Actul IV: „Poarta zeilor”
Focul sau apele pot curăța materia. Nu și mintea. Abia ce s-a zvântat pământul și abia ce porniseră urmașii lui Noe să reconstituie planul inițial al lui Dumnezeu („înmulțiți-vă, umpleți pământul” – Geneza 1:28; 9:7; 10:32), că sporii răzvrătirii au germinat din nou. Și nu oricum. Recrudescențele sunt întotdeauna mai agresive, mai rezistente.
În Mesopotamia, „țara dintre râuri”[1], căpeteniile cad de acord asupra unui proiect temerar, un trinom: „o cetate”, „un turn până la cer” și „un nume”. Scopul? Diversiunea urmărea să blocheze planul divin „umpleți pământul”, prin crearea unei aglomerări globale de monolit. În unire este putere! În unitate erau șanse să se câștige autonomia omului față de imixtiunea Celor de sus!
Proiectul Babel reînvia strategia ancestrală: „cetatea” – cu aceleași semnificații spirituale ca și în cazul Cain. Ideea globalizării, care astăzi se agită și care creează atâta tapaj, nu este deloc nouă. Ea s-a arătat deja la Babel: toți laolaltă, sub un singur nume, ca să fie cât mai ușor de controlat de către o singură minte sau conjurație. Oamenii vor fi precum cărămizile: trebuie să fie modelate de aceeași matriță, să stea toate la un loc, să fie prinse bine în smoală și să nu iasă cu nimic în evidență din zidul monolitic. Și atunci, cu adevărat, noi vom conduce conștiințele oamenilor și în lume nu va mai rămâne niciun spațiu pentru Dumnezeu!
În proiectul Babel, elementul de noutate era Turnul. Spusese Dumnezeu (cum îl asigurase și pe Cain – Geneza 4:15) că nu va mai îngădui potopului să acopere pământul (Geneza 9:11-17). Ce-are a face? Experiențele psihedelice ale oamenilor le deschiseseră apetitul să forțeze chiar porțile cerului. „Babel” s-ar traduce prin „încurcătură” în ebraică (Geneza 11:9). În limba sumeriană însă, „Babel” provine de la o altă rădăcină și conduce la o semnificație fulminantă: „Bab-ilu” – „Poarta zeilor”. Mesajul era acesta: cu străduință, cu efort susținut și unit, omenirea poate ajunge „ca Dumnezeu” – visul nepieritor al proiectantului luciferic! A te afirma printr-un turn care să constituie podul de la pământ la cer însemna a-ți dobândi „un nume”[2], un „alt nume”, competitiv pentru „singurul nume” (Faptele 4:12; Filipeni 2:9).
Devansând evenimentele, cronologia din capitolul 10 vine cu detalii relevante din „aventura îndumnezeirii”. Se menționează un nume de lider: Nimrod. El a fost primul dictator, cel care „a început să fie puternic – din punct de vedere politic – pe pământ” (Geneza 10:8). El a fost constructorul Babelului (Geneza 10:10). El s-a ridicat mai presus de oameni, instaurându-se ca Domn: „El a domnit” (Geneza 10:10).
Geneza 10:9 însă aduce informația cea mai semnificativă despre Nimrod: „A fost un viteaz vânător înaintea Domnului” – o afirmație repetată!
Azi, vânătorii au ajuns o raritate, iar printre ei, puțini sunt atât de viteji încât să înfrunte elefantul sau leopardul. La data aceea însă, a fi vânător viteaz era un modus vivendi[3] pentru majoritatea. Termenul însă nu se referă la îndemânarea vânătorului. Decodificarea mesajului pleacă de la definirea termenului „vânător”, și anume ipostaza omului care vrea să cucerească un domeniu ce nu se supune autorității lui.
Subtilitatea versetului 9 reiese din detaliul privind cadrul și sensul în care omul poartă această luptă: „înaintea Domnului”. Adverbul „înaintea” este exprimat în ebraică prin lifnei. Corespondentul grecesc pentru acest cuvânt nu este altul decât anti, iar cel latinesc este adversus (de unde și „adversar”). Lifnei înseamnă nu numai „înainte”, ci înseamnă mai ales „împotrivă”! Iar versetul ar suna: „Vajnic luptător împotriva Domnului.” Episodul relatat ulterior, cu „turnul Babel” (Geneza 11:1-9), confirmă justețea acestei interpretări. Iar istoria o confirmă și mai puternic:
Este fapt știut că scrierea semitică era consonantică, adică era lipsită de vocale. În această scriere, numele Nimrod apărea: NMRD. Lingviștii au identificat relația de identitate dintre Nimrod, constructorul Babelului, și zeul principal al Babilonului, Marduc. E destul să citești doar consoanele și... constați că MRD nu era altceva decât zeificarea lui NMRD. Prin MRD, cultul babilonian declară „îndumnezeirea omului”, ajungerea lui în sfârșit „ca Dumnezeu”.
Și din nou, iată-i pe „fiii omului”. Potopul a stăvilit pentru o vreme, fără să rezolve, războiul pripășit pe pământ, în inima omului.
Duhul „care lucrează… în fiii neascultării”[4]
În acest punct se simte nevoia unui popas pentru un alt fel de dezvăluire. În defilarea evenimentelor am urmărit războiul, transpus acum în dimensiunea omului. Adam și Eva, Cain, generația dinaintea potopului..., toți și-au unit glasurile în a proclama tăgăduirea lui Dumnezeu. Expresia „fiii omului” a devenit un steag negru. Eu, din fire înclinat spre polarizare, simt că devin partinic și polemic. Dacă mi-ar sta în putință, aș pogorî chiar foc din cer, ca să-i ardă pe toți (Luca 9:54).
Ochiul plin de milă al Mântuitorului însă mă privește trist. Dacă aș cunoaște scenariul în întregime, n-aș putea jubila pentru nimicirea răzvrătiților. Mi s-ar frânge inima dacă aș vedea cum nenorocitele victime sunt manipulate irezistibil de... duhul răutății.
⁕ Sângele. Roy și Eleonor Rosedale (în articolul „Am învățat cum să biruim vrăjmașul în Numele lui Isus”, apărut în Journal of International School of Theology, primăvara, 1998) relatează o confruntare cu demonii, trăită de misionara Eleonor Rosedale: „Ne aflam în misiune în Indonezia când mi s-au întâmplat cele ce am să vă povestesc. În ziua aceea, eram singură acasă. La un moment dat, am observat-o pe fosta noastră lucrătoare cum a intrat în curtea misiunii și a mers până în spatele curții. Apoi am văzut-o ieșind, fără să scoată vreun cuvânt. Cu puțin timp în urmă, a trebuit s-o concediem, pentru că o prinsesem furând în mod repetat. La câteva ore după vizita inopinată a fostei lucrătoare, la marginea curții de lângă stradă, am observat ceva ciudat, ca un gunoi. La data aceea nu eram conștientă de semnificația obiectului respectiv în cadrul ritualului magic de blestem.
Seara târziu, când am intrat în sufragerie, am fost deodată cuprinsă de un simțământ înfiorător. Realizam că sunt înconjurată de ființe demonice, care-și încordau toată atenția asupra mea. Îngrozită, am șoptit: Isuse! Apoi am adăugat: „În Numele lui Isus, ieși afară de aici, oricine ai fi! În Numele lui Isus, ieși afară!” Spre surprinderea mea, nu s-a produs nicio schimbare. Teroarea, o spaimă de neînchipuit, m-a cuprins. Mi-am acoperit fața cu mâinile și m-am lăsat să cad cu fața la pământ. Am șoptit: „Doamne, arată-mi ce trebuie să fac.” Și în clipa aceea teribilă, El m-a inspirat să spun cuvinte pe care nimeni nu m-a învățat să le spun, cuvinte care au avut putere asupra diavolului. Am zis: „Doamne Isuse, sângele Tău! Sângele să fie asupra mea, asupra copiilor, asupra soțului meu Roy, oriunde s-ar afla. Sângele Tău să fie asupra casei mele... Tată! Nu știu ce se petrece... Dar sângele Tău, Doamne! Sângele...” Încet, puterile acelea care fuseseră îngrămădite asupra mea au început să se retragă, până când au părăsit locul pe deplin. M-am ridicat plângând, mulțumindu-I Domnului pentru izbăvire.
Mai târziu, am aflat că fosta noastră lucrătoare adusese acel obiect purtător de blestemul morții, pe care i-l dăduse o vrăjitoare. Aceste vrăji cauzează în mod obișnuit stop cardiac prin groază. Eu am simțit pe pielea mea că s-ar fi putut întâmpla așa ceva dacă lucrul acesta ar fi fost îngăduit de Dumnezeu. În mila Sa însă, Dumnezeu n-a permis asta.
Cei care nu-L cunosc pe Hristos nu au nicio putere să împiedice aceste forțe de a-și face lucrarea. În modul cel mai propriu, oamenii peste care cade blestemul acesta sunt înspăimântați până la moarte. Am mai auzit că vrăjitoarele indoneziene au fost atât de frustrate de incapacitatea blestemului de a-i omorî pe misionari, încât unele dintre ele nici nu mai încearcă... Știu că, la fel cum vrăjitoarele invocă prezența lui Satana și primesc ajutor demonic, tot așa, copiii lui Dumnezeu strigă la Isus Hristos, iar îngerii lui Dumnezeu sar în ajutorul lor.”
Omul lui Dumnezeu, cu un ochi spiritual format să vadă dincolo de aparențe, scria: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” – în văzduhul terestru (Efeseni 6:12).
La nivelul nostru, uităm cel mai adesea că toți eroii răului sunt ca niște păpuși vii, mânuite din umbră de păpușarul diavol.
Dar să ne întoarcem la cursa dintre aliații diavolului și martorii pentru Dumnezeu, în Marea luptă ce învăluise pământul.
Actul V: Un plan numit „Avraam”
În vâltoarea înstrăinării progresive de Dumnezeu, la câteva generații după diluviu, Dumnezeu pune în acțiune un plan, pentru ca lumina lui Dumnezeu să nu se stingă. Împotriva omului rebel, doar omul poate fi un argument convingător. Planul divin căuta un om care să reaprindă genealogia „fiilor lui Dumnezeu”. Omul a fost găsit în persoana lui Avraam, locuitor de lângă Babel (Geneza 12:1-3).
Să precizăm că alegerea unui popor – al descendenților lui Avraam – nu constituia o „opțiune preferențială” și discriminatorie, cum cred unii și cum a crezut chiar și Israel, spre pieirea lui. Nicidecum! Alegerea unui om-popor nu urma să constituie un scop, ci doar un mijloc. Dumnezeu avea nevoie de „martori”, de purtători de steag, pentru ca mesajul să fie perpetuat. Cerul avea nevoie de un mesager către toate celelalte neamuri spre a le duce cunoștința mântuitoare. Israel era poporul Său doar în sensul că era depozitarul adevărului care descoperă caracterul plin de milă și dreptate al lui Dumnezeu.
Cele ce urmează în istoria lui Avraam și a lui Israel nu fac decât să repete marile conflicte deja descoperite. Avraam, după ce iese din Ur, devine un străin și călător, locuiește în corturi, în sânul naturii, ca semn al dependenței de Dumnezeu. Regretabil, Lot, nepotul său, plecat și el din Mesopotamia împreună cu Avraam, alege însă să rămână în cetatea Sodomei pentru siguranța unei case de piatră (Geneza 13:8-12; 19:1-3).
La 400 de ani după chemarea lui Avraam, puterea politică ce controla Canaanul, sau Palestina – locul pribegiilor seminței lui Avraam – era Egiptul. Anii de foamete i-au împins pe urmașii lui Avraam până în delta Nilului, în căutare de hrană pentru ei și vitele lor. Acolo se așază ei pentru o vreme, până când conflictul cel vechi reizbucnește. Un faraon, inițiatorul unei dinastii noi, refuză să recunoască aportul coloniștilor evrei la bunăstarea Egiptului și le schimbă statutul în „sclavi”. La data aceasta, Israelul ajunsese să numere cca două milioane de suflete. Într-un moment culminant al exploatării, Dumnezeu îl cheamă pe Moise, cu porunca să-i scoată din țara robiei.
[1] Cuvintele „Meso” și „potamos” (greacă) se traduc prin „între râuri”, de unde Mesopotamia.
[2] În vremurile biblice, toate numele purtate de oameni erau, direct sau indirect, evocări sau invocări ale numelor Divinității. De exemplu: Ioan – „Dumnezeu a dat har”; Maria – „arătarea Domnului”; Daniel – „Domnul este Judecătorul”... Vezi și Dicționarul Biblic.
[3] „Mod obișnuit de a trăi.”
[4] Efeseni 2:2.