⁕ Benedict Arnold (1741–1801). Enciclopedia Britanică îl numește „patriot american, căpitan energic și ambițios...” La numai o lună după începerea Războiului de Independență, Arnold se oferă voluntar pentru cucerirea fortului Ticonderoga din mâna britanicilor. Fortul era poarta strategică spre Canada. Împreună cu un alt ofițer, reușește să cucerească fortul, folosindu-se doar de 83 de oameni! Ca recunoaștere, Washington îi încredințează capturarea Quebecului, unde este grav rănit.
Promovat la rang de general de brigadă, având sub comanda sa o flotilă nesemnificativă, Benedict învinge pe lacul Champlain o flotă britanică serioasă, devenind erou al războiului. Cu imaginea de sine gonflată, Arnold așteptă onoruri. Dar pentru faptul că n-a fost imediat promovat la un rang mai înalt, se supără și vrea să plece... Doar apelurile speciale ale lui Washington l-au întors din hotărâre. În continuare, Arnold strălucește: repurtează o victorie la Danbury și este în sfârșit promovat ca general maior, apoi cucerește fortul Stanwix. În bătălia crucială de la Saratoga, unde va fi iarăși rănit, intervenția strălucită a lui Benedict Arnold întoarce balanța războiului, unde este iarăși grav rănit.
Meritele sale sunt pe deplin recunoscute. Totuși, Arnold aspiră la mai mult! Washington îi dă comanda militară a orașului Philadelphia, de curând smuls din mâna britanicilor. Aici, în mod inexplicabil, eroul Benedict Arnold începe să simpatizeze cu familiile pro-britanice, căsătorindu-se cu fiica unei familii antirevoluționare. La nici un an de la instalarea lui, în primăvara anului 1779, el se pretează în a duce tratative secrete cu dușmanul, prin maiorul englez John Andre. Acesta din urmă, deghizat în civil, se întâlnește în plină noapte cu o patrulă americană chiar pe când se întorcea spre liniile britanice. Confundându-i cu o patrulă britanică, Andre îi înștiințează pe revoluționari că este ofițer britanic. Pe loc, aceștia îl arestează și-l percheziționează. În buzunar i-au găsit un permis de liberă trecere semnat de Arnold, iar în călcâiul cizmei – planurile secrete ale fortului West Point-ului, pe care Arnold i le-a oferit contra făgăduitei sume de 20 000 de lire. Din fericire, West Point-ul este salvat, dar Benedict Arnold, deconspirat, reușește să fugă în liniile dușmane. Reputația sa e pătată și mai mult când fostul erou al revoluției americane conduce personal un raid împotriva fraților săi, la New London, în 1781.
Refugiat în Anglia, Benedict Arnold rămâne inactiv, ostracizat și bolind până la moarte. Pe patul de moarte, ultima lui dorință a fost să fie îmbrăcat în uniforma americană. Dureros!
Istoria recunoaște că, exceptându-l pe Washington însuși, Arnold a fost cel mai curajos și cel mai întreprinzător comandant american, ceea ce face ca trădarea lui să fie și mai monstruoasă. Cum a fost cu putință?
Se subînțelege: gelozia. Mândria și gelozia au fost și cauza războiului din cer. Raționamentul suna cam așa: „Dacă Fiul are aceeași slavă ca și Dumnezeu, atunci, pe lângă Dumnezeu, de ce n-aș putea primi slavă și eu, care stau chiar lângă tron?”
Jindul acesta tăinuit va izbucni din nou, în mod brutal, la ispitirea Domnului Hristos în pustie. Simțind momentul prielnic, Satana Îi propune lui Isus să-I ofere toată stăpânirea lumii, în schimbul închinării și al subordonării Sale înaintea impostorului (Matei 4:9). Era visul lui neîmplinit...
Probabil că te întrebi: De ce nu l-a nimicit Dumnezeu pe Lucifer încă din fașă, pentru ca răzvrătirea lui să nu se lățească într-un război cosmic? Răspunsul va veni la urmă.
Natura războiului
Când spui „război”, te gândești la arsenalul urii, cu toate instrumentele ei: de la măciucă la născociri electronice complicate.
⁕ Jaful băncii. La 23 octombrie 1959, câțiva bandiți, mascați și înarmați cu pistoale automate, au pătruns în New York’s Morgan Guaranty Trust și, prin îndrăzneală și rapiditate, au furat 13 milioane de dolari în câteva minute, după care au dispărut fără urmă.
Scenariul de mai sus este anacronic, demodat. Astăzi există metode mult mai sofisticate de a ruina o bancă: să spargi coduri, prin rețeaua de Internet sau, și mai rău, să lansezi zvonuri alarmiste în mass-media și să subminezi credibilitatea băncii. Rezultatul va fi falimentare totală.
Războiul din cer începe să se clarifice. Nu era o confruntare cu săgeți, praștii și nici cu arme de foc, ci un război al minciunii.
Ex-Lucifer știa prea bine că nu-L poate lovi direct pe Dumnezeu, în schimb putea face război contra imaginii Sale din mintea ființelor inteligente din univers. Acesta este cel mai parșiv război, o campanie subtilă de calomniere, de distrugere de imagine, un conflict inegal, întotdeauna în avantajul intrigantului. Este un război nu cu bombe, ci cu idei care pătrund până în adâncul sufletului cuiva, idei care uneori nu mai pot fi dezrădăcinate...
Strategia războiului: Intriga
⁕ Iago. Cred că prea puțini au auzit de „Maurul din Veneția”, de Giambattista Giraldi. În schimb, cei mai mulți dintre noi cunoaștem versiunea englezească „Othello”, de W. Shakespeare. Motivul pentru care una s-a impus în mod strălucit, iar cealaltă s-a pierdut prin arhive se datorează unui singur personaj. Când Shakespeare a împrumutat piesa italianului, în 1604, el a refăcut total caracterul intrigantului Iago. Dintr-un personaj secund, acesta devine figură centrală, turnanta întregii tragedii. Așadar, „intrigantul”!
Numele unuia dintre protagoniștii războiului ceresc ne-a fost descoperit: „Diavolul și Satana” (Apocalipsa 12:9). Aceste două nume poartă o semnificație! În greacă, diabolos înseamnă „acuzatorul, pârâșul, intrigantul”, iar satan din ebraică înseamnă „împotrivitorul, adversarul”; în cadrul juridic, „adversarul” desemnează „acuzatorul”.
Războiul ceresc a demarat cu totul inegal. „Lupta dreaptă” presupune un „ring”, cu reguli de confruntare, menite toate să pună în evidență „adevărul”. Confruntarea cu minciuna, în schimb, defavorizează din start adevărul. E ca și cum un voinic cu brațele goale s-ar lupta cu un pistolar.
Noi, cei căliți în focul răutății lumii, suntem cât de cât imuni în fața intrigii. Experiența cicatricelor căpătate în relațiile interumane ne-a învățat să filtrăm atent tot ce auzim.
Imaginează-ți însă un tărâm al curăției totale, în care făpturile, în nevinovăția lor, sunt total lipsite de gardă, gata să accepte orice informație, fără niciun filtru. Cum ar putea ele să discearnă o minciună? Sau cum ar putea cineva acuzat pe nedrept să se apere, când Iago ar găsi tot atâta credibilitate?
În cer, efectul minciunii a fost dramatic. Apocalipsa (12:4) descoperă dezastrul doar prin proporții: „A treia parte” dintre îngeri sunt trași de balaur de partea sa. Sunt cei care acceptă intriga și devin suporterii revizionistului.
Adevărul, ca să-și dovedească nevinovăția în fața minciunii, are nevoie doar de timp, căci în timp se dă arama pe față. Și timp a cerut și Dumnezeu, un timp care se apropie de scadență.
Martorul Iov
Din cer, războiul ajunge să cuprindă tot universul. Nici pământul nu scapă de pârjolul lui. Apocalipsa 12:9 adaugă scurt: „Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui.”
Și iată, etapa a doua a Marii lupte. Se plănuiesc noi intrigi și noi atacuri asupra imaginii lui Dumnezeu (le vom găsi în capitolul următor). Dar etapa aceasta adaugă încă un rol pe scenă: între părțile implicate apare și „martorul”.
În Scriptură există cartea lui Iov, o secțiune unică, pentru că este depozitara unei revelații speciale. Ea importă secvențe dintr-un episod petrecut dincolo de cortină, scene jucate într-un cadru departe de pământ.
Actul I: Iov 1:6 ne transportă într-un congres universal, o mare adunare a tuturor „fiilor lui Dumnezeu”. Despre cine este vorba aici? După Scriptură (Luca 3:38), e vorba de toți „Adamii” – părinții primari ai altor lumi locuite. Ca patriarhi, ei vin în calitate de reprezentanți ai popoarelor-surori de pe celelalte planete.
Dar Adam lipsește... Din partea pământului însă, vine Satana (Iov 1:6). El pretinde că este titularul de drept, prin faptul că Adam a abdicat în favoarea lui, în urma cedării în fața ispitei de a mânca din „pomul oprit”.
Tema centrală a congresului? Cu Satana în coastă, tema nu poate fi alta decât „autoritatea lui Dumnezeu”.
Satana pretinde că autoritatea lui Dumnezeu este relativă; ca dovadă, pământul este moșia lui (Iov 1:7), iar omenirea îi aparține prin alegere democratică.
Dumnezeu îl oprește. Pretențiile diavolului de „stăpân al pământului” sunt gratuite. Argumentul lui Dumnezeu se cheamă „Iov”: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” (Iov 1:8).
Satana replică: „Stop! Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?” Evident, este vorba de o supoziție. Dar în inima acestei insinuări, se află un singur cuvânt care poartă o acuzație de mare clasă – „degeaba”. Urmăriți impresionantul rechizitoriu pe care acest „degeaba” I-l poate aduce direct lui Dumnezeu:
1. Motivația pentru loialitatea acestui Iov nu este iubirea, ci interesul. Diferența dintre cele două motivații este că iubirea se dă gratis, adică degeaba, fără să ceară plăți echivalente; în schimb interesul se bazează pe contraservicii, răspunzând unor așteptări egoiste.
2. Interesul este o motivație impusă de nevoie. Dacă oamenii n-ar avea anumite nevoi, de ex: nevoia de a câștiga un salariu pentru supraviețuire, interesul ar înceta să mai existe ca motivație. Și dacă nu iubirea, ci interesul ar fi „regula jocului” în univers, atunci Dumnezeu – care deține „monopolul” tuturor bunurilor (aer, apă, hrană) de care ființele au nevoie ca să trăiască – le-ar oferi doar celor care-i „cântă în strună”, ceea ce e echivalent cu șantajul: îmi ești pe plac, îți dau. Altfel nu!
3. Satana insinuează că Dumnezeu cumpără, prin acest șantaj, supunerea și obediența ființelor din univers, în schimbul renunțării la liberul-arbitru, acestea devenind niște sclavi deplorabili.
4. Așadar, Iov se „vinde” pentru avantaje. Odată ce avantajele ar fi înlăturate, chiar și Iov s-ar răscula... ba chiar și toți „deputații” prezenți, care asistă nedumeriți la tirada diavolului!
5. Și mai e o „lovitură de grație”: Protecționismul lui Dumnezeu față de Iov, în detrimentul altora, scoate la iveală lipsa fundamentală și de iubire și de dreptate a lui Dumnezeu față de creația Sa! Punct!
Satana joacă tare! Dumnezeu este provocat. Universul privește în așteptare. Iar Dumnezeu?
Dumnezeu primește provocarea. El crede în Iov la fel cum crede și în tine... Și, deși I se strânge inima pentru cuptorul prin care va trebui Iov să treacă pentru a demonstra înaintea întregului univers (1 Corinteni 4:9 ultima parte) că dragostea lui față de Dumnezeu este pe „degeaba”, Dumnezeu îi dă mână liberă lui Satana (Iov 1:12). Congresul se suspendă până la producerea probelor.
Satana lovește în plin: turmele sale sunt răpite; robii săi, uciși; averea îi este prădată; toți copiii săi mor în aceeași zi... Iov se frânge înaintea lui Dumnezeu, dar găsește putere să rostească: „Domnul a dat, Domnul a luat – binecuvântat să fie Numele Domnului” (Iov 1:21). Ah, frate Iov...
Actul II: Iov 2:1-3. Experimentul „Iov” s-a încheiat cu succes. Din nou, reprezentanții lumilor se adună, iar din partea pământului vine tot uzurpatorul.
„Ai văzut pe robul meu Iov?” triumfă Dumnezeu.
Dar Satana gândise ca la șah, cu multe mutări în avans. El își luase o marjă de siguranță, doar în caz că... Și acum scoate „asul” (vezi Iov 2:4,5): „Da, experimentul este nerelevant. Am spus-o și o mai spun: Iov este un egoist. Și atâta timp cât necazul nu atinge pielea lui, carnea lui, încă nu s-a probat nimic! Așa că experimentul trebuie să se reia da capo...” Prin această strategie, Satana știa că a câștigat puncte grele: Iov era deja dezechilibrat moral de pierderea a tot ce avea mai drag, chiar și de simpatia celor care mai rămăseseră în cercul său de influență. Lovitura nouă asupra lui Iov urma să fie năprasnică și zdrobitoare!
Dumnezeu acceptă să mizeze iarăși pe „martorul” Lui. Încercarea este îngrozitoare. O pecingine purulentă și arzătoare îi cuprinde toată pielea. Și totuși, iubirea e mai tare ca moartea.
Iov 2:6-8 – sărmanul Iov este năucit. Mai mult decât pojarul care-i arde trupul, chiar și decât ocările nevestei lui (Iov 2:9), cel mai rău îl chinuie întrebarea: „De ce?” Deși nici nu bănuiește măreția dramei lui, Iov rămâne încăpățânat în iubirea lui pe „degeaba” față de Dumnezeu (Iov 2:10). Frate Iov!
Oare câți dintre cei pe care i-am văzut îngenuncheați de imensă durere, înghițită în tăcere, nu stârnesc uralele miriadelor din univers!
În drama lui Iov, războiul nevăzut își descoperă frontul, strategia blestemată și punctele de lovire din întreita miză: 1) Autoritatea lui Dumnezeu (Legea Lui); 2) Caracterul lui Dumnezeu (iubirea Lui) și, raportată la ele, 3) Libertatea creaturilor Sale (ascultarea față de Dumnezeu).[1]
[1] Următoarele texte detaliază atât strategia ascunsă a diavolului, cât și punctele de lovire enunțate:
(1) 2 Corinteni 11:14 – el apare ca exponentul Adevărului, al Dreptății, al Binelui și al Libertății și pretinde să aducă lumină celor care i se asociază;
(2) Apocalipsa 20:8,9 – ținta războiului său este să cucerească „scaunul de domnie” și „palatul guvernamental”;
(3) Apocalipsa 12:17 – furia lui Satana se dezlănțuie împotriva Legii lui Dumnezeu și a iubirii Sale demonstrate prin cruce.