Ieri ai terminat de citit capitolul 3 – Războiul lumilor.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/pX1qkmdHEL6pBXaPA
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 4 – Mielul din Eden.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
James B. Irwin, pilotul modulului lunar al lui Apollo 15 (august 1971), cel care a petrecut 18 ore pe suprafața Lunii, comenta: „Când privești în jurul tău, în cosmos, ești de fiecare dată surprins de o priveliște de o inexprimabilă frumusețe, în fața căreia toate celelalte corpuri cerești pălesc. Este Mica planetă albastră, cu chip gingaș… Dar cât de mult contrastează acest tablou mirific cu realitatea de jos! Mlaștini ucigătoare ne împresoară; în jurul nostru mor copii de leucemie; între popoare mocnesc ura și războiul…” La numai un an după acest eveniment, tulburat, cosmonautul se retrage din Air Force și întemeiază „High Flight Foundation”, o organizație pentru propagarea credinței creștine și a iubirii între oameni. În 1992, moare otrăvit de cancer, „miasmele mlaștinii”.
Istoria pământului este, într-adevăr, o cronică sinistră. Dacă singurul rău pe pământ ar fi doar moartea, atunci viața încă și-ar purta farmecul și bucuriile ca un cântec de lebădă, stingându-se ușor, cu grație. Dar însăși viața este o totală contradicție. Și cu cât se zbate omul s-o facă mai bună și acceptabilă, cu atât mai mult se deteriorează. A doua lege a termodinamicii, „entropia”, stăpânește incontestabil în toate domeniile: fizic, psihologic, social, spiritual...
Chiar și fără intenții rele, omul își îndreaptă privirile în sus după un răspuns. Dar răspunsul a fost dat în Sfânta Scriptură.
⁕ Israel. Nu există pe tot pământul un loc mai controversat, mai stropit de sânge și ambiții fatidice ca Palestina. Problema coexistării a două popoare ireconciliabile în același spațiu, revendicat de amândouă drept „patrie”, este un nod diabolic. De ce atâta sfâșiere? Istoria biblică are răspunsul: Geneza 16. Nu este o greșeală a lui Dumnezeu, nici o simplă întâmplare... E alegerea lui Avraam. Pe pământ, orice alegere comportă consecințe... Și, de atunci până azi, cei doi fii ai aceluiași patriarh – Isaac (evreii) și Ismael (arabii) – se bat pentru aceeași patrie... Cine răspunde? În niciun caz Dumnezeu.
Pentru noi, pământenii, războiul din cer ne este dezvăluit foarte sumar, atât cât să înțelegem originea răului. Ne lipsesc multe detalii, pe care le vom afla în veșnicie. În schimb, lupta de pe pământ ne este prezentată în nenumărate detalii revelatoare. Această luptă ne aparține, este chiar lupta noastră. De aceea este atât de vital să ne aplecăm asupra istoriei biblice și să-i surprindem momentele decisive, punctele de turnură, ca să recunoaștem apoi, din toate acestea, marile motive care se regăsesc în confruntările de atunci, dar și de acum.
Preludiul 1: Avertizarea
În urmărirea scenelor războiului din cer, am rămas cu o problemă din Apocalipsa 12:9 nerezolvată: De ce diavolul, după ce nu i s-a mai găsit loc în cer, „a fost aruncat pe pământ”? Sună ca și cum pământul ar fi gheena universului, bun pentru deșeuri radioactive...
O rază de dumerire ne aduce Apocalipsa 12:12: „Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi...” Între „a fi aruncat” și „a se pogorî” este o deosebire ca între obiect și o ființă. „Pogorârea” sugerează o voință și, implicit, o responsabilitate. Din responsabilitatea lui Dumnezeu, lucrurile par să se transfere în cea a diavolului.
Privită din perspectiva omului, sosirea lui Lucifer pe pământ în niciun caz nu a fost o fatalitate arbitrară, un fel de: „Du-te... pe pământul lui Adam.” Scriptura explică tot contextul: „Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru... El să stăpânească peste tot pământul»” (Geneza 1:26). Ca să fie cât mai asemenea Stăpânului, Adam a primit pământul și titlul de guvernator al lui. Odată cu acest mandat, Tatăl îl dotează și cu un program de viață care să-i mărească fericirea: „Să lucreze grădina.” În acest privilegiu avea el să găsească loc pentru inițiativă, creativitate, responsabilitate. Și Tatăl mai adaugă un amendament: „Și s-o păzească!” (Geneza 2:15)
Surprinzător! La data aceea, pe pământ nu era decât omul și familia necuvântătoarelor, supuse lui. De ce „s-o păzească”? De cine? Exista vreun inamic?
Revelația dezleagă pas cu pas enigma. Odată ce Dumnezeu – de dragul locuitorilor universului – a ales să nu nimicească pe diavolul și răzvrătirea din fașă, apărea o consecință la fel de cosmică: Unde să emigreze intrigantul, când tot universul era al lui Dumnezeu?
Se ivise deci prilejul ca ființele inteligente din univers să-și exercite alegerea. Lucifer și îngerii lui urmau să „bată la ușa” fiecărei planete, iar „adamii” acestora să aleagă: fie să-l primească, fie să-l alunge. Locuitorii lumilor aveau ocazia să-și exprime atașamentul față de Dumnezeu sau, dimpotrivă, față de așa-zisul „liberator”. Dumnezeu știa că și planeta Pământ urma să suporte coliziunea cu demonii. De aceea, încă din prima zi, Dumnezeu l-a luat pe om aproape, l-a informat cu de-amănuntul de starea de revoltă existentă, cât și de intenția impostorului de a-și găsi un refugiu, poate chiar pe pământ. Era partea lui Adam și a Evei să-și păstreze darul și fericirea.
Preludiul 2: Pomul interzis
Probabil că, pentru un liber-cugetător, acesta este unul dintre subiectele biblice cele mai controversate. Iată: o lume perfectă; un Dumnezeu drept și iubitor; oameni fără înclinație spre rău, și totuși, în mijlocul paradisului, un „pom” interzis... Cu ce scop?
Desigur, eu aș fi dorit să nu existe. Dar nu se putea! Însăși condiția omului, de ființă liberă, poartă cu sine răspunsul. Un robot, care acționează după un program impus de constructor, n-are nicio dimensiune morală. Roboții n-au capacitatea de a evalua, nici posibilitatea de a alege între bine și rău. Dar, pentru a fi cu adevărat chipul lui Dumnezeu, omul trebuia să aibă atât a) libertatea de a lua decizii morale; cât și b) ocazia de a-și exprima alegerea, oricât de mare ar fi fost riscul pe care o asemenea libertate îl implica.
⁕ Prințul Negru. În timpul Războiului de 100 de Ani, dintre Anglia și Franța, regele englez Edward al III-lea debarcă, în 1346, în Normandia, cu pretenția de a anexa, în presupusa calitate de „moștenitor”, regatul Franței. Lupta decisivă s-a dat la 28 august, în apropierea localității Crecy. Regele era însoțit de fiul său mai mare, prințul Edward, un flăcău de abia 16 ani, îmbrăcat într-o armură neagră. Pentru acea bătălie, regele îl puse pe prinț să conducă singur flancul stâng, mai vulnerabil. Nu era un antrenament pe timp de pace. Era un război în toată regula, pe teren străin, și implica un risc imens, dacă ne gândim că englezii înfruntau oastea lui Filip al VI-lea, de două ori mai numeroasă! De pe deal, regele și generalii săi priveau desfășurarea luptei. La un moment dat, contele Thomas Warwick observă cum francezii îl recunoscură pe prinț și, printr-un atac debordant, reușiră să-l doboare de pe cal. În jurul acestuia se produse încăierare. „O, sire”, interveni contele. „Lăsați-mă să merg în ajutorul prințului până nu e prea târziu...” Calm, regele îl întrebă: „E mort prințul?” „Nu, sire, dar...” „Atunci lăsați-l singur”, zise Edward. „Este privilegiul său să dovedească tuturor că e un urmaș vrednic de tronul Angliei.” Judecata lui se dovedi înțeleaptă. Prințul reuși să se redreseze și chiar să respingă trupele lui Filip al VI-lea. Tinerelul va intra în istorie sub numele de Prințul Negru și va repurta și alte victorii strălucite.
Dumnezeu risca și El așezând „pomul oprit” în grădină. Dar numai oferindu-i ocazia de a-și exercita discernământul și voința putea să-l formeze pe Adam să guverneze pământul liber și drept, după asemănarea lui Dumnezeu.
Pe marginea acestui episod, teologul Karl Barth spunea că înainte de testul pomului oprit, Adam „putea să nu păcătuiască” – în sensul că avea capacitatea de a alege atât binele, cât și răul. Iar în cazul că ar fi trecut cu bine testul pomului oprit, Adam „n-ar mai fi putut să păcătuiască” – în sensul că alegerea binelui avea să-i dea identitatea și tăria de copil de Dumnezeu, determinat să facă doar binele.
Așadar, pomul acesta, numit „pomul cunoștinței binelui și răului”, apărea, în contextul Marii lupte, ca o necesitate. Conflictul ardea între intrigant și Dumnezeu, care S-a făcut vulnerabil. Toate ființele inteligente din univers erau chemate ca martore în proces: pentru sau contra Lui. Pentru Adam, pomul oprit nu era altceva decât „urna de vot”. Adame, e rândul tău!
Confruntarea: Atacul-surpriză
Adam era informat și pregătit. Știa că urma o confruntare. Când și cum – nu-i era descoperit.
Geneza 3:1-6 ne relatează filmul evenimentelor. Mai întâi, are loc un „travesti” – prima ședință de spiritism de pe pământ – când diavolul s-a folosit de un șarpe drept „mediu” (3:1). Apoi urmează un dialog pașnic, deloc agresiv, menit să câștige încrederea (3:2,3). Și, în final, vine aruncarea momelii într-o manieră atrăgătoare: e teza fascinantă a „înălțării”, „a depășirii condiției proprii” – chiar viziunea care-l îmbătase și pe el în ceruri – și prin care îl instiga acum pe om la răzvrătire, în numele libertății și al progresului (3:4,5).
În jocul de sub pomul cunoștinței binelui și răului se regăsește strategia Satanei. În esență, el atacă porunca divină ca fiind relativă, restrictivă și irațională. Atacă apoi caracterul lui Dumnezeu, sugerând lipsă de iubire prin faptul că vrea să-l mențină într-o stare de inferioritate. Și, în cele din urmă, plusează pe „luciferism”, pe ambiția de a fi deveni dumnezeu.
În timp ce Eva contempla surprinsă șarpele grăitor, un gând poate că-i trece prin minte: „Dacă un animal – mâncând din pomul oprit – a ajuns să vorbească, atunci este foarte plauzibil ca și eu să ajung... divină!” Recunoști ceva în firul logic al Evei? În visul ei se regăsește promisiunea tuturor religiilor orientale: omul poate să ajungă apoteoza, zeificarea – înălțarea din starea de om la cea de dumnezeu!
Și Eva ia fructul. Chiar și dacă n-ar fi mușcat din el, în minte deja comisese păcatul, prin actul alegerii ei (Geneza 3:6). Decizia fiind luată, Eva pledează cum poate mai bine, afectiv și rațional, în a-l determina pe Adam să parcurgă și el „experiența transcendentală”. Extazul aventurii îi cuprinde pe amândoi, doar câteva minute. Căci o angoasă îngrozitoare îi ia locul. Lumina care-i învăluia s-a risipit, iar ei se descoperă „goi”, fugari de Dumnezeu (Geneza 3:7-10).
⁕ „Angst”. Martin Heidegger, filozof german din prima jumătate a secolului trecut, stâlpul central al existențialismului, are realismul și curajul să afirme că felul obișnuit în care un om își autentifică existența este prin „angst”. În germană, angst înseamnă frică! Pentru mare sau mic, pentru faimos sau anonim, frica este numitorul comun al tuturor. Dacă Heidegger ar fi cunoscut pasajul din Geneza 3, ar fi ajustat poate afirmația sa temerară. Ar fi spus doar că frica este numitorul comun al experienței „omului căzut în păcat” și că, dimpotrivă, cel credincios scapă de chipul ei monstruos: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica” (1 Ioan 4:18).
Iată primele consecințe: Pentru om – frică. Pentru pământ – un nou „stăpân”, prin uzurpare. Pentru univers – apariția unui buncăr al răului, a unui chist de rebeliune în trupul familiei universale.
Acum îl înțeleg pe Ioan, scriitorul Apocalipsei, când scria: „Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare” (Apocalipsa 12:12). Aici nu există nicio fracțiune de arbitrar, ci exclusiv alegerea liberă a omului. Din dragoste pentru făptura mâinilor Sale, Dumnezeu o ratifică.