Ieri ai terminat de citit capitolul 2 – Cine ești, Galileene?
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/c1dPK1GZ9qkAu1HWA
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 3 – Războiul lumilor.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Păstrez în memorie o amintire clară a unui eveniment primar. La cinci ani am intrat cu o mătușă în Biserica Catolică a Mănăstirii Ursulinelor din Sibiu. Chiar la intrare, am fost surprins de înfățișarea unei statui în mărime naturală: era Hristos răstignit... Puternic impresionat, am întrebat-o pe mătușa: „De ce L-au răstignit, dacă a fost bun?” Răspunsul întârzia. În cele din urmă, mătușa mi-a zis: „Oamenii au fost răi...” Inima mi s-a strâns de indignare, pe care acum aș traduce-o: „E o nedreptate strigătoare la cer! Nu era Isus Dumnezeu? Acceptarea unui așa tratament ar fi o vinovăție din partea cerului! Iar Tatăl din cer de ce a dat voie unei asemenea nedreptăți?!”
De ce?
„Pentru că... așa trebuia!” răspund cei mai mulți, fără să se mai mire. Dar, pentru cei ce pot să se desprindă din rutina cu care Îl privesc pe Isus și răstignirea Lui, întrebarea se amplifică:
De ce istoria Lui se derulează atât de tragic? Niciun întemeietor de religie n-a pățit atâtea... Dacă Isus era Fiul lui Dumnezeu, de ce – odată venit – n-a făcut El ordine, ca să pună capăt răului? De ce n-a folosit puterea Sa supranaturală pentru a realiza acest scop? Dacă știa că la Ierusalim Îl aștepta moartea, ce-a căutat să Se ducă acolo? Dacă știa că Iuda Îl va vinde, de ce nu l-a oprit? Cum este El Dumnezeu, dacă n-a reușit nimic din ce așteaptă lumea din partea Lui. Pământul este în continuare stăpânit de răutate, iar oamenii continuă să moară...
Chiar și pentru creștinii duși la biserică, pentru cei care „știu” răspunsul: „A trebuit să vină pe pământ ca să moară în locul nostru și astfel să ne mântuiască”, întrebarea tot nu este rezolvată:
De ce trebuia să moară tocmai El, și nu altcineva? Și de ce să moară chiar pe pământ? Nu Se putea jertfi și în cer? De ce a trebuit mai întâi să trăiască 33 de ani, ca abia după aceea să moară? De ce n-a venit direct ca adult? Dacă mi-amintesc eu bine, Adam a fost creat adult, nu prunc! De ce Isus tot amână revenirea Sa și prelungește la nesfârșit agonia Terrei?!!
Răspunsul obișnuit la aceste întrebări și la altele sună cam așa: „E-o taină, un mister... Odată vom înțelege.”
⁕ Hamlet. Un critic literar din secolul trecut sugerează că Hamlet, eroul lui William Shakespeare, ar putea fi privit ca o replică a lui Isus. Amândoi apar în ipostaza unui „personaj bun, dar slab”, înzestrat cu o natură supra-reflexivă, care complică lucrurile simple. Amândoi ezită să înfăptuiască justiția, amândoi par incapabili psihologic să identifice și să elimine răul dintr-o mișcare, prelungind până la exasperare jocul cu trădătorul. Opinia criticului poate fi considerată clasică pentru teologia populară.
Părerea de mai sus arată că niciodată strădania judecății omenești nu va fi în stare să-L înțeleagă pe Isus, nici să identifice cauzalitatea și logica evenimentelor care marchează viața Mântuitorului. Dar Dumnezeu, care a creat mintea, ne-a oferit și răspunsurile Sale în Revelația Sa – Sfânta Scriptură.
Ultima carte din Scriptură se cheamă „Descoperire”. În limba greacă, în care a fost scrisă cartea, cuvântul „descoperire” este apocalypsis. De 1 900 de ani de când există, Apocalipsa pune în lumină elemente uimitoare din „zona nevăzută a lumii”, zona ascunsă de privirile omului, care au darul să lege părțile într-un sistem care explică foarte multe lucruri!
⁕ Jucătorul de șah. În popasul său din Viena (în 1806), după înfrângerea Austriei în bătălia de la Austerlitz, împăratul Napoleon și-a dorit o partidă de șah cu „Turcul”, jucătorul automat, inventat de baronul Wolfgang von Kempelen. Spre surpriza și satisfacția multora, jucătorul mecanic l-a bătut pe Napoleon! Mai târziu, „Turcul” a cutreierat Europa și America, jucând cu multe figuri ilustre. Oare câte dintre capetele încoronate aveau habar de faptul că, în spatele roților cârâitoare ale „Jucătorului”, se afla un omuleț, Michel Mouret, ascuns cu dibăcie printre sertarele „automatului” care trăgea sforile, neștiut de nimeni!
Înapoia cortinei, dincolo de lumea aparențelor, Apocalipsa descoperă un personaj-sforar, o eminență cenușie, ignorată de cei mai mulți dintre noi. Când afli istoria lui și când conștientizezi realitatea prezenței sale, deodată întregul „puzzle” capătă un sens.
Război în locuri înalte
În mijlocul cărții Apocalipsa, Revelația ne transportă într-un timp și-un loc prin care n-am mai trecut. Printr-un exercițiu de imaginație, suntem chiar în cer. Nu este vorba de cerul prin care zboară avioane (cerul albastru, atmosfera). Și nici chiar în cerul cu sori, planete, galaxii (cerul stelar). Biblia vorbește de un „al treilea cer” (2 Corinteni 12:2), un loc dincolo de tot ce putem vedea cu telescoapele. L-am putea numi, în termeni omenești, „reședința lui Dumnezeu”, sau „sala tronului”. Avem prea puține repere ca să ne imaginăm acest loc (1 Corinteni 2:9). Ba chiar și puținele repere pe care le avem sunt repere pur spirituale: dragoste, bucurie, pace, sfințenie...
În acest spațiu desăvârșit din preajma lui Dumnezeu, s-a derulat demult o dramă de proporții cosmice: „Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei...” (Apocalipsa 12:7)
Război în cer? Chiar și acolo?!
Un „balaur”... Cine s-ar putea ascunde sub acest simbolism?
Și „Mihail” – cine este El?
Apocalipsa 12:9 îl deconspiră urgent pe „balaur”: „Balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana” – este primul protagonist în Războiul stelelor.
Când auzim de numele lui, prin minte ne trec tot felul de reprezentări. Din nefericire, faptul de a așeza alături de Dumnezeu un alt dumnezeu mai mic și ticălos, în poziția de adversar, a devenit „tradiție creștină”. Folclorul creștin face mare caz de cuplul Dumnezeu și dracul[1]. Ei apar ca un fel de Yin și Yang, ca dualismul persan al lui Ahura-Mazda și Ahriman.
„Inamic” ceresc?
Cum vine asta? Dumnezeu să aibă dușman?
Pe pământ, un om poate avea mulți dușmani: un bătăuș, un câine rău..., dușmani mari sau mici, chiar nevăzuți (microbi, virusuri).
Nu tot așa este în cer. Dumnezeu nu e om. El este Creatorul Atotputernic și Atotștiutor, și nu o creatură. El este singurul Stăpân divin. Cine ar putea să I se împotrivească? Cine ar putea să se lupte cu El?
Ca o comparație: poate exista o luptă între un boxer și un melc? Oricât de mare ar fi contrastul, aici e vorba totuși de două creaturi. Dar contrastul este imposibil de înțeles când compari oricare creatură din univers cu Însuși Creatorul!
Și atunci poate exista în cer un război? Din partea lui Dumnezeu, hotărât nu. Căci El dispune, printr-un singur cuvânt, de soarta întregului univers (Psalmii 33:9).
Dar Dumnezeu, atunci când a creat ființe după asemănarea Sa (Geneza 1:26), le-a înzestrat cu voință liberă. Altfel ar fi fost doar niște roboți incapabili de fericire.
După cum un automobil presupune un risc în plus în comparație cu un tren care circulă pe șine prestabilite, tot așa „volanul” omului, sau liberul său arbitru, implica riscul să se poată întoarce împotriva lui Dumnezeu. Dar, pentru că Dumnezeu este Iubire și vrea în jurul Său numai ființe fericite, El a acceptat acest risc.
Balaur sus?
Creațiunea lui Dumnezeu include un registru imens, de necuprins, iar oamenii de știință vor continua să descopere noi forme ale vieții. Însă, în mod categoric, în nomenclatorul creațiunii Sale nu există „balaur”, „drac” sau „demon”... Atunci când îi prezintă, Scriptura face precizarea: „diavolul și îngerii lui” (vezi Matei 25:41; Apocalipsa 12:7). Adică „demonii”, la origine, au fost „îngeri”, care însă, prin reaua întrebuințare a voinței lor libere, și-au pervertit rostul și au devenit îngeri ai întunericului, demoni.
⁕ Pietro Bandinelli. Când a început să picteze „Cina cea de taină”, în 1495, la Mănăstirea Santa Maria delle Grazie, Leonardo da Vinci a căutat mult un model pentru Isus Hristos. În cele din urmă, a identificat în târg un tânăr țăran venit din munte, pe nume Pietro Bandinelli. Tânărul avea trăsături frumoase și profunde și inspira curăție morală. Au trecut doi ani și a venit rândul să-l picteze pe Iuda Iscarioteanul. Era nevoie de un model pe măsură, care să transmită toată perversiunea vânzătorului. Și Leonardo a pornit din nou în căutare prin locurile rău famate din Milano. Alegerea lui s-a oprit asupra unui cerșetor care, atunci când l-a zărit pentru prima dată, l-a făcut să se cutremure. S-au tocmit la preț și cerșetorul a acceptat să pozeze. Când a isprăvit, Leonardo a scos banii ca să-l plătească. Omul a plecat capul și a început să suspine în plâns. „Ce ai?” „Păi nu mă cunoști?” l-a întrebat cerșetorul. „Eu… tot eu sunt acela care ți-a pozat și pentru ăla din mijloc, pentru Isus”...
Pervertirea unui înger desăvârșit într-un diavol, din nefericire, este posibilă. Scriptura redă, în câteva trăsături de penel, istoria căderii lui:
Isaia (14:12-14) îl prezintă ca „Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor” – în ebraică „Heilel, ben Șachar”. Numele Heilel era dat planetei Venus, de șapte ori mai strălucitoare decât cea mai luminoasă stea de pe firmament: Sirius. Când au tradus Vechiul Testament în greacă (Septuaginta), au redat pe Heilel prin „Heosforos”, cuvânt înrudit cu „Fosforos”, adică „purtător de lumină”. Ieronim de Betleem, în Vulgata latină, îl traduce prin cuvântul „Lucifer” – purtător de lumină. Sub acest nume a fost descris Satana pe când era încă un înger curat, în Eden, lângă Dumnezeu.
Atât pasajul din Isaia 14, cât și cel din Ezechiel 28:13-17 dezvăluie intriga și motivul care au dus la căderea lui și la izbucnirea războiului din cer. Isaia redă de patru ori intenția lui Lucifer de a se „înălța”, de a se „sui”, de a se „ridica” până acolo încât să fie „mai presus”, chiar „ca Cel Preaînalt”. Profetul identifică până și visul lui după un... „scaun de domnie”, după întronarea sa pe „muntele adunării lui Elohim” (Dumnezeu, la „pluralul maiestății”). Iar profetul Ezechiel îl descrie ca pe un heruvim cu aripile întinse, slujindu-L pe Dumnezeu în Eden, ca maestru de muzică (Ezechiel 28:13), desăvârșit și fără prihană... până când s-a găsit nelegiuirea în el, prin aceea că „i s-a îngâmfat inima”.
Mândria! Ea n-ar exista atâta timp cât creatura ar fi singură în univers. Și ce este în esență mândria? Ca să fim după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu ne-a construit pe un principiu fundamental, numit „iubire”. Prin natura ei, iubirea se investește în altul: părinți, prieteni, soț, soție, copii, aproapele, natură, idealuri, realizări etc. Iubirea este ca un far, care nu se luminează pe sine, ci luminează ce este în jur. Cel care iubește este subiectul, iar cel pe care-l iubești este obiectul. Însă când iubirea mea se investește... tot în mine însumi, atunci apare o gravă perversiune. Imaginează-ți o iubire de bumerang. E lansată ca să se întoarcă și să mă îmbogățească... tot pe mine?! Adică scot bani din buzunarul meu și mi-i fac tot mie cadou? E absurd și aberant! Tocmai asta s-a întâmplat cu Lucifer: minunatul înger a început să-și investească apoi capacitatea de a iubi în propria persoană. El a ajuns egoist. Este perversiune la nivelul esenței, care alterează însăși natura profundă. Vechii greci aveau o legendă: Un tânăr frumos, Narcis, când s-a uitat odată în lac și s-a văzut în luciul apei, atât de mult i-a plăcut de sine încât... s-a îndrăgostit lulea de sine însuși. Neputând să ajungă la imaginea din oglinda apei, Narcis se sinucide. Tocmai asta se întâmplase cu Lucifer. Mândria este expresia primară a dragostei pervertite în egoism. Mândria răsare numai când egoistul se compară și intră în competiție cu alții.
În competiție... cu cine? Căci Lucifer deja era cel dintâi dintre îngeri: toți îngerii corului ceresc se supuneau baghetei sale! Ah, era visul acela... „scaunul de domnie”. Numai că acest „scaun” nu era gol. Pe el ședea Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos.
Iată motivul: În ambiția sa de înălțare, Lucifer dorea înlăturarea lui Hristos și acapararea închinării întregului univers pentru sine.
[1] De la dracon (gr.) = „balaur”. Originea cuvântului „drac” este așadar apocaliptică.