Primul care atacă
Cine a fost primul? Întrebarea pare fără rost: evident, „balaurul”...
Și totuși surpriza vine în Apocalipsa 12:7: „Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul” este prima afirmație, și abia după aceea vine riposta lui Satana.
Mesajul este extraordinar. Oare Atotștiutorul Dumnezeu a stat pasiv, în timp ce Satana umbla de la ureche la ureche cu insinuările lui? Dacă Dumnezeu îl iubea chiar și pe Lucifer, atunci trebuia să facă ceva pentru recuperarea lui și a posibililor partizani, nu-i așa? El avea un plan amplu de recuperare a copilului său ieșit din minți și a tuturor celor infestați de „antraxul” intrigii. Nu prin forță, căci forța nu este compatibilă cu iubirea, ci prin dialog, prin Cuvântul înduplecător, care era de la început.
Cu siguranță că Tatăl și Fiul l-au luat deoparte în repetate ocazii pe Lucifer, prezentându-i cu toată afecțiunea consecințele dezastruoase ale alegerii pe care intenționa s-o facă. Și nimeni dintre cei care ar fi vrut să devină acoliții rebelului n-a fost uitat.
În final, alegerea liberă aparține fiecăruia. Și ei au ales: inițiativa salvatoare a lui Mihail a fost respinsă...
Este momentul dezvăluirii personajului misterios „Mihail”. Ca orice nume din Biblie, și acesta are semnificație: „Michael”, în ebraică, se traduce cu: „Cine este ca Dumnezeu?”
În numele acesta se condensează esența Marii lupte. Ați prins-o? Cineva tocmai a emis pretenția că „va fi ca Dumnezeu” – cu intenția de a lua locul Celui care, cu adevărat, era „ca Dumnezeu”. Numele „Mihail” devine un strigăt de luptă, o deviză de război, o replică la o provocare anterioară.
Acest erou, care poartă numele de „Mihail”, apare în Daniel 10:13,21 și 12:1 ca „Prinț”, adică Fiul Împăratului (Sar, în ebraică, este tradus de Cornilescu prin „voievod”); el este onorat cu titlul de „UNA din căpeteniile CELE mai de seamă” – e simplu de înțeles în lumina Sfintei Treimi.
Textele din Daniel, împreună cu cele din Apocalipsa 12:7 și Iuda 9 – dacă sunt citite în lumina textelor din 1 Tesaloniceni 4:16 și Ioan 5:25-29 – ne conduc la concluzia luminoasă că Mihail, Comandantul divin, care S-a aruncat în Marea luptă până acolo că a coborât în epicentrul luptei, pe pământ – terenul minat al vrăjmașului –, este doar numele-steag al Mântuitorului, luat odată cu izbucnirea războiului din cer, tot așa după cum numele „Isus” – transliterarea ebraicului Yehoșua: „Dumnezeu salvează” – este supranumele Fiului lui Dumnezeu în planul salvării omului, în contextul războiului de pe pământ.
Deznodământ provizoriu
Apocalipsa 12:8,9 consemnează: „Dar (balaurul și îngerii lui) n-au putut birui. Și locul lor nu li s-a mai găsit în cer...”, ci au fost aruncați pe pământ.
În acest punct, căile minții mele se înnoadă. De ce pe pământ?
⁕ „Dacă...” Am găsit odată o poezie în limba franceză: „Si j’etais Dieu” („Dacă aș fi Dumnezeu”) – niște versuri mișcătoare. „Dacă aș fi Dumnezeu” – spunea poetul – „aș șterge norii de pe cer, să fie numai soare; aș înlătura durerea, și lacrima, și despărțirea dintre cei ce se iubesc...; aș întoarce inimile împietrite către orfani și cei nenorociți; aș dărâma spitalele – pentru că n-ar mai fi necesare...”
Poezia era îmbibată de durerea neputinței. Dar purta în ea și o acuzație: De ce Dumnezeu, dacă este atotputernic, n-a epurat lumea noastră de relele care o macină și o secătuiesc? De ce prelungirea agoniei până la ora asta târzie din noapte? De ce? Vă mai amintiți de întrebările de la începutul capitolului?
Răspunsul promis vine printr-un posibil scenariu al unui exercițiu de imaginație:
La tronul lui Dumnezeu se adună câțiva îngeri nedumeriți... „Tată”, spune unul dintre ei, „unde e fratele nostru Lucifer?” Tatăl Se încruntă puțin, apoi răspunde: „Păi, nu mai e.” „Adică... cum nu mai e?” întreabă nedumeriți îngerii. „L-am omorât ceva mai înainte...” „L-ai... ce?” „L-am pedepsit și a murit.” „Murit? Cum adică?” „Simplu: pentru păcatul comis, am hotărât să nu mai existe.” „Păcat? Dar, Tată, ce-i aia «păcat»?” „Este... eh... ceva pe care voi nu-l înțelegeți...” Pauză!
Dacă ai fi tu acel înger, ce gânduri ți s-ar naște în minte? „Păcat... omorât...?” Cuvintele nu reușesc să comunice absolut nimic unor ființe cerești cu totul incapabile să înțeleagă ce e păcatul și moartea. În schimb, îndoiala s-ar răspândi ca petrolul pe fața oceanului. Și un mare semn de întrebare ar stigmatiza, pentru toți vecii, caracterul lui Dumnezeu. În locul laitmotivului „Dumnezeu este iubire”, ar fumega o îndoială de nesuportat: „Nu cumva, totuși, Satana a avut dreptate?” Iar nota de fericire și recunoștință ar fi făcut loc unui bemol nenorocit. Ascultarea din iubire ar fi dat loc ascultării și supunerii din frică, o închinare amestecată cu angoasă: „Nu cumva mâine este rândul meu să mă… «păcat» și «omorât»?”
⁕ Cin Șih Huang Ti (260–221 î.Hr.). Cu câțiva ani buni în urmă, s-au găsit osemintele primului împărat chinez, odihnind într-un sicriu de aramă. La gura mormântului străjuiau 6 000 de soldați de teracotă pictată, fiecare având trăsături individuale. Ajuns împărat la numai 13 ani, băiatul suveran a dorit să impună ordine și disciplină în imperiu. Istoria menționează că a strâns o armată de aproape un milion de războinici, câștigând stăpânire peste ceilalți regi chinezi. Odată, într-o singură campanie, a ucis 40 000 de răzvrătiți, după ce aceștia se predaseră. El plănuia ca împărăția lui să dureze zece mii de ani prin dreptate! Pentru asta a stabilit o monarhie centrală puternică și un cod de legi drepte pentru toate regiunile. A construit drumuri și canale și o nouă capitală. Palatul său măsura peste 2 km lungime și 800 m lățime și avea pasaje subterane. Ca să evite un eventual atentat, dormea în fiecare noapte într-un alt dormitor dintre cele 270. El a construit și Marele Zid Chinezesc, cu prețul a zeci de mii de ocnași, care au murit lucrând la el. Osemintele lor au fost încorporate în mortarul construcției, fapt pentru care se spune că Marele Zid este cel mai lung cimitir de pe pământ. Prin intermediul Zidului, puteau fi trimise mesaje în toată China în cel mult 24 de ore. Împăratul Cin (sau Kin) a fost primul mare conducător, de unde și vine numele modern al Chinei. El a impus o strălucită ordine, dar... pe calea forței. Drept rezultat, miniștrii lui n-au mai putut suporta tirania. Prim-ministrul a pus la cale un complot, și împăratul a fost asasinat la 41 de ani. A doua zi, i-au ordonat și fiului său să se sinucidă. În loc să întemeieze un imperiu care să dăinuie zece mii de ani, dinastia lui a fost cea mai scurtă din istoria Chinei...
O, ce bine e că nu sunt eu Dumnezeu! Alternativa Lui este incomparabil mai înțeleaptă, mai dreaptă și plină de iubire decât soluția forței. Numai că alternativa Sa cere timp, iar amânarea aceasta costă, pentru o vreme, „durere”.
Este durerea noastră. Și totuși e durerea Altcuiva! Dacă ne gândim puțin, nouă, egoiștii, puțin ne pasă că 40 de milioane de oameni din Africa Subsahariană sunt osândiți la moarte lentă prin SIDA! Că, dintre aceștia, 12 milioane sunt numai copii. Sau că aproape un miliard dintre locuitorii Terrei sunt copii care se află în pragul înfometării și al morții! Nu vei înțelege durerea lui Dumnezeu decât dacă-i substitui pe acești nenorociți cu copiii tăi, cu cei pe care-i iubești și pentru care ți-ai da viața! Acum înmulțește durerea ta de milioane și milioane de ori!!
Operațiunea „Mihail”
Viziunea „războiului din cer” este una dintre cele mai adânci revelații biblice, o lentilă miraculoasă, care așază întrebările în ordine și le dă un răspuns cu sens. Viziunea lui ne conduce să înțelegem nu numai cauzele nevăzute ale stărilor de lucruri, ci și misiunea cu totul specială a lui Isus Hristos, în cer și pe pământ.
⁕ Filipine. La 7 decembrie 1941, Japonia a atacat și a anihilat flota de război a Statelor Unite, cantonată în Pearl Harbour, Hawai. La numai o zi după, trupe japoneze au invadat insulele Filipine – una dintre cele mai importante baze militare americane din Pacific. Depășit de situație, în mai 1942, generalul Douglas MacArthur a fost nevoit să lase pe cei 80.000 mii de militari ca prizonieri, scăpând cu ajutorul unui submarin. În ultimul său mesaj către soldați, generalul a promis: „Mă voi întoarce.”
Închiși în lagăre de muncă forțată și de exterminare, prizonierii își duceau zilele în speranța că generalul lor se va ține de cuvânt. La numai o lună, în urma bătăliei de la Midway, între 3 și 6 iunie 1942, balanța războiului se înclină în favoarea americanilor. Și, în timp ce prizonierilor li se părea că așteptarea nu se mai termină, războiul din Pacific se îndrepta – încet, dar sigur – spre victorie. Era doar o problemă de timp.
Curând deveni evident că strategia „pașilor mărunți” a lui Douglas MacArthur – de recucerire a tuturor insulelor care pavau drumul spre Japonia – era de prisos și că un atac persistent și masiv, concentrat direct asupra Japoniei, putea conduce la un final accelerat. Și totuși... generalul MacArthur hotărăște să amâne victoria finală. La mijloc era un cuvânt de onorat: promisiunea că „mă voi întoarce”. El decise ca mai întâi să recucerească Filipinele și să-și salveze soldații care îndurau condițiile îngrozitoare ale lagărului doar cu gândul la promisiunea făcută. Și, în sfârșit, la 20 octombrie 1944, trupele eliberatoare debarcau pe plaja insulei Leyte.
Într-o dimineață, cerul de deasupra lagărului se umplu de nenumărate puncte: erau parașutiști. Mii de prizonieri au uitat de groaza morții. Cu privirile pironite pe cer, strigau electrizați: „Vine generalul MacArthur. Vine eliberarea!” Gardienii japonezi și-au părăsit posturile. Curând, oștirile de sus s-au întâlnit cu nenorociții de jos într-una dintre cele mai înălțătoare clipe ale războiului.
În lumina dramei de mai sus, te întreb: Care era scopul pentru care a venit Isus pe pământ? Doar „să ne mântuiască pe noi”? Dacă ar fi fost doar pentru aceasta, lucrurile ar fi evoluat cu totul altfel, mult mai simplu și mai scurt. Dar după cum salvarea prizonierilor din Filipine a fost un mic episod al unui război de proporții mondiale, la fel și mântuirea păcătoșilor, a prizonierilor de pe Terra, constituie doar un segment mic al unui alt mare război, războiul cosmic. Căci, înainte de a salva prizonierii, Mihail trebuie să împlinească un alt obiectiv, unul cosmic: „Să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul” (Evrei 2:14), și „să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). Scopul Său – de a lichida inamicul și de a îndreptăți caracterul lui Dumnezeu – este marea miză cosmică, în comparație cu care salvarea lagărului de prizonieri este unul secundar, deși cât se poate de prețios.
Viziunea Marii lupte schimbă fundamental coordonatele creștinismului. Isus nu mai stă deasupra norilor într-o beatitudine pasivă. Iar timpul care trece nu este risipă. O luptă nevăzută încă își mai lansează ultimele convulsii. Încă este nevoie de „Mihail”, dar și de martori: de tine, frate Iov! Ridică-te din cenușă! Mai ai o mărturie de dat!