Actul II: Polarizarea
Dacă, în războiul din cer, protagoniștii erau Hristos și Lucifer, în urma uzurpării, părțile beligerante se multiplică. Pe lângă 1) Hristos și 2) Lucifer, apare și 3) omul ca asociat al adversarului. Dar, prin voința lui Dumnezeu, această alianță luciferiană este pusă sub semnul nimicirii. Împărțit între Lumină și Întuneric, omul are șansa unei a doua alegeri.
De data asta însă nu mai e la fel de simplu ca la început... Pentru că în om, chiar înăuntrul lui, se regăsesc, pe de o parte, legea păcatului și a morții (Romani 8:2), iar de cealaltă parte, legea Duhului de viață în Hristos. Tot la fel cum în cer izbucnise război, în inima omului – ca o proiecție în miniatură – se conturează un alt război, un conflict de alegere. Tu pe cine alegi?
Grea întrebare. Căci luarea oricărei hotărâri este tot dureroasă. În cazul fericit, când Îl alegi pe Dumnezeu, decizia deranjează teribil firea pământească. Firea vrea permisivitate. Ea se simte confortabil în desfrâu, în păcat. Dimpotrivă, în cazul unei decizii rele, o altă parte din om sângerează până la psihoză: conștiința!
Este chiar motivul pentru care spunea Mântuitorul: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia!” (Matei 10:34) și „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Luca 9:23).
Dar omul n-are încotro: Trebuie să ia o decizie! Această decizie – fie spre bine, fie spre rău – îl așază într-una dintre cele două dependențe: Lucifer, în răzvrătire, sau Mihail, în mărturie contra celui rău!
Și așa, pe nebăgate în seamă, omenirea se polarizează în două tabere. Între ele este antagonism. E destul să aparții unei tabere, și devii vrăjmașul celeilalte. Din „război în cer”, s-a ajuns la „război între fiii oamenilor”. Să nu pierzi din vedere un lucru esențial: atunci când cineva se va ridica împotriva ta, să n-ai impresia că are ceva cu tine. Nu! E doar reacția față de stăpânul de care te-ai alipit.
Două genealogii
⁕ Reconstituire. Prin anii 1720–1730, Henry Jukes și Jonathan Edwards erau doi tineri de pe coasta de est a Americii, cu șanse egale în fața vieții. Amândoi erau deopotrivă de inteligenți, dar și egal limitați în posibilități materiale. Ambii și-au exercitat alegerea în felul propriu. Echipa de sociologie condusă de A. T. Pierson a reconstituit arborele genealogic al descendenților lor și a constatat următoarele:
Din totalul de 1 200 de progenituri ale lui Henry Jukes: 310 au fost cerșetori de profesie, 130 pușcăriași, 60 hoți de carieră, 7 criminali. Dintre cei 1 200, doar 20 au apucat să-și facă un rost în viață, dintre care jumătate numai datorită disciplinei dobândite în pușcărie.
În schimb, dintre urmașii lui Jonathan Edwards s-au remarcat: 14 președinți de universitate, 102 profesori, peste 100 de pastori și misionari externi, 112 avocați și magistrați. Dintre aceștia, 60 dețineau titlul de doctor...
Istoria primilor copii aduce foarte mult cu cazul Jukes versus Edwards.
Cain se identifică drept omul-demiurg. El construiește prima cetate din istorie (Geneza 4:17). Ziduri, bastioane... împotriva cui? Contra lui Dumnezeu, în ciuda asigurării Sale că-l va proteja de răzbunători. El însă respinge protecția divină și alege brațele sale, „cultul omului”. În „împărăția sa”, Cain aplică directivele magistrului său din umbră și stabilește o „nouă ordine”, cu adevărat „liberă”: poligamia (Geneza 4:19), petrecerea (4:21), industria de război (4:22), legea junglei (4:23,24).
De cealaltă parte, Set, „înlocuitorul” lui Abel, alege „cultul lui Dumnezeu”: rămâne în locuința originală, primită de la Creatorul: natura, ca semn de dependență și încredere în El. Set și urmașii săi sunt vulnerabili, „ca niște oi în mijlocul lupilor” (Matei 10:16). Strategia lor este însă misiunea: înaintea răului tot mai debordant, ei aleg să dea închinării o formă manifestă (Geneza 4:26).
Și iată... au trecut aproape 2 000 de ani. Polarizarea a atins extremele. Războiul rece, pe alocuri presărat cu pogromuri, încordează relația dintre „fiii lui Dumnezeu” – urmașii lui Set – și „fiii oamenilor” – urmașii lui Cain. Lupta este tot inegală. Mulți „fii ai lui Dumnezeu” preferă armistițiul în locul confruntării, o pace defectuoasă, pecetluită cu încuscriri.
Linia neprihănirii se îngustează tragic. Din cer, Dumnezeu nu mai găsește pe pământ decât opt „martori” pentru El: Noe cu familia lui. Miasmele sunt atât de ucigătoare încât, dacă Dumnezeu n-ar interveni, curând pământul ar trebui să dispară din univers, cu demoni și oameni, de-a valma... Și totuși omul mai are o șansă, nu ca diavolul...
Actul III: Potopul
⁕ Mt. Pele: La începutul secolului XX, când lumea trecea pragul unui „mileniu de aur”, insula Martinica – în mijlocul Antilelor aflate în Marea Caraibilor – era deja o atracție pentru civilizația sofisticată a Europei. Capitala ei, orașul Saint Pierre, așezată cochet la poalele unui con vulcanic, era alintată drept „Micul Paris”. Printre cei care gustaseră cândva deliciile ei interzise, fusese și pictorul Paul Gauguin (1887). Societatea de acolo trăia o viață „primitivă”, „naturală”, un alt fel de a zice pentru permisivitate și promiscuitate fățișă. Pe insulă lipseau „prejudecățile” sau rigorile morale. Erau câteva biserici, dar cum scepticismul devenise o modă, Dumnezeu nu-Și mai găsea locul.
Anul 1902 promitea să întreacă prin avântul lui tot ce fusese mai înainte. Un program electoral incendiar și apoi serbări și carnavaluri în cinstea câștigătorilor erau programate cu risipă pentru tot anul. În aprilie, când natura devenea seducătoare, muntele Pele a început să fumege. Straturi de cenușă fină au început să se depună pretutindeni. Apa izvoarelor își pierduse limpezimea și gustul. Țăranii din munte, îngrijorați, i-au întrebat pe cei din capitală, dar au primit asigurări că totul era bine.
Consulul american de pe insulă a solicitat Washingtonului să trimită niște experți vulcanologi. Savanții au venit, au urcat pe munte, au luat probe. Apoi au dat verdictul: vulcanul se trezea și devenea un pericol. S-a întâmplat ca telegrama alarmantă pe care consulul american a trimis-o înapoi la Washington să fie interceptată de Mouttet, guvernatorul insulei. Frumușel, acesta a înlocuit-o cu mesajul care-i convenea. Între timp, câteva erupții au inundat cu lavă satele din susul muntelui. Cei care scăpaseră cu viață au coborât în St. Pierre. Orașul devenise suprapopulat. Iar ca să menții cât de cât ordinea, este nevoie de „pâine și circ”. Mai ales circ...
Era luna mai. Tocmai era Paștele, așa că era o ocazie grozavă pentru o procesiune „à la St. Pierre”. La ora hotărâtă, o bandă de lăutari deschidea drumul. Urma un bărbat voinic purtând o cruce pe care guița de moarte un porc răstignit. Câțiva actori afumați, travestiți în preoți, cu sticle în mâini, cântau cât îi ținea gura o litanie veselă. Gloata, o mare nesfârșită, le ținea isonul în cascade de râs. Ce zi de neuitat!
7 mai. Vulcanul de pe insula vecină, St. Vincent, erupse cu un tribut de aproape 2 000 de victime. În Martinica însă, totul era bine. Seara, sosi guvernatorul Mouttet cu soția și traseră la hotelul l’Independence. Au venit să le aducă celor îngrijorați asigurări în plus că totul era bine!
În dimineața zile de 8 mai, pe când orașul dormea, după o noapte de chefuri și orgii, la ora 7:59, un șir de explozii teribile curmară liniștea. Un nor incandescent de gaze vulcanice de 700° C s-a prăvălit spre oraș. În numai trei minute, toți cei 30 000 de locuitori și vizitatori din capitală au fost incinerați de vii. Cei care-și făcuseră drum spre ocean au fost prăjiți în apă. Orașul se transformase într-o mare de flăcări.
Erupția s-a dovedit a fi cea mai nimicitoare din secolul XX și a treia ca distrugere din ultimele două milenii. Aproape toate victimele găsite erau lipsite de îmbrăcăminte. Se bănuiește că și hainele de pe ele s-au evaporat din pricina căldurii imense.
Un singur om din Saint Pierre a scăpat miraculos. Culmea! Era cel mai păcătos om de pe insulă. Se numea Auguste Ciparis, de 19 ani. Fusese condamnat pentru o bănuită crimă. Când a erupt muntele Pele, el se afla în celula subterană cu pereții groși și aștepta să fie spânzurat chiar în ziua aceea, pe 8 mai. Când l-au scos salvatorii, avea multiple arsuri, dar a supraviețuit. Sentința lui n-a mai fost executată niciodată.
Scena evocă întrucâtva starea dinaintea potopului. Avertismentele lui Noe erau nule. Binele și răul dispăruseră ca noțiuni din viața lor. Când nu mai există Dumnezeu în viața ta, automat tu însuți devii măsura lucrurilor. Și, când tu devii dumnezeu, începi să acționezi ca un diavol. Nu mai există atunci niciun hotar împotriva răului. Nu ignoranța, nici răutatea aceea primitivă, ci profanarea a ceea ce mai era sfânt, a singurei revelații care mai poate salva omul de la pierzare, aceasta este vina cea mai ruinătoare. De această vină se încărcase, până la ceruri, generația dinainte de potop.
Este remarcabil că, timp de aproape 2 000 de ani, Dumnezeu nu intervenise în niciun fel în stăvilirea răului. Ci „a suferit cu multă răbdare” (Romani 9:22) ticăloșia fără hotar. De ce? O dată: pentru ca alegerea omului să dea pe față nestăvilit spinii și roadele nelegiuirii. Și apoi: ca lumile de sus să învețe din creuzetul-pământ „ce-i ăla păcat”.