Mărturia învierii
A înviat cu adevărat Hristos?! Fără îndoială, faptul învierii este punctul nodal de care depinde totul sau cade totul. Divinitatea lui Hristos se probează aici. În funcție de aceasta, ispășirea Lui și salvarea mea devin credibile sau, dimpotrivă, rămân o legendă. Învierea și mai ales prezența lui Hristos cel înviat între ucenici erau puterea și sensul predicării apostolilor (Faptele 2:31; 3:15; 4:10; 4:33).
S-au scris cărți care au probat caracterul credibil al raportului Evangheliei. Rând pe rând, motivele și scenariile de înlocuire și tăgăduire a învierii se dovedesc inconsistente:
a) „că de fapt El n-a murit, ci a fost doar leșinat, ieșind în cele din urmă din mormânt.”
Argumentul este contrazis de:
» rănile mortale și semnele clinice ale morții sale, verificate de un călău profesionist;
» povara imensă – de cca 30 kg de miresme de îmbălsămare vâscoase – care apăsa pe trupul Lui;
» bandajele constrictive, excluzând orice posibilitate de respirație;
» greutatea de două tone a pietrei de la gura mormântului, pe care niciun atlet în formă n-ar fi putut s-o mute singur, darămite un rănit în pragul morții...
b) „că de fapt trupul Său mort a fost furat din mormânt de către ucenici.”
Argumentul este contrazis de:
» condiția psihică de frică fără margini a ucenicilor, care dăduseră bir cu fugiții;
» vigilența gărzii romane, care era pregătită pentru orice intervenție;
» nepunerea în urmărire a presupușilor hoți și abandonarea nejustificată a cazului;
» faptul că, dacă un hoț vrea să fure un cadavru, îl ia cu totul și nu-l dezbracă mai întâi.
Tot ce mai putem investiga în 2002 este amploarea fantastică a efectului. Ea ne sugerează forța și mărimea unei cauze corespunzătoare:
1. Cei unsprezece lași, terorizați de căderea speranțelor în gol și de pierderea oricărei viziuni, după numai trei zile devin eroi neînfricați. Aici nu e vorba doar de unu-doi, ci de TOȚI. Ce cauză putea produce această transformare imposibilă?
2. Când cei unsprezece vorbesc debordant mulțimilor (un conglomerat de oameni neinstruiți și figuri de elită; iudei și greci; preoți și laici), martorii verifică dovezile și... se convertesc în masă (Faptele 6:7: chiar „și o mare mulțime de preoți veneau la credință”). Iar cei care nu se convertesc nu pleacă pur și simplu, râzând de acești naivi și ignorându-i. Ci se năpustesc înnebuniți asupra celor care au crezut, cu gând să-i elimine și pe ei, și dovada!
Creștinismul nu s-a născut peste secole (așa cum se nasc miturile). El a izbucnit vulcanic în mijlocul contemporanilor! Oamenii se refereau la evenimente ca la scene la care mulțimile fuseseră martore în mod direct! Falsul putea oricând să fie demascat pe loc!
Oamenii care mărturiseau învierea nu erau filozofi, ci oameni simpli. Un om simplu nu moare pentru idei, ca filozofii, ci numai pentru realități pe care le-a văzut, le-a pipăit și în dreptul cărora nu mai are nicio îndoială.
Mă întreb: Ce a putut transforma un adversar atât de înverșunat ca Saul din Tars sau ca Iacov, fratele vitreg al Domnului, în apărător și vestitor al lui Hristos?
⁕ Un caz de convertire. În 1730, Montesquieu – aflat în Anglia – scria: „În Anglia nu există religie. Și dacă cineva amintește totuși de religie în societate, nu va produce decât râsete.”
Chiar în acest timp, doi intelectuali de la Oxford – Lord Lyttleton și Gilbert West – se hotărăsc să atace creștinismul, demolându-i baza: învierea lui Isus și convertirea lui Saul. Lyttleton s-a pus să dovedească faptul că Saul din Tars n-a fost niciodată convertit la creștinism, iar West, să demoleze mitul că Isus a înviat din morți.
După cercetări serioase, cei doi s-au întâlnit să discute concluziile. Amândoi, în mod independent, au ajuns la aceeași concluzie tulburătoare: Lyttleton a găsit că Saul, prin convertirea sa la creștinism, a devenit chiar misionarul din Faptele apostolilor, iar West a descoperit că evidențele pledau inevitabil în favoarea învierii lui Hristos!
Gata să înfrunte râsul și oprobiul publicului englez, cei doi intelectuali publică în 1747 cartea: Observații asupra istoriei și dovezilor învierii lui Isus Hristos.
3. Cei unsprezece sunt atât de convinși, încât toți acceptă voios martiriul! Ce i-a putut motiva mai presus de instinctul de supraviețuire? Și, mai departe, ce a putut cuceri chiar inima împietrită a romanilor, care se aruncă și ei în vadul martiriului?
Clemens Flavius. Istoricul Dio Cassius (cca 200 d.Hr.) relatează (în Istoria Romei, cartea 67, capitolul 14, paragrafele 1-2) despre decapitarea, în anul 96 d.Hr., a consulului Flavius Clemens – văr bun al împăratului Domițian – și despre exilul soției acestuia, Flavia Domitilla, pe insula Pandateria, sub acuzația de „ateism și practici iudaice” – acuzație obișnuită adusă creștinilor. Criza fusese generată de voința lui Domițian de a primi închinare ca „Dominus et Deus” (ca Domn și Dumnezeu). Ce forță din lume poate aduce în sufletul mândru al romanilor de viță imperială o asemenea convingere, care să sfideze rușinea, pierderea bunurilor, despărțirea de familie, exilul și chiar moartea?
Dacă moartea de martir nu dovedește „Adevărul”, în schimb cu siguranță ea dovedește sinceritate. Aceștia știau bine în ce credeau. Au văzut și s-au convins! Și nu erau niște naivi... Până să-L vadă pe Isus Hristos, mai văzuseră ei o sumedenie de hristoși: circa 15 personaje din lumea iudeilor, în perioada de 100 de ani înainte și după Isus, au pretins că sunt Mesia. Impactul lor asupra iudeilor a fost de la nesemnificativ și până la imens. Toți au sfârșit în moarte, și mișcarea lor s-a dezintegrat. Cu creștinismul, lucrurile stau diferit. Loialitatea considerată „fanatică” în favoarea lui Isus nu s-a sfârșit cu moartea Lui. Aici, „ceva” s-a întâmplat, ceva fără precedent!
Friedrich Paulsen (1846–1908), educator și filozof, scria în pofida scepticismului său: „Faptul că apostolii, oameni din clasa de jos a unui popor disprețuit, poporul evreu, cuceresc și aduc la picioarele lui Isus puternica și semeața lume greco-romană este cel mai uimitor eveniment înregistrat în istoria lumii.”
Aici se află un fapt psihologic multiplu, care cere o explicație serioasă. Aceste transformări sunt mai greu de acceptat decât însuși faptul învierii. Cărturarii numesc această „cauză” fantastică ce a generat „creștinismul” – un efect pe termen lung, de milenii – drept „fenomenul Noului Testament”.
Apollonius din Tyana. Prin 205 d.Hr. (la cca 200 de ani după Hristos), împărăteasa Iulia Doamna – soția lui Septimiu Sever și fiica marelui preot păgân din Edessa (Siria) –, din dorința de a stăvili creștinismul crescând, îi cere filozofului Filostratus să scrie o „evanghelie” despre un anume Apollonius din Tyana, contemporan cu Hristos. Filostratus studiază atent evangheliile, apoi îl îmbracă pe Apollonius în faptele nemaipomenite ale Mântuitorului. Curând au fost ridicate și temple în cinstea lui! Așa se nasc miturile.
Întreb: Ce-a mai rămas din cultul lui Apollonius? Cine i se mai închină?
Dar din cultul lui Isus? Și cine I se mai închină? În duminica Paștelui din 1983, în Piața Roșie, un grup de tineri ruși au desfășurat un banner cu Hristos a înviat. Gărzile i-au înconjurat pe cei care cântau „Hristos a înviat din morți”, le-au rupt bannerul și i-au mânat spre pușcărie... Convingerea adevărului se regăsește și se multiplică!
Will Durant, în The Story of Civilization, spune: „Nu există o dramă mai mare în cronicile omenirii decât priveliștea unei mâini de creștini batjocoriți și oprimați de succesiunea împăraților, suportând toate încercările cu o tenacitate îndârjită, multiplicându-se liniștit, zidind ordine în timp ce dușmanii lor generau haos; înfruntând sabia cu cuvântul, brutalitatea cu speranța și – în cele din urmă – învingând cel mai puternic stat pe care istoria l-a cunoscut. Cezarul și Hristos s-au întâlnit în arenă, și a câștigat Hristos!”
⁕ Nicolai I. Bukharin (1888–1938; economist și teoretician al marxism-leninismului, editor înfocat al ziarului Pravda și membru al biroului politic al Uniunii Sovietice) a fost trimis prin 1921 la Kiev, ca să țină o campanie anticreștină. Timp de o oră, marele Bukharin a ridiculizat și și-a bătut joc de credința creștină în fața unei săli arhipline de localnici aduși cu forța, până ce întreaga structură a credinței se afla în ruine! Atunci, Bukharin a dat loc la posibile întrebări. Un preot ortodox între două vârste și-a ridicat încetișor mâna. „Poftim, părinte, poftim!” Omulețul s-a ridicat, s-a întors spre sală și a strigat: „Hristos a înviat!” Instantaneu, sala aceea imensă a vuit de tropăitul mulțimii care se ridica în picioare. Și deodată, o replică tare și clară a tunat din senin: „Adevărat a înviat!”
Împreună cu dovezile care confruntă rațiunea, mai găsim sub tunică un mănunchi de convingeri. Ele nu sunt aduse de oameni și nici de interese, ci de prezența Cuiva care ne cercetează. A le primi înseamnă viață.