Deznodământul: „Protoevanghelion”
Pe om îl aștepta deznodământul fatal: „Căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:17). Cum? Nu trebuie să ne imaginăm un pluton de execuție din îngeri... Orice desprindere de Dumnezeu, Sursa vieții pe care o împrumutăm, înseamnă sinucidere. Intuind spectrul nimicirii, cei doi fug de Tatăl lor atunci când Îi aud pașii.
Dumnezeu vine cu aceiași pași ca Păstorul cel bun, care-Și caută oița: „Adame, unde ești?” (Geneza 3:9). Câtă lipsă de răzbunare, câtă compasiune! Fiecare întrebare parcă voia să le deschidă ochii spre mărturisire. Dar omul păcătos devenise incapabil să se întoarcă prin sine însuși.
Atunci, Dumnezeu ia inițiativa: „N-am să vă las prizonieri. Iată, sămânța ta, Eva, va zdrobi capul șarpelui... Va veni un Salvator! Și ruptura dureroasă, produsă de păcat, va fi reînnodată.” La orizontul speranței se aprinde o făgăduință rostită de Acela care nu poate minți: „Voi pune vrăjmășie între Satana și tine. N-am să te las în puterea farmecelor lui” (vezi Geneza 3:15). „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu și-i va pune numele Emanuel, care tălmăcit înseamnă «Dumnezeu este cu noi» (Isaia 7:14). Înfruntând realitatea momentului respectiv: „Satana cu noi”, Dumnezeu promite în schimb: „Eu Însumi voi fi cu voi.”
Pământul nu va rămâne o cloacă a fărădelegii, un poligon al iadului. Căci Dumnezeu Îl va trimite pe „Emanuel” – e încă un nume pentru Hristos, impus de turnura Marii lupte.
Părinții apostolici au numit Geneza 3:15 „Protoevanghelion” – adică „Evanghelia dintâi”, sau vestea cea bună în fașă. Unii teologi au rămas surprinși chiar, constatând că Dumnezeu Îl indică pe Mesia drept „sămânța femeii”, nu „sămânța femeii și a bărbatului”. Poate că e o aluzie la întruparea Lui doar din Maria, prin Duhul... În ziua aceea, revigorat de un puls de speranță, Adam schimbă numele femeii: din „Ișa” (femeie) în „Eva” (Chava = viață). Pentru că, ori de câte ori o va chema, își va mărturisi credința că din ea va ieși iarăși Viața, Hristosul!
Și pentru că verba volant[1], Dumnezeu instituie, pentru ființele materiale, o lecție materială numită „ceremonie”, pe care mi-o închipui cam așa: „Adame, vezi tu mielul acela? Cheamă-l... Vezi cât e de blând și cum te iubește? El Mă reprezintă pe Mine, care te iubesc... Acum, păcatul tău îți cere viața. Dar în locul vieții tale, voi plăti cu viața Mea. Până va veni ceasul acela, mielul Îmi va ține locul... Ia cremenea de jos... și junghie-l...” Neînțelegând ce urmează, Adam se execută. Într-o clipă, mâinile omului se acoperiră de roșu. E sânge... Asta e moartea! Sub ochii lui, în Eden, se săvârșea prima jertfă, lecția figurativă a Seminței femeii, care avea să vină și să împlinească în trupul Său blestemul cu care omul se făcuse dator: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:17).
Da, chiar în ziua aceea a păcătuirii, cineva murea în locul omului. Prin sacrificiul plătit, păcătosul putea să fie îmbrăcat în nevinovăția locțiitorului, în „haine de piele” (Geneza 3:21). Notează bine: Pielea nu crește pe pomi sau pe iarbă. Adam și Eva își acoperiseră goliciunea cu pielea primei jertfe, al cărei sânge pământul îl băuse în premieră absolută.
⁕ Mielul. În tradiția rabinică există o fabulă despre miel. Se spune că, odată, mielul s-a dus la Dumnezeu și i-a spus: „Stăpâne, ai fost nedrept cu mine. Nu mi-ai dat nicio armă ca să mă apăr de atâția dușmani pe care-i am. Nu mi-ai dat coarne, ca cerbului; nici colți, ca mistrețului; nici gheare, ca pisicii; nici forță, ca elefantului; nici țepi, ca ariciului, și nici măcar fuga, precum iepurașului... Ai uitat să-mi dai și mie o armă ca să mă apăr!” Creatorul i-a oferit, să probeze, pe rând, coarnele, colții, țepii, ghearele... și niciuna dintre aceste arme nu i se potrivea. Atunci, El i-a spus mielului: „Uite, îți voi da o armă cu care să poți rezista tuturor agresiunilor. Îți voi da... răbdarea!”
Morala fabulei este mare: În această luptă necruțătoare, Dumnezeu nu face uz de forță, de putere! Aceasta nu este lupta titanilor. Este lupta virtuții. Ceea ce este atât de străin de mintea omului, virtutea îngenunchează chiar și puterea. Aceasta va trebui demonstrat până la urmă!
Odată cu abdicarea lui Adam, se schimbă scena. Teatrul de luptă se mută pe pământ. Mica planetă albastră urmează să devină un Los Alamos, un loc pârjolit de experimentul libertăților totale, pavoazat de vaiete și doliu. Marea luptă însă este un proces cu o dinamică în creștere. Minciuna diavolului este inovatoare. Amprenta lui Dumnezeu trebuia ștearsă cu totul din fiecare atom sau moleculă. Cu mânecile suflecate, impostorul avea să-și desfășoare proiectele într-o progresie ascendentă. Fiecare act urmărea un anumit scop în programul său de schimonosire a chipului lui Dumnezeu pe pământ și în suflete.
Bătălia pământului
Actul I: Lupta în jurul jertfei
Înainte de orice mutare a inamicului, Dumnezeu înfipse în plămădeala pământului un monument al dragostei Sale: Jertfa. Principiul iubirii care se jertfește pentru om constituie însuși fundamentul religiei biblice. Principiul substituției, al vieții care plătește neascultarea și moartea, este temeiul credinței mântuitoare. Acest principiu al jertfei înlocuitoare devenea un act mărturisit și autentic doar atunci când se vărsa sânge pentru păcat. De ce sânge? Căci „viața trupului este în sânge” (Leviticul 17:11).
Noi vorbim cu destulă ușurință despre „iertare”, pentru că suntem obișnuiți să iertăm gratuit și să cerem să fim iertați fără vreun preț plătit. Dar dreptatea nu recunoaște decât iertare contra unui „preț” (vezi Romani 3:25). Chit pe chit. Cu precizarea că al doilea „chit” îl plătește altcineva în locul tău. Și a doua precizare: că – indiferent dacă păcatul era mare sau mic – prețul nu putea fi mai mic decât „sângele”. Acesta este principiul satisfăcător juridic: „Fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). Natura păcatului este atât de ofensatoare încât doar moartea poate anula relația „păcat – pedeapsă”.
Antropologii care pledează pentru unitatea speciei umane găsesc un argument decisiv în atotprezența „jertfei” în toate culturile religioase. Indiferent de rasă, cultură, spațiu geografic, epocă, religie, toate popoarele au „jertfa” la baza închinării. Moștenirea aceasta spirituală a fost transmisă din străbunic în strănepot, și tot așa, înfruntând veacurile și legând privirea unui ochi spre trecut (spre prima jertfă din Grădina Edenului) cu privirea celuilalt ochi spre viitor, spre ziua când adevăratul Miel va veni și va săvârși adevărata jertfă.
Prezența „jertfei” în toate sistemele cultice conduce la o altă observație tulburătoare. La toate neamurile, jertfele jucau rolul de „daruri de înduplecare” pe care muritorii le aduceau zeilor: fie din roadele pământului, fie din animalele turmei, fie... vreo fecioară frumoasă sau copii abia născuți... Scopul jertfei se pervertise, prin subtila lucrare a diavolului. El urmărea îmbunarea zeului, câștigarea favorii lui. Vezi diferența? Jertfa devenise o „monedă” de merit pentru a face operativă relația cu zeul. E ca și cu telefonul public: merge numai dacă introduci cartela ta activă. Sau e ca și cu „șeful” de care depinde rezolvarea atâtor probleme: trebuie „atenționat”...
Această primă lovitură țintește drept în inima planului de mântuire: din „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29) – din mărturia dragostei lui Dumnezeu – jertfa devine un vot de blam la adresa Lui. Fiecare jertfă a omului Îl acuza pe Dumnezeu că este arogant, arbitrar, aspru, nemilos, neînduplecat, mânios, bănuitor, pornit pe rău..., care nu face nimic decât dacă Îl cumperi cu daruri scumpe... chiar cu rodul trupului tău (Judecătorii 11:31-35). Pentru că miza jertfei era chiar caracterul lui Dumnezeu, nu este de mirare că Satana s-a străduit să pervertească sensul jertfei.
Cain și Abel
Cu câtă înfrigurare așteptau Adam și Eva nașterea primului lor copil! Amintirea vie a Edenului pe care-l părăsiseră și remușcările tot mai puternice le-au hrănit speranța: nu cumva acest fiu va fi „sămânța femeii” care va zdrobi capul șarpelui? Astfel că l-au chemat „Cain” – „căpătat!”, căci Eva își spusese: „Am căpătat un om cu Domnul”, în original: „Am căpătat un om – pe Domnul!”[2]
Cu timpul, sosi și al doilea copil, căruia i-au pus numele „Abel” – de la „hevel”, doar o „suflare”... Motivul descurajării lor, deși nu ne este făcut cunoscut, poate fi bănuit din cele ce au urmat.
Indiferent că unul era păstor, iar celălalt agricultor, amândoi trăiau în aceeași casă și aveau toate de obște. Erau o familie, singura familie. Crescuți la umbra părinților, au urmărit cu aviditate de copil pocăința și nostalgia lor. Au privit cum mielul, cu care obișnuiau să se joace, murea pe altarul de jertfă și au învățat despre Eliberatorul care avea să vină curând.
Când au ajuns la vârsta bărbăției, cei doi s-au înfățișat înaintea Domnului cu câte o jertfă. Cain însă propune o reformă: De ce să nu-I aducă Domnului, în locul jertfei cu sânge, un dar al pământului, cel mai bun rod al muncii și priceperii sale? (Geneza 4:3). Domnul însă nu primește inovația (Geneza 4:5). Faptul acesta aprinde revolta în Cain!
În mintea cititorului răsare un șir de „de ce”-uri și speculații omenești. Să fi fost predestinație? Act arbitrar? Nici vorbă! Când mânia înflorește pe fața lui Cain, Însuși Dumnezeu Se coboară lângă el ca să-l câștige prin cuvânt: „Ce ai făcut tu nu e bine. Jertfa nu este «darul tău», ci e «darul Meu». Ea exprimă doar credința ta în «principiul substituției» care salvează. De aceea, orice jertfă trebuie să fie cu sânge, cu viață (Evrei 9:22), ca un preț de răscumpărare pentru viața ta!”
Cain însă se scutură. El venise cu cele mai bune roade ale muncii sale. El crede în om și în performanțele lui. El crede că, prin strădania sa, omul poate deveni suficient de bun. Crede că omul poate dobândi merite incontestabile, suficiente, în virtutea cărora să fie primit chiar și fără „sânge”. Cu alte cuvinte, el n-are nevoie de Salvator!
Elucubrațiile acestea nu puteau emana din mintea lui limitată. Aici se vede clar „școala” maestrului de diversiune, cu principiul său: „Vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.” Ceea ce susținea Cain nu este altceva decât principiul care stă la baza oricărei religii păgâne – fie că e hinduism, budism, jainism, confucianism, zoroastrism sau New Age: „Îndumnezeire prin eforturi și prin merite personale.”
Să reținem: Cain nu-L contestă pe Dumnezeu (nici diavolul n-o făcuse). El contestă doar „sângele” jertfei (pe Hristos)! El e nemulțumit cu poziția inferioară dată omului în actul închinării. El cere un alt tip de relație, nu de „penitent”, ci de „asociat” (chiar și cu numai 1% capital). El pretinde egalitate, parteneriat!
Și Cain alege să forjeze: cu sânge rece, îl ucide pe fratele său, avocatul „jertfei cu sânge”. Pământul înghite sângele primului martir, Abel (Geneza 4:8).
Marea luptă ia proporții nebănuite pe pământ. Cain fuge „din fața Domnului” la est de Eden. De-acum se profilează două tabere, două cauze, două filozofii de viață, care conduc la un clinci autoperpetuat: Homo homini – lupus[3].
[1] „Cuvintele zboară” – proverb latin.
[2] „Qaniti iș et Yhwh” se traduce: „Am căpătat om, pe (cu) Domnul.” Deși traducerile clasice preferă pe „cu”, prepoziția „et” cu acuzativul, ca în cazul acesta, conduce mai degrabă la traducerea: „pe Domnul”. În exclamația Evei se găsește speranța în făgăduința mesianică: Domnul întrupat în om care mântuiește.
[3] „Omul față de om (semenul său) este lup” (în latină). Lupii se devorează între ei, în ceas de criză.