuie să împlinească un alt obiectiv, unul cosmic: „Să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul” (Evrei 2:14), și „să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). Scopul Său – de a lichida inamicul și de a îndreptăți caracterul lui Dumnezeu – este marea miză cosmică, în comparație cu care salvarea lagărului de prizonieri este unul secundar, deși cât se poate de prețios.
Viziunea Marii lupte schimbă fundamental coordonatele creștinismului. Isus nu mai stă deasupra norilor într-o beatitudine pasivă. Iar timpul care trece nu este risipă. O luptă nevăzută încă își mai lansează ultimele convulsii. Încă este nevoie de „Mihail”, dar și de martori: de tine, frate Iov! Ridică-te din cenușă! Mai ai o mărturie de dat!
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Ieri ai terminat de citit capitolul 3 – Războiul lumilor.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/pX1qkmdHEL6pBXaPA
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 4 – Mielul din Eden.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
James B. Irwin, pilotul modulului lunar al lui Apollo 15 (august 1971), cel care a petrecut 18 ore pe suprafața Lunii, comenta: „Când privești în jurul tău, în cosmos, ești de fiecare dată surprins de o priveliște de o inexprimabilă frumusețe, în fața căreia toate celelalte corpuri cerești pălesc. Este Mica planetă albastră, cu chip gingaș… Dar cât de mult contrastează acest tablou mirific cu realitatea de jos! Mlaștini ucigătoare ne împresoară; în jurul nostru mor copii de leucemie; între popoare mocnesc ura și războiul…” La numai un an după acest eveniment, tulburat, cosmonautul se retrage din Air Force și întemeiază „High Flight Foundation”, o organizație pentru propagarea credinței creștine și a iubirii între oameni. În 1992, moare otrăvit de cancer, „miasmele mlaștinii”.
Istoria pământului este, într-adevăr, o cronică sinistră. Dacă singurul rău pe pământ ar fi doar moartea, atunci viața încă și-ar purta farmecul și bucuriile ca un cântec de lebădă, stingându-se ușor, cu grație. Dar însăși viața este o totală contradicție. Și cu cât se zbate omul s-o facă mai bună și acceptabilă, cu atât mai mult se deteriorează. A doua lege a termodinamicii, „entropia”, stăpânește incontestabil în toate domeniile: fizic, psihologic, social, spiritual...
Chiar și fără intenții rele, omul își îndreaptă privirile în sus după un răspuns. Dar răspunsul a fost dat în Sfânta Scriptură.
⁕ Israel. Nu există pe tot pământul un loc mai controversat, mai stropit de sânge și ambiții fatidice ca Palestina. Problema coexistării a două popoare ireconciliabile în același spațiu, revendicat de amândouă drept „patrie”, este un nod diabolic. De ce atâta sfâșiere? Istoria biblică are răspunsul: Geneza 16. Nu este o greșeală a lui Dumnezeu, nici o simplă întâmplare... E alegerea lui Avraam. Pe pământ, orice alegere comportă consecințe... Și, de atunci până azi, cei doi fii ai aceluiași patriarh – Isaac (evreii) și Ismael (arabii) – se bat pentru aceeași patrie... Cine răspunde? În niciun caz Dumnezeu.
Pentru noi, pământenii, războiul din cer ne este dezvăluit foarte sumar, atât cât să înțelegem originea răului. Ne lipsesc multe detalii, pe care le vom afla în veșnicie. În schimb, lupta de pe pământ ne este prezentată în nenumărate detalii revelatoare. Această luptă ne aparține, este chiar lupta noastră. De aceea este atât de vital să ne aplecăm asupra istoriei biblice și să-i surprindem momentele decisive, punctele de turnură, ca să recunoaștem apoi, din toate acestea, marile motive care se regăsesc în confruntările de atunci, dar și de acum.
Preludiul 1: Avertizarea
În urmărirea scenelor războiului din cer, am rămas cu o problemă din Apocalipsa 12:9 nerezolvată: De ce diavolul, după ce nu i s-a mai găsit loc în cer, „a fost aruncat pe pământ”? Sună ca și cum pământul ar fi gheena universului, bun pentru deșeuri radioactive...
O rază de dumerire ne aduce Apocalipsa 12:12: „Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi...” Între „a fi aruncat” și „a se pogorî” este o deosebire ca între obiect și o ființă. „Pogorârea” sugerează o voință și, implicit, o responsabilitate. Din responsabilitatea lui Dumnezeu, lucrurile par să se transfere în cea a diavolului.
Privită din perspectiva omului, sosirea lui Lucifer pe pământ în niciun caz nu a fost o fatalitate arbitrară, un fel de: „Du-te... pe pământul lui Adam.” Scriptura explică tot contextul: „Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru... El să stăpânească peste tot pământul»” (Geneza 1:26). Ca să fie cât mai asemenea Stăpânului, Adam a primit pământul și titlul de guvernator al lui. Odată cu acest mandat, Tatăl îl dotează și cu un program de viață care să-i mărească fericirea: „Să lucreze grădina.” În acest privilegiu avea el să găsească loc pentru inițiativă, creativitate, responsabilitate. Și Tatăl mai adaugă un amendament: „Și s-o păzească!” (Geneza 2:15)
Surprinzător! La data aceea, pe pământ nu era decât omul și familia necuvântătoarelor, supuse lui. De ce „s-o păzească”? De cine? Exista vreun inamic?
Revelația dezleagă pas cu pas enigma. Odată ce Dumnezeu – de dragul locuitorilor universului – a ales să nu nimicească pe diavolul și răzvrătirea din fașă, apărea o consecință la fel de cosmică: Unde să emigreze intrigantul, când tot universul era al lui Dumnezeu?
Se ivise deci prilejul ca ființele inteligente din univers să-și exercite alegerea. Lucifer și îngerii lui urmau să „bată la ușa” fiecărei planete, iar „adamii” acestora să aleagă: fie să-l primească, fie să-l alunge. Locuitorii lumilor aveau ocazia să-și exprime atașamentul față de Dumnezeu sau, dimpotrivă, față de așa-zisul „liberator”. Dumnezeu știa că și planeta Pământ urma să suporte coliziunea cu demonii. De aceea, încă din prima zi, Dumnezeu l-a luat pe om aproape, l-a informat cu de-amănuntul de starea de revoltă existentă, cât și de intenția impostorului de a-și găsi un refugiu, poate chiar pe pământ. Era partea lui Adam și a Evei să-și păstreze darul și fericirea.
Preludiul 2: Pomul interzis
Probabil că, pentru un liber-cugetător, acesta este unul dintre subiectele biblice cele mai controversate. Iată: o lume perfectă; un Dumnezeu drept și iubitor; oameni fără înclinație spre rău, și totuși, în mijlocul paradisului, un „pom” interzis... Cu ce scop?
Desigur, eu aș fi dorit să nu existe. Dar nu se putea! Însăși condiția omului, de ființă liberă, poartă cu sine răspunsul. Un robot, care acționează după un program impus de constructor, n-are nicio dimensiune morală. Roboții n-au capacitatea de a evalua, nici posibilitatea de a alege între bine și rău. Dar, pentru a fi cu adevărat chipul lui Dumnezeu, omul trebuia să aibă atât a) libertatea de a lua decizii morale; cât și b) ocazia de a-și exprima alegerea, oricât de mare ar fi fost riscul pe care o asemenea libertate îl implica.
⁕ Prințul Negru. În timpul Războiului de 100 de Ani, dintre Anglia și Franța, regele englez Edward al III-lea debarcă, în 1346, în Normandia, cu pretenția de a anexa, în presupusa calitate de „moștenitor”, regatul Franței. Lupta decisivă s-a dat la 28 august, în apropierea localității Crecy. Regele era însoțit de fiul său mai mare, prințul Edward, un flăcău de abia 16 ani, îmbrăcat într-o armură neagră. Pentru acea bătălie, regele îl puse pe prinț să conducă singur flancul stâng, mai vulnerabil. Nu era un antrenament pe timp de pace. Era un război în toată regula, pe teren străin, și implica un risc imens, dacă ne gândim că englezii înfruntau oastea lui Filip al VI-lea, de două ori mai numeroasă! De pe deal, regele și generalii săi priveau desfășurarea luptei. La un moment dat, contele Thomas Warwick observă cum francezii îl recunoscură pe prinț și, printr-un atac debordant, reușiră să-l doboare de pe cal. În jurul acestuia se produse încăierare. „O, sire”, interveni contele. „Lăsați-mă să merg în ajutorul prințului până nu e prea târziu...” Calm, regele îl întrebă: „E mort prințul?” „Nu, sire, dar...” „Atunci lăsați-l singur”, zise Edward. „Este privilegiul său să dovedească tuturor că e un urmaș vrednic de tronul Angliei.” Judecata lui se dovedi înțeleaptă. Prințul reuși să se redreseze și chiar să respingă trupele lui Filip al VI-lea. Tinerelul va intra în istorie sub numele de Prințul Negru și va repurta și alte victorii strălucite.
Dumnezeu risca și El așezând „pomul oprit” în grădină. Dar numai oferindu-i ocazia de a-și exercita discernământul și voința putea să-l formeze pe Adam să guverneze pământul liber și drept, după asemănarea lui Dumnezeu.
Pe marginea acestui episod, teologul Karl Barth spunea că înainte de testul pomului oprit, Adam „putea să nu păcătuiască” – în sensul că avea capacitatea de a alege atât binele, cât și răul. Iar în cazul că ar fi trecut cu bine testul pomului oprit, Adam „n-ar mai fi putut să păcătuiască” – în sensul că alegerea binelui avea să-i dea identitatea și tăria de copil de Dumnezeu, determinat să facă doar binele.
Așadar, pomul acesta, numit „pomul cunoștinței binelui și răului”, apărea, în contextul Marii lupte, ca o necesitate. Conflictul ardea între intrigant și Dumnezeu, care S-a făcut vulnerabil. Toate ființele inteligente din univers erau chemate ca martore în proces: pentru sau contra Lui. Pentru Adam, pomul oprit nu era altceva decât „urna de vot”. Adame, e rândul tău!
Confruntarea: Atacul-surpriză
Adam era informat și pregătit. Știa că urma o confruntare. Când și cum – nu-i era descoperit.
Geneza 3:1-6 ne relatează filmul evenimentelor. Mai întâi, are loc un „travesti” – prima ședință de spiritism de pe pământ – când diavolul s-a folosit de un șarpe drept „mediu” (3:1). Apoi urmează un dialog pașnic, deloc agresiv, menit să câștige încrederea (3:2,3). Și, în final, vine aruncarea momelii într-o manieră atrăgătoare: e teza fascinantă a „înălțării”, „a depășirii condiției proprii” – chiar viziunea care-l îmbătase și pe el în ceruri – și prin care îl instiga acum pe om la răzvrătire, în numele libertății și al progresului (3:4,5).
În jocul de sub pomul cunoștinței binelui și răului se regăsește strategia Satanei. În esență, el atacă porunca divină ca fiind relativă, restrictivă și irațională. Atacă apoi caracterul lui Dumnezeu, sugerând lipsă de iubire prin faptul că vrea să-l mențină într-o stare de inferioritate. Și, în cele din urmă, plusează pe „luciferism”, pe ambiția de a fi deveni dumnezeu.
În timp ce Eva contempla surprinsă șarpele grăitor, un gând poate că-i trece prin minte: „Dacă un animal – mâncând din pomul oprit – a ajuns să vorbească, atunci este foarte plauzibil ca și eu să ajung... divină!” Recunoști ceva în firul logic al Evei? În visul ei se regăsește promisiunea tuturor religiilor orientale: omul poate să ajungă apoteoza, zeificarea – înălțarea din starea de om la cea de dumnezeu!
Și Eva ia fructul. Chiar și dacă n-ar fi mușcat din el, în minte deja comisese păcatul, prin actul alegerii ei (Geneza 3:6). Decizia fiind luată, Eva pledează cum poate mai bine, afectiv și rațional, în a-l determina pe Adam să parcurgă și el „experiența transcendentală”. Extazul aventurii îi cuprinde pe amândoi, doar câteva minute. Căci o angoasă îngrozitoare îi ia locul. Lumina care-i învăluia s-a risipit, iar ei se descoperă „goi”, fugari de Dumnezeu (Geneza 3:7-10).
⁕ „Angst”. Martin Heidegger, filozof german din prima jumătate a secolului trecut, stâlpul central al existențialismului, are realismul și curajul să afirme că felul obișnuit în care un om își autentifică existența este prin „angst”. În germană, angst înseamnă frică! Pentru mare sau mic, pentru faimos sau anonim, frica este numitorul comun al tuturor. Dacă Heidegger ar fi cunoscut pasajul din Geneza 3, ar fi ajustat poate afirmația sa temerară. Ar fi spus doar că frica este numitorul comun al experienței „omului căzut în păcat” și că, dimpotrivă, cel credincios scapă de chipul ei monstruos: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica” (1 Ioan 4:18).
Iată primele consecințe: Pentru om – frică. Pentru pământ – un nou „stăpân”, prin uzurpare. Pentru univers – apariția unui buncăr al răului, a unui chist de rebeliune în trupul familiei universale.
Acum îl înțeleg pe Ioan, scriitorul Apocalipsei, când scria: „Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare” (Apocalipsa 12:12). Aici nu există nicio fracțiune de arbitrar, ci exclusiv alegerea liberă a omului. Din dragoste pentru făptura mâinilor Sale, Dumnezeu o ratifică.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Deznodământul: „Protoevanghelion”
Pe om îl aștepta deznodământul fatal: „Căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:17). Cum? Nu trebuie să ne imaginăm un pluton de execuție din îngeri... Orice desprindere de Dumnezeu, Sursa vieții pe care o împrumutăm, înseamnă sinucidere. Intuind spectrul nimicirii, cei doi fug de Tatăl lor atunci când Îi aud pașii.
Dumnezeu vine cu aceiași pași ca Păstorul cel bun, care-Și caută oița: „Adame, unde ești?” (Geneza 3:9). Câtă lipsă de răzbunare, câtă compasiune! Fiecare întrebare parcă voia să le deschidă ochii spre mărturisire. Dar omul păcătos devenise incapabil să se întoarcă prin sine însuși.
Atunci, Dumnezeu ia inițiativa: „N-am să vă las prizonieri. Iată, sămânța ta, Eva, va zdrobi capul șarpelui... Va veni un Salvator! Și ruptura dureroasă, produsă de păcat, va fi reînnodată.” La orizontul speranței se aprinde o făgăduință rostită de Acela care nu poate minți: „Voi pune vrăjmășie între Satana și tine. N-am să te las în puterea farmecelor lui” (vezi Geneza 3:15). „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu și-i va pune numele Emanuel, care tălmăcit înseamnă «Dumnezeu este cu noi» (Isaia 7:14). Înfruntând realitatea momentului respectiv: „Satana cu noi”, Dumnezeu promite în schimb: „Eu Însumi voi fi cu voi.”
Pământul nu va rămâne o cloacă a fărădelegii, un poligon al iadului. Căci Dumnezeu Îl va trimite pe „Emanuel” – e încă un nume pentru Hristos, impus de turnura Marii lupte.
Părinții apostolici au numit Geneza 3:15 „Protoevanghelion” – adică „Evanghelia dintâi”, sau vestea cea bună în fașă. Unii teologi au rămas surprinși chiar, constatând că Dumnezeu Îl indică pe Mesia drept „sămânța femeii”, nu „sămânța femeii și a bărbatului”. Poate că e o aluzie la întruparea Lui doar din Maria, prin Duhul... În ziua aceea, revigorat de un puls de speranță, Adam schimbă numele femeii: din „Ișa” (femeie) în „Eva” (Chava = viață). Pentru că, ori de câte ori o va chema, își va mărturisi credința că din ea va ieși iarăși Viața, Hristosul!
Și pentru că verba volant[1], Dumnezeu instituie, pentru ființele materiale, o lecție materială numită „ceremonie”, pe care mi-o închipui cam așa: „Adame, vezi tu mielul acela? Cheamă-l... Vezi cât e de blând și cum te iubește? El Mă reprezintă pe Mine, care te iubesc... Acum, păcatul tău îți cere viața. Dar în locul vieții tale, voi plăti cu viața Mea. Până va veni ceasul acela, mielul Îmi va ține locul... Ia cremenea de jos... și junghie-l...” Neînțelegând ce urmează, Adam se execută. Într-o clipă, mâinile omului se acoperiră de roșu. E sânge... Asta e moartea! Sub ochii lui, în Eden, se săvârșea prima jertfă, lecția figurativă a Seminței femeii, care avea să vină și să împlinească în trupul Său blestemul cu care omul se făcuse dator: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:17).
Da, chiar în ziua aceea a păcătuirii, cineva murea în locul omului. Prin sacrificiul plătit, păcătosul putea să fie îmbrăcat în nevinovăția locțiitorului, în „haine de piele” (Geneza 3:21). Notează bine: Pielea nu crește pe pomi sau pe iarbă. Adam și Eva își acoperiseră goliciunea cu pielea primei jertfe, al cărei sânge pământul îl băuse în premieră absolută.
⁕ Mielul. În tradiția rabinică există o fabulă despre miel. Se spune că, odată, mielul s-a dus la Dumnezeu și i-a spus: „Stăpâne, ai fost nedrept cu mine. Nu mi-ai dat nicio armă ca să mă apăr de atâția dușmani pe care-i am. Nu mi-ai dat coarne, ca cerbului; nici colți, ca mistrețului; nici gheare, ca pisicii; nici forță, ca elefantului; nici țepi, ca ariciului, și nici măcar fuga, precum iepurașului... Ai uitat să-mi dai și mie o armă ca să mă apăr!” Creatorul i-a oferit, să probeze, pe rând, coarnele, colții, țepii, ghearele... și niciuna dintre aceste arme nu i se potrivea. Atunci, El i-a spus mielului: „Uite, îți voi da o armă cu care să poți rezista tuturor agresiunilor. Îți voi da... răbdarea!”
Morala fabulei este mare: În această luptă necruțătoare, Dumnezeu nu face uz de forță, de putere! Aceasta nu este lupta titanilor. Este lupta virtuții. Ceea ce este atât de străin de mintea omului, virtutea îngenunchează chiar și puterea. Aceasta va trebui demonstrat până la urmă!
Odată cu abdicarea lui Adam, se schimbă scena. Teatrul de luptă se mută pe pământ. Mica planetă albastră urmează să devină un Los Alamos, un loc pârjolit de experimentul libertăților totale, pavoazat de vaiete și doliu. Marea luptă însă este un proces cu o dinamică în creștere. Minciuna diavolului este inovatoare. Amprenta lui Dumnezeu trebuia ștearsă cu totul din fiecare atom sau moleculă. Cu mânecile suflecate, impostorul avea să-și desfășoare proiectele într-o progresie ascendentă. Fiecare act urmărea un anumit scop în programul său de schimonosire a chipului lui Dumnezeu pe pământ și în suflete.
Bătălia pământului
Actul I: Lupta în jurul jertfei
Înainte de orice mutare a inamicului, Dumnezeu înfipse în plămădeala pământului un monument al dragostei Sale: Jertfa. Principiul iubirii care se jertfește pentru om constituie însuși fundamentul religiei biblice. Principiul substituției, al vieții care plătește neascultarea și moartea, este temeiul credinței mântuitoare. Acest principiu al jertfei înlocuitoare devenea un act mărturisit și autentic doar atunci când se vărsa sânge pentru păcat. De ce sânge? Căci „viața trupului este în sânge” (Leviticul 17:11).
Noi vorbim cu destulă ușurință despre „iertare”, pentru că suntem obișnuiți să iertăm gratuit și să cerem să fim iertați fără vreun preț plătit. Dar dreptatea nu recunoaște decât iertare contra unui „preț” (vezi Romani 3:25). Chit pe chit. Cu precizarea că al doilea „chit” îl plătește altcineva în locul tău. Și a doua precizare: că – indiferent dacă păcatul era mare sau mic – prețul nu putea fi mai mic decât „sângele”. Acesta este principiul satisfăcător juridic: „Fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). Natura păcatului este atât de ofensatoare încât doar moartea poate anula relația „păcat – pedeapsă”.
Antropologii care pledează pentru unitatea speciei umane găsesc un argument decisiv în atotprezența „jertfei” în toate culturile religioase. Indiferent de rasă, cultură, spațiu geografic, epocă, religie, toate popoarele au „jertfa” la baza închinării. Moștenirea aceasta spirituală a fost transmisă din străbunic în strănepot, și tot așa, înfruntând veacurile și legând privirea unui ochi spre trecut (spre prima jertfă din Grădina Edenului) cu privirea celuilalt ochi spre viitor, spre ziua când adevăratul Miel va veni și va săvârși adevărata jertfă.
Prezența „jertfei” în toate sistemele cultice conduce la o altă observație tulburătoare. La toate neamurile, jertfele jucau rolul de „daruri de înduplecare” pe care muritorii le aduceau zeilor: fie din roadele pământului, fie din animalele turmei, fie... vreo fecioară frumoasă sau copii abia născuți... Scopul jertfei se pervertise, prin subtila lucrare a diavolului. El urmărea îmbunarea zeului, câștigarea favorii lui. Vezi diferența? Jertfa devenise o „monedă” de merit pentru a face operativă relația cu zeul. E ca și cu telefonul public: merge numai dacă introduci cartela ta activă. Sau e ca și cu „șeful” de care depinde rezolvarea atâtor probleme: trebuie „atenționat”...
Această primă lovitură țintește drept în inima planului de mântuire: din „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29) – din mărturia dragostei lui Dumnezeu – jertfa devine un vot de blam la adresa Lui. Fiecare jertfă a omului Îl acuza pe Dumnezeu că este arogant, arbitrar, aspru, nemilos, neînduplecat, mânios, bănuitor, pornit pe rău..., care nu face nimic decât dacă Îl cumperi cu daruri scumpe... chiar cu rodul trupului tău (Judecătorii 11:31-35). Pentru că miza jertfei era chiar caracterul lui Dumnezeu, nu este de mirare că Satana s-a străduit să pervertească sensul jertfei.
Cain și Abel
Cu câtă înfrigurare așteptau Adam și Eva nașterea primului lor copil! Amintirea vie a Edenului pe care-l părăsiseră și remușcările tot mai puternice le-au hrănit speranța: nu cumva acest fiu va fi „sămânța femeii” care va zdrobi capul șarpelui? Astfel că l-au chemat „Cain” – „căpătat!”, căci Eva își spusese: „Am căpătat un om cu Domnul”, în original: „Am căpătat un om – pe Domnul!”[2]
Cu timpul, sosi și al doilea copil, căruia i-au pus numele „Abel” – de la „hevel”, doar o „suflare”... Motivul descurajării lor, deși nu ne este făcut cunoscut, poate fi bănuit din cele ce au urmat.
Indiferent că unul era păstor, iar celălalt agricultor, amândoi trăiau în aceeași casă și aveau toate de obște. Erau o familie, singura familie. Crescuți la umbra părinților, au urmărit cu aviditate de copil pocăința și nostalgia lor. Au privit cum mielul, cu care obișnuiau să se joace, murea pe altarul de jertfă și au învățat despre Eliberatorul care avea să vină curând.
Când au ajuns la vârsta bărbăției, cei doi s-au înfățișat înaintea Domnului cu câte o jertfă. Cain însă propune o reformă: De ce să nu-I aducă Domnului, în locul jertfei cu sânge, un dar al pământului, cel mai bun rod al muncii și priceperii sale? (Geneza 4:3). Domnul însă nu primește inovația (Geneza 4:5). Faptul acesta aprinde revolta în Cain!
În mintea cititorului răsare un șir de „de ce”-uri și speculații omenești. Să fi fost predestinație? Act arbitrar? Nici vorbă! Când mânia înflorește pe fața lui Cain, Însuși Dumnezeu Se coboară lângă el ca să-l câștige prin cuvânt: „Ce ai făcut tu nu e bine. Jertfa nu este «darul tău», ci e «darul Meu». Ea exprimă doar credința ta în «principiul substituției» care salvează. De aceea, orice jertfă trebuie să fie cu sânge, cu viață (Evrei 9:22), ca un preț de răscumpărare pentru viața ta!”
Cain însă se scutură. El venise cu cele mai bune roade ale muncii sale. El crede în om și în performanțele lui. El crede că, prin strădania sa, omul poate deveni suficient de bun. Crede că omul poate dobândi merite incontestabile, suficiente, în virtutea cărora să fie primit chiar și fără „sânge”. Cu alte cuvinte, el n-are nevoie de Salvator!
Elucubrațiile acestea nu puteau emana din mintea lui limitată. Aici se vede clar „școala” maestrului de diversiune, cu principiul său: „Vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.” Ceea ce susținea Cain nu este altceva decât principiul care stă la baza oricărei religii păgâne – fie că e hinduism, budism, jainism, confucianism, zoroastrism sau New Age: „Îndumnezeire prin eforturi și prin merite personale.”
Să reținem: Cain nu-L contestă pe Dumnezeu (nici diavolul n-o făcuse). El contestă doar „sângele” jertfei (pe Hristos)! El e nemulțumit cu poziția inferioară dată omului în actul închinării. El cere un alt tip de relație, nu de „penitent”, ci de „asociat” (chiar și cu numai 1% capital). El pretinde egalitate, parteneriat!
Și Cain alege să forjeze: cu sânge rece, îl ucide pe fratele său, avocatul „jertfei cu sânge”. Pământul înghite sângele primului martir, Abel (Geneza 4:8).
Marea luptă ia proporții nebănuite pe pământ. Cain fuge „din fața Domnului” la est de Eden. De-acum se profilează două tabere, două cauze, două filozofii de viață, care conduc la un clinci autoperpetuat: Homo homini – lupus[3].
[1] „Cuvintele zboară” – proverb latin.
[2] „Qaniti iș et Yhwh” se traduce: „Am căpătat om, pe (cu) Domnul.” Deși traducerile clasice preferă pe „cu”, prepoziția „et” cu acuzativul, ca în cazul acesta, conduce mai degrabă la traducerea: „pe Domnul”. În exclamația Evei se găsește speranța în făgăduința mesianică: Domnul întrupat în om care mântuiește.
[3] „Omul față de om (semenul său) este lup” (în latină). Lupii se devorează între ei, în ceas de criză.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Actul II: Polarizarea
Dacă, în războiul din cer, protagoniștii erau Hristos și Lucifer, în urma uzurpării, părțile beligerante se multiplică. Pe lângă 1) Hristos și 2) Lucifer, apare și 3) omul ca asociat al adversarului. Dar, prin voința lui Dumnezeu, această alianță luciferiană este pusă sub semnul nimicirii. Împărțit între Lumină și Întuneric, omul are șansa unei a doua alegeri.
De data asta însă nu mai e la fel de simplu ca la început... Pentru că în om, chiar înăuntrul lui, se regăsesc, pe de o parte, legea păcatului și a morții (Romani 8:2), iar de cealaltă parte, legea Duhului de viață în Hristos. Tot la fel cum în cer izbucnise război, în inima omului – ca o proiecție în miniatură – se conturează un alt război, un conflict de alegere. Tu pe cine alegi?
Grea întrebare. Căci luarea oricărei hotărâri este tot dureroasă. În cazul fericit, când Îl alegi pe Dumnezeu, decizia deranjează teribil firea pământească. Firea vrea permisivitate. Ea se simte confortabil în desfrâu, în păcat. Dimpotrivă, în cazul unei decizii rele, o altă parte din om sângerează până la psihoză: conștiința!
Este chiar motivul pentru care spunea Mântuitorul: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia!” (Matei 10:34) și „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Luca 9:23).
Dar omul n-are încotro: Trebuie să ia o decizie! Această decizie – fie spre bine, fie spre rău – îl așază într-una dintre cele două dependențe: Lucifer, în răzvrătire, sau Mihail, în mărturie contra celui rău!
Și așa, pe nebăgate în seamă, omenirea se polarizează în două tabere. Între ele este antagonism. E destul să aparții unei tabere, și devii vrăjmașul celeilalte. Din „război în cer”, s-a ajuns la „război între fiii oamenilor”. Să nu pierzi din vedere un lucru esențial: atunci când cineva se va ridica împotriva ta, să n-ai impresia că are ceva cu tine. Nu! E doar reacția față de stăpânul de care te-ai alipit.
Două genealogii
⁕ Reconstituire. Prin anii 1720–1730, Henry Jukes și Jonathan Edwards erau doi tineri de pe coasta de est a Americii, cu șanse egale în fața vieții. Amândoi erau deopotrivă de inteligenți, dar și egal limitați în posibilități materiale. Ambii și-au exercitat alegerea în felul propriu. Echipa de sociologie condusă de A. T. Pierson a reconstituit arborele genealogic al descendenților lor și a constatat următoarele:
Din totalul de 1 200 de progenituri ale lui Henry Jukes: 310 au fost cerșetori de profesie, 130 pușcăriași, 60 hoți de carieră, 7 criminali. Dintre cei 1 200, doar 20 au apucat să-și facă un rost în viață, dintre care jumătate numai datorită disciplinei dobândite în pușcărie.
În schimb, dintre urmașii lui Jonathan Edwards s-au remarcat: 14 președinți de universitate, 102 profesori, peste 100 de pastori și misionari externi, 112 avocați și magistrați. Dintre aceștia, 60 dețineau titlul de doctor...
Istoria primilor copii aduce foarte mult cu cazul Jukes versus Edwards.
Cain se identifică drept omul-demiurg. El construiește prima cetate din istorie (Geneza 4:17). Ziduri, bastioane... împotriva cui? Contra lui Dumnezeu, în ciuda asigurării Sale că-l va proteja de răzbunători. El însă respinge protecția divină și alege brațele sale, „cultul omului”. În „împărăția sa”, Cain aplică directivele magistrului său din umbră și stabilește o „nouă ordine”, cu adevărat „liberă”: poligamia (Geneza 4:19), petrecerea (4:21), industria de război (4:22), legea junglei (4:23,24).
De cealaltă parte, Set, „înlocuitorul” lui Abel, alege „cultul lui Dumnezeu”: rămâne în locuința originală, primită de la Creatorul: natura, ca semn de dependență și încredere în El. Set și urmașii săi sunt vulnerabili, „ca niște oi în mijlocul lupilor” (Matei 10:16). Strategia lor este însă misiunea: înaintea răului tot mai debordant, ei aleg să dea închinării o formă manifestă (Geneza 4:26).
Și iată... au trecut aproape 2 000 de ani. Polarizarea a atins extremele. Războiul rece, pe alocuri presărat cu pogromuri, încordează relația dintre „fiii lui Dumnezeu” – urmașii lui Set – și „fiii oamenilor” – urmașii lui Cain. Lupta este tot inegală. Mulți „fii ai lui Dumnezeu” preferă armistițiul în locul confruntării, o pace defectuoasă, pecetluită cu încuscriri.
Linia neprihănirii se îngustează tragic. Din cer, Dumnezeu nu mai găsește pe pământ decât opt „martori” pentru El: Noe cu familia lui. Miasmele sunt atât de ucigătoare încât, dacă Dumnezeu n-ar interveni, curând pământul ar trebui să dispară din univers, cu demoni și oameni, de-a valma... Și totuși omul mai are o șansă, nu ca diavolul...
Actul III: Potopul
⁕ Mt. Pele: La începutul secolului XX, când lumea trecea pragul unui „mileniu de aur”, insula Martinica – în mijlocul Antilelor aflate în Marea Caraibilor – era deja o atracție pentru civilizația sofisticată a Europei. Capitala ei, orașul Saint Pierre, așezată cochet la poalele unui con vulcanic, era alintată drept „Micul Paris”. Printre cei care gustaseră cândva deliciile ei interzise, fusese și pictorul Paul Gauguin (1887). Societatea de acolo trăia o viață „primitivă”, „naturală”, un alt fel de a zice pentru permisivitate și promiscuitate fățișă. Pe insulă lipseau „prejudecățile” sau rigorile morale. Erau câteva biserici, dar cum scepticismul devenise o modă, Dumnezeu nu-Și mai găsea locul.
Anul 1902 promitea să întreacă prin avântul lui tot ce fusese mai înainte. Un program electoral incendiar și apoi serbări și carnavaluri în cinstea câștigătorilor erau programate cu risipă pentru tot anul. În aprilie, când natura devenea seducătoare, muntele Pele a început să fumege. Straturi de cenușă fină au început să se depună pretutindeni. Apa izvoarelor își pierduse limpezimea și gustul. Țăranii din munte, îngrijorați, i-au întrebat pe cei din capitală, dar au primit asigurări că totul era bine.
Consulul american de pe insulă a solicitat Washingtonului să trimită niște experți vulcanologi. Savanții au venit, au urcat pe munte, au luat probe. Apoi au dat verdictul: vulcanul se trezea și devenea un pericol. S-a întâmplat ca telegrama alarmantă pe care consulul american a trimis-o înapoi la Washington să fie interceptată de Mouttet, guvernatorul insulei. Frumușel, acesta a înlocuit-o cu mesajul care-i convenea. Între timp, câteva erupții au inundat cu lavă satele din susul muntelui. Cei care scăpaseră cu viață au coborât în St. Pierre. Orașul devenise suprapopulat. Iar ca să menții cât de cât ordinea, este nevoie de „pâine și circ”. Mai ales circ...
Era luna mai. Tocmai era Paștele, așa că era o ocazie grozavă pentru o procesiune „à la St. Pierre”. La ora hotărâtă, o bandă de lăutari deschidea drumul. Urma un bărbat voinic purtând o cruce pe care guița de moarte un porc răstignit. Câțiva actori afumați, travestiți în preoți, cu sticle în mâini, cântau cât îi ținea gura o litanie veselă. Gloata, o mare nesfârșită, le ținea isonul în cascade de râs. Ce zi de neuitat!
7 mai. Vulcanul de pe insula vecină, St. Vincent, erupse cu un tribut de aproape 2 000 de victime. În Martinica însă, totul era bine. Seara, sosi guvernatorul Mouttet cu soția și traseră la hotelul l’Independence. Au venit să le aducă celor îngrijorați asigurări în plus că totul era bine!
În dimineața zile de 8 mai, pe când orașul dormea, după o noapte de chefuri și orgii, la ora 7:59, un șir de explozii teribile curmară liniștea. Un nor incandescent de gaze vulcanice de 700° C s-a prăvălit spre oraș. În numai trei minute, toți cei 30 000 de locuitori și vizitatori din capitală au fost incinerați de vii. Cei care-și făcuseră drum spre ocean au fost prăjiți în apă. Orașul se transformase într-o mare de flăcări.
Erupția s-a dovedit a fi cea mai nimicitoare din secolul XX și a treia ca distrugere din ultimele două milenii. Aproape toate victimele găsite erau lipsite de îmbrăcăminte. Se bănuiește că și hainele de pe ele s-au evaporat din pricina căldurii imense.
Un singur om din Saint Pierre a scăpat miraculos. Culmea! Era cel mai păcătos om de pe insulă. Se numea Auguste Ciparis, de 19 ani. Fusese condamnat pentru o bănuită crimă. Când a erupt muntele Pele, el se afla în celula subterană cu pereții groși și aștepta să fie spânzurat chiar în ziua aceea, pe 8 mai. Când l-au scos salvatorii, avea multiple arsuri, dar a supraviețuit. Sentința lui n-a mai fost executată niciodată.
Scena evocă întrucâtva starea dinaintea potopului. Avertismentele lui Noe erau nule. Binele și răul dispăruseră ca noțiuni din viața lor. Când nu mai există Dumnezeu în viața ta, automat tu însuți devii măsura lucrurilor. Și, când tu devii dumnezeu, începi să acționezi ca un diavol. Nu mai există atunci niciun hotar împotriva răului. Nu ignoranța, nici răutatea aceea primitivă, ci profanarea a ceea ce mai era sfânt, a singurei revelații care mai poate salva omul de la pierzare, aceasta este vina cea mai ruinătoare. De această vină se încărcase, până la ceruri, generația dinainte de potop.
Este remarcabil că, timp de aproape 2 000 de ani, Dumnezeu nu intervenise în niciun fel în stăvilirea răului. Ci „a suferit cu multă răbdare” (Romani 9:22) ticăloșia fără hotar. De ce? O dată: pentru ca alegerea omului să dea pe față nestăvilit spinii și roadele nelegiuirii. Și apoi: ca lumile de sus să învețe din creuzetul-pământ „ce-i ăla păcat”.