Mărturiile externe — Martorii ostili:
Lăsând la o parte din lipsă de spațiu mărturiile creștine timpurii ale părinților apostolici[1], precum Clement din Roma, Ignațiu de Antiohia, Policarp de Smirna, Barnaba din Alexandria... care se referă la evanghelii și la Isus ca la realități bine stabilite și recunoscute, vrem să examinăm probele martorilor ostili, mărturii ale romanilor și iudeilor din tabăra adversarilor creștinismului:
1. Josephus Flavius (93 d.Hr.), în Antichități iudaice 18, capitolul 3, paragraful 3 (în traducerea prof. Schlomo Pines, de la Universitatea din Ierusalim, conf. traducerii vechi arabe, 1972):[2] „În acel timp trăia un om înțelept numit Isus (dacă ne este îngăduit să-l numim așa. Pentru că el era un făcător de minuni, un învățător de la care oamenii primesc adevărul cu plăcere). Conduita lui era foarte bună, fiind cunoscut ca om virtuos. Și mulți dintre iudei și alte națiuni au devenit ucenicii lui (El era Hristosul). Pilat (la îndemnul mai-marilor noștri) l-a condamnat să fie răstignit și să moară. Iar cei care au devenit ucenicii lui nu l-au părăsit (căci el le-a apărut viu a treia zi, așa cum prorocii sfinți au prezis, ca și zece mii de alte lucruri minunate cu privire la el). Ei au mărturisit că le-a apărut trei zile mai târziu după răstignirea lui și că era viu! Astfel poate că el a fost Mesia, despre care prorocii au vestit minuni. Chiar și azi, partida creștinilor numiți așa după el nu s-a stins!”
Iar în Antichități 20, capitolul 9, paragraful 1, Josephus scria: „În jurul anului 62, Ana Ben Ana s-a străduit să-l condamne la moarte prin împroșcare cu pietre pe Iacob, fratele lui Isus care a fost numit Mesia.”
2. Cornelius Tacitus[3], în Anale (scrisă la 115 d.Hr.), cartea 3, capitolul 15, paragraful 44, raportează despre prigoana creștinilor sub Nero: „Cu toate faptele de îmbunare a zeilor pe care le face Nero mai târziu, nici năzuința de a-i împăca pe zei, nici faptele oamenilor, nici actele de dărnicie ale împăratului nu făceau să se spulbere spaima cea rea a lui Nero și nu alungau bănuiala că arderea Romei a fost poruncită de el. De aceea, pentru a înăbuși zvonurile, Nero a căutat niște vinovați cărora le-a dat cele mai crunte osânde. Pe aceștia norodul îi numea creștini. Din cauza nelegiuirilor lor, creștinii erau urâți de toată lumea. Hristos, căpetenia de la care își luaseră numele, fusese osândit pe vremea împăratului Tiberius de către procuratorul Pontius Pilatus. Credința lui dăunătoare, înăbușită pentru moment, a început din nou să se răspândească nu numai în Iudeea, locul de obârșie al acestui rău, ci chiar și în Roma, unde se varsă de pretutindeni toate grozăviile și unde tot ce e condamnabil capătă faimă.
De aceea, la început au fost înșfăcați creștinii care își mărturiseau credința fățiș, apoi, în urma denunțurilor, o uriașă mulțime din rândurile lor au fost condamnați nu atât de arderea Romei, cât a fi niște ființe care urau întregul neam omenesc. Și, în vreme ce mergeau la moarte, creștinii mai erau și batjocoriți în fel și chip, de pildă: erau îmbrăcați în piei de fiare și apoi dați câinilor, ca să-i răpună, sfâșiindu-i, ori erau răstigniți pe cruce, ori hărăziți arderii pe rug, iar când se lăsa amurgul, erau arși de vii în chip de torțe, pentru a lumina noaptea. Nero oferise și parcurile sale pentru aceste spectacole. El organiză chiar jocuri de circ, la care luă parte, îmbrăcat ca vizitiu, stând de-a valma cu plebea sau într-un faeton. Din această pricină, deși creștinii fuseseră osândiți ca oameni vinovați, care meritaseră cele mai aspre pedepse, totuși lumea a început să-i compătimească pe cei osândiți, ca și cum aceste pedepse nu ar fi fost date înspre interesul obștesc, ci din cauza cruzimii unei singure ființe: Nero.”
3. Pliniu cel Tânăr (110 d.Hr.), în scrisoarea a 97-a către împăratul Traian, dovedește că, la data aceea, creștinismul era deja puternic răspândit chiar și în Bitinia (sudul Mării Negre): „N-am luat parte niciodată la anchetele împotriva creștinilor, așa că nu știu ce fapte și în ce măsură sunt de obicei pedepsite și urmărite. De aceea am șovăit mult dacă trebuie să fac o distribuire după vârstă sau să nu fac nicio diferență între tineri și bătrâni. Dacă trebuie iertat cel ce se căiește sau dacă aceluia care a fost odată creștin nu-i folosește cu nimic tăgăduirea; dacă trebuie pedepsit doar numele de creștin, chiar dacă n-a făcut o crimă. Deocamdată, cu aceia care ne-au fost denunțați drept creștini, am procedat în felul următor: i-am întrebat pe ei dacă sunt creștini. Pe cei care recunoșteau, i-am întrebat a doua oară și a treia oară, amenințându-i cu moartea, iar pe aceia care rămâneau statornici în afirmațiile lor i-am trimis la moarte, căci, oricare ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit nicio clipă că trebuie pedepsită măcar încăpățânarea, care este de neclintit. Au fost unii cuprinși de aceeași nebunie, pe care, pentru că erau cetățeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma.
Curând, însuși faptul că erau urmăriți, cum se întâmplă de obicei, a dus la înmulțirea crimelor și au apărut cazuri diferite. A fost difuzată o scrisoare anonimă cuprinzând numele multor persoane. Celor care se lepădau că sunt – sau că au fost – creștini, rostind invocări către zei, după formula rostită de mine, și aducând ofrande cu vin și tămâie statuii tale, împărate, și, pe lângă aceasta, hulindu-L pe Hristos, lucru care se spune că nu pot fi siliți în niciun chip să-l facă cei ce sunt cu adevărat creștini, am socotit că pot să le dau drumul. Unii care fuseseră denunțați au spus că erau creștini, dar apoi au tăgăduit, zicând că într-adevăr fuseseră, dar că nu mai erau; faptul că erau unii de trei ani creștini, alții, de mai mulți ani arată că fenomenul creștin era de mai mulți ani acolo și unii erau creștini de mai bine de 20 de ani, și aceștia s-au închinat cu toții statuii tale și statuilor zeilor și L-au hulit pe Hristos.
Singura lor vină era că obișnuiau să se adune într-o zi anumită, în zori, să înalțe pe rând cântare lui Hristos, ca unui zeu, căci se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie, să nu săvârșească adulter, să nu-și calce cuvântul dat. Să nu tăgăduiască în fața justiției dacă au primit ceva în păstrare. După toate acestea, obiceiul era să se despartă și să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată. Nici aceasta n-au mai făcut-o după edictul meu, prin care – conform instrucțiunilor tale – interzisesem adunările. Cu atât mai mult am crezut necesar să anchetez chiar prin torturi două sclave, ca să descopăr adevărul, despre care se spunea că sunt slujitoare ale cultului. N-am aflat altceva decât o superstiție lipsită de judecată și exagerată. De aceea, suspendând ancheta, am alergat la sfatul tău, căci îngrijorarea mi s-a părut vrednică de sfatul tău, dat fiind numărul mare al celor implicați. Sunt oameni mulți, de toate vârstele, de toate categoriile, bărbați și femei, care sunt și vor fi cuprinși de acest pericol, și molima acestei superstiții s-a răspândit nu numai în orașe, dar și la sate și pe ogoare. Cred că poate fi oprită în loc și împiedicată.”
4. Împăratul Traian (110 d.Hr.), în răspunsul său către Pliniu, scrie: „Ai procedat așa cum trebuia, dragul meu Secundus, anchetând cazurile celor ce fuseseră denunțați drept creștini. Căci nu se poate stabili un principiu care să fie oarecum general valabil. Nu trebuie căutați cu tot dinadinsul. Dacă sunt denunțați și dovediți vinovați, trebuie pedepsiți, dar în așa fel încât acela care tăgăduiește că e creștin și face dovada manifestă a acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noștri, să fie iertat pentru că se căiește, chiar dacă în trecut a fost bănuit. Dar denunțurile anonime nu trebuie luate în seamă în nicio acuzație, pentru a nu constitui un exemplu rău și nepotrivit cu vremurile noastre.”
5. Suetoniu (cca 100 d.Hr.), în Viețile celor 12 împărați, „Istoria vieții lui Claudiu” (41–54 d.H.), capitolul 25, paragraful 4, menționează: „Pe iudeii care din pricina lui Crestus (nume latinizat al lui Christos) făceau multă gălăgie în Roma, împăratul Claudiu i-a izgonit din cetate.”
6. Sirianul Mara Bar-Serapion („Scrisoare către fiul său, Serapion”, cca 110 d.Hr., aflată în patrimoniul Muzeului Britanic.
„Ce-au câștigat atenienii că l-au omorât pe Socrate? Foamete și ciume au venit asupra lor ca o judecată pentru nelegiuirea lor. Sau ce-au câștigat locuitorii din Samos că l-au ars pe Pitagora? Într-o clipă, țara lor a fost acoperită de nisipuri. Sau ce-au dobândit iudeii ucigându-l pe Regele lor înțelept? De îndată, țara le-a fost nimicită. Dumnezeu a răzbunat cu dreptate pe acești oameni... și pe Regele înțelept, care a trăit învățăturile pe care le-a dat.”
7. Lucian de Samosata scria la cca 160 d.Hr., în Muritorul Peregrinus: „Creștinii se închină unui om până în ziua de azi – personaj remarcabil, care a introdus acest cult nou și care a fost răstignit în Palestina pentru acest motiv... Vezi, aceste ființe rătăcite pornesc cu convingerea generală că ei sunt nemuritori pentru totdeauna, ceea ce exprimă disprețul lor pentru moarte și preocupare de sine... Ba mai mult, întemeietorul lor i-a învățat că toți sunt frați din momentul când sunt convertiți și tăgăduiesc zeii greci, închinându-se la sofistul acesta răstignit și trăind în ascultare de legile lui. Toate acestea ei le iau prin credință...”
8. Thallus (circa 52 d.Hr.), istoric, este citat de Juliu Africanul (221 d.Hr.) în Scrieri, secțiunea 18, pentru întunericul general prilejuit de moartea lui Hristos: „Acest Thallus, în al treilea volum de Istorie, vorbește – după mine fără motiv – de o eclipsă de Soare. Fiindcă evreii sărbătoreau Paștele pe ziua a 14-a socotită după Lună, iar patima Mântuitorului a căzut în ziua dinaintea Paștelui. Dar eclipsa de Soare are loc numai când Luna ajunge sub Soare... Cum atunci putea să aibă loc o eclipsă când Luna este aproape diametral opusă față de Soare? Flegon amintește că, în timpul lui Tiberiu Cezar, la Lună plină a fost o eclipsă totală de Soare de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea, în mod evident cea de care vorbeam!”
9. Talmudul Babilonian (Tradiția rabinică, redactată între secolele II și IV d.Hr.) consemnează atât realitatea existenței lui Isus, caracterul minunat al lucrării și predicării Lui, precum și moartea Sa, toate însă din perspectiva negativă a acuzatorilor care L-au și răstignit:
Talmud Yebamoth 49b, p. 324: „Isus a fost un bastard născut din desfrâu.”
Talmud Sanhedrin 106a&b, p. 725: „Maria a fost o desfrânată: Balaam (pseudonim pentru Isus) a fost un om rău.”
Talmud Shabbath 104b, p. 504: „Isus a fost vrăjitor și nebun. Maria a fost o desfrânată.”
Talmud Sanhedrin 107b, Sotah 47a: „Yeshu ha Notzri (Isus Nazarineanul) săvârșea magie și înșelătorie și a dus pe Israel în rătăcire.” (În Talmud, creștinii sunt numiți și „ha Notzrim”).
Talmud Sanhedrin 43a: „În ajunul Paștelui, Isus a fost atârnat de lemn, întrucât nimic n-a fost adus în apărarea lui.”
Talmud Sanhedrin 106: „Știi câți ani avea Balaam (Isus)? Nu-i clar arătat, dar, întrucât scrie: «zilele celui înșelător să nu ajungă mai mult de jumătatea vieții», trebuie să fi avut 33 sau 34 de ani.”
Dacă despre Isus Hristos n-am fi avut la dispoziție decât aceste surse profane, tot n-am găsi scuze în ziua aceea că nu L-am cunoscut pe Cel care a declanșat cea mai provocatoare dintre toate realitățile: creștinismul.
Și, pentru că am amintit la început de Isus „Tibetanul”, notați că niciunul dintre martorii ostili nu amintește absolut nimic de India, nici chiar iudeii extrem de exclusiviști și șovini, mai ales că un asemenea argument ar fi putut zdrobi dintr-o singură lovitură influența lui Hristos, prin acuzația de „profanare”.
[1] Scriitorii creștini care i-au cunoscut personal pe apostoli au fost desemnați mai târziu drept „părinții apostolici”.
[2] Redau versiunea arabă, care este cea mai puțin favorabilă creștinilor. Frazele cu scriere cursivă din paranteze completează pasajul cu fragmentele care apar în celelalte manuscrise și care sunt contestate de unii istorici.
[3] Așa cum veți observa, Tacitus scrie din optica romanilor, care considerau drept o gravă ofensă să nu te închini zeilor și împăratului. Creștinii respingeau idolatria și viața decadentă romană, fapt pentru care lumea îi privea ca pe niște ființe antisociale și dușmănoase orânduirii lor păgâne.