Actul VI: Exodul – Umilirea zeilor
Mintea omului e făcută să judece lucrurile prin comparație, prin contrast. Ca termen de comparație între neamuri, Dumnezeu adusese la existență pe Israel. Luați ca indivizi, evreii n-aveau nimic în plus față de ceilalți – erau tot păcătoși. Dar ordinea socială în care trăiau, sistemul lor religios diferit, stilul de viață care le fusese descoperit, toate erau în contrast cu sistemul numit „lume”, un permanent generator de conflict.
La curtea lui Faraon vine Moise cu o cerere ca un spin în ochi: „Lasă-ne să mergem în pustie, ca să aducem jertfe Domnului Dumnezeului nostru” (Exodul 3:18; 5:3). Care „dumnezeu”? Trecuseră peste 200 de ani de adaptare la cultura Egiptului, suficient ca să spele creierii lui Israel de orice amintire de Dumnezeu. Faraon e jignit: Nu era el oare „dumnezeu pe pământ”? „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?... Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5:2).
Cum era de așteptat, urmează o dispută între dumnezei: pe de o parte, Yahve singur, de cealaltă parte, toți zeii Egiptului. Plăgile lovesc pe toți zeii Egiptului, unul după altul: mai întâi Nilul – Marele zeu Hapi (Exodul 7:20); apoi broaștele – zeița Heqa (Exodul 8:2-5); vitele – zeul Apis (Exodul 9:3-6); soarele – zeul Ra (Exodul 10:21-23)... Și la urmă de tot, când nu mai rămăsese un alt argument, judecata lui Dumnezeu îl lovește pe Faraon, pe „zeul-om” Horus (Exodul 11:4-6).
Israel iese din Egipt prin proclamarea suveranității absolute a Dumnezeului părinților lor, Avraam, Isaac și Iacov! Actul de naștere al acestui popor „ales pentru misiune” poartă semnul miracolului, al coborârii Marelui „Eu Sunt” alături de nevrednicul om.
În noaptea fatidică, găsim ceva emoționant: Poporul Israel iese din casa robiei pe ușa unsă bine cu sânge pe pragul de sus și pe stâlpii laterali (Exodul 12:3-17). Israel iese prin jertfa mielului, jertfă care s-a numit „Pasah” – tradus „a trece pe lângă”, de unde „Paște”. Nu puterea care strivește fața zeilor egipteni, ci iubirea care se lasă zdrobită, oglindită în mielul de Paște, este cea care izbăvește...
Actul VII: Israel – misiune neterminată
Istoria de aproape 1 600 de ani, de la Exod și până la sosirea lui Șilo, Eliberatorul, este o cronică a pendulării obositoare între arătarea slavei lui Dumnezeu și cufundare în necredință. Gâlceava care n-a contenit în pustie: „De ce ne-ai scos, Moise? Vrem înapoi, în Egipt!” (vezi Exodul 14:11; 15:24; 16:3; 17:3; Numeri 11:1; 11:4-6; 14:2,3 etc.) este doar un preludiu pentru cronica pestriță, de apostazii și reforme succesive. Oare cum ar fi arătat istoria dacă Israel ar fi urmat consecvent drumul de creastă? Chiar și așa, Scriptura tot ne uimește cu raportul nemaipomenit al intervențiilor divine. Nu mă îndoiesc de faptul că, în cazul împlinirii misiunii sale de către Israel, azi am fi purtat discuția într-un alt decor...
Exprimată sintetic, istoria lui Israel s-ar putea reduce la două idei: a) manifestările de biruință ale lui Yahve în fața idolilor neputincioși și b) înfrângerile spirituale ale lui Israel în fața mirajului multicolor al lumii „fiilor oamenilor”. Această a doua idee mă preocupă acum. Partea încurajatoare este că și aceste tablouri sumbre contribuie semnificativ la întregirea chipului divin. Mai mult ca în alte episoade, aici se descoperă „un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exodul 34:6,7).
Și totuși „Emanuel”
Un înțelept spunea că, atunci când citești pentru prima oară Scriptura, afli lucruri multe despre oameni și evenimente. Când o citești pentru a cincea oară, printre rânduri, ajungi să descoperi principiile și motivațiile care guvernează viața noastră. Iar când o reiei pentru a zecea oară, nu te mai saturi să contempli doar o singură temă: chipul lui Hristos, ghemuit asupra unui pui îndărătnic și căzut la pământ, ajutându-l să-și ia zborul.
În tot acest carusel de contradicții, prin secvențele luptei care a cuprins pământul și generațiile, chipul lui „Emanuel”, tradus „Dumnezeu cu noi”, răzbate până la sufletul meu. Zicea poetul: „Zeii sunt departe, sus...” Scriptura însă proclamă: Dumnezeu a coborât ca să fie „cu noi”. Iar numele „Emanuel” este o referință directă la Isus Hristos (Isaia 7:14)!
În mod tradițional, ne-am învățat greșit să-L căutăm pe Hristos doar după pagina de titlu a „Noului Testament”, ca și când Hristos n-ar fi existat până atunci, sau ar fi existat, dar ar fi fost absent, nepăsător față de cei dinainte de Betleem. Ne-am deformat să rupem istoria în două: „înainte de Hristos” și „după”, ca și când, în toată istoria lui Israel, de la patriarhi și până la întoarcerea lui Israel din robie, Hristos n-ar avea nicio tangență. Dar gândește-te: Dacă Marea luptă din ceruri L-a angajat pe Hristos, alias Mihail, în rolul de comandant unic, de ce ar fi demisionat El atunci când lupta s-a localizat pe pământ? Viziunea tradițională este lipsită de dimensiunea conflictului celest și, ca urmare, nu pricepe „de ce”-uri și nici nu poate înțelege rostul omului în necazul cel mare!
Dimpotrivă, Însuși Isus mărturisea: „Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o și s-a bucurat!” (Ioan 8:56). Prietenia dintre cei doi a început odată cu chemarea lui Avraam din Ur. Ea culminează pe muntele Moria, lângă altarul pe care stătea Isaac pentru a fi jertfit. E momentul când Avraam, privind berbecul prins în hățiș ce urma să-l înlocuiască pe fiul său aflat pe altarul de sacrificiu, are revelația jertfei lui Hristos, a Aceluia care va lua locul nostru pe cruce, garantând că „El Însuși va purta de grijă” (Geneza 22:10-14).
Apostolul Pavel Îl identifică pe Hristos în pustia Exodului: „Toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei, și stânca era Hristos” (1 Corinteni 10:3,4). În stâlpul de nor și de foc, în slava care umplea sanctuarul, în stânca din care poporul bea – era Însuși Hristos!
Până și un rege păgân, Nabucodonosor, Îl recunoaște pe Fiul lui Dumnezeu în cuptorul de foc, alături de cei trei tineri care au ales să stea de partea lui Dumnezeu, la fel ca și Iov, în ciuda vâlvătăilor. Hristos Însuși onorează credincioșia celor care L-au mărturisit pe Dumnezeul viu chiar cu prețul vieții, coborând în mijlocul lor (Daniel 3:25).
Dacă în ceruri, Mihail a stat împotriva diavolului, pe pământ, Marea luptă continuă să se dea în jurul acelorași doi protagoniști: Hristos și diavolul.
În așteptarea Odraslei
Din Babilonul cel mare, „ciocanul” care zdrobise Ierusalimul, un rob evreu, ridicat la rang de ministru, scria o profeție despre Mesia (cca 540 î.Hr.). Pentru cine caută dovezi despre caracterul supranatural al Scripturii, profeția din Daniel 9:24-27 este una dintre cele mai convingătoare: „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte... până la ungerea Sfântului sfinților... De la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), vor trece șapte săptămâni... și șaizeci și două de săptămâni... și (încă) o săptămână, dar la jumătatea săptămânii... Unsul va fi stârpit.”
După 2 300 de ani, într-o cameră obscură din Londra, un bărbat trecut de 60 de ani cerceta asiduu profeția lui Daniel. După 20 de ani de studiu, ca rod al acestora, Sir Isaac Newton (1643–1727) publică ceea ce el numea „opera vieții lui”, un comentariu asupra profețiilor din Daniel și Apocalipsa. Aplicând principiul „an-zi” din Ezechiel 4:5,6 și Numeri 14:34, el descoperă uimit exactitatea împlinirii profeției: Că la începutul ultimei „săptămâni de ani”, adică în anul 27 d.Hr., va avea loc „ungerea” lui Mesia, la botezul din Iordan, de către Duhul Sfânt. Și că la mijlocul acestei „săptămâni”, adică în anul 31 d.Hr., „Unsul” este stârpit – murind pe Golgota. Mesia venise exact la timpul hotărât de preștiința divină!
Iudeea. Nu există dovezi istorice, dar este cu totul probabil ca iudeii din timpul Mântuitorului să fi cunoscut cheia înțelegerii profeției. Nimic nu era mai așteptat de ei decât sosirea Fiului lui David! În școlile de sinagogă, bătrânii rabini deznodau priceperea și aprindeau speranțele copiilor evrei privind făgăduința venirii Odraslei.
Istoricii au cântărit epoca așteptării lui Isus Hristos. Concluzia lor este că n-a existat în istoria lui Israel un alt timp când masa critică să fi ajuns în așa măsură la limită. Pe plan spiritual, credința lui Israel era supusă influențelor grecești mai mult decât corozive. Saducheii, clasa cea mai respectată de preoți și leviți, asimilaseră elenismul până într-acolo că disprețuiau Scripturile. În opoziție, fariseii se ridicaseră întru salvgardarea moștenirii spirituale și au căzut în cealaltă extremă: nu cercetau Scripturile decât prin interpretarea moștenită din bătrâni.
Pe plan politic domnea teroarea romană. De când invadaseră Palestina (63 î.Hr.), prezența lor a provocat atâtea revolte încât, în primii 30 de ani de ocupație, cca 150 000 de insurgenți evrei au fost măcelăriți de romani. Nord-estul țării, Galileea, era pepiniera revoluționarilor. Unul dintre ei, Iuda Galileeanul, a înființat confreria zeloților, un fel de „mișcare Hamas” pentru acele vremuri, cu voluntari gata pentru cele mai îndrăznețe acțiuni. Poporul răspundea fanatic oricărei pretenții mesianice, ca iasca la scânteie. După Teuda și masacrul iudeilor, a urmat Egipteanul și un nou măcel...[1] Dar nu-i nimic. Oamenii puteau greși, nu și profeția! În pustia Iudeei, la masa esenienilor de la Qumran, zilnic se așeza un tacâm în plus pentru locul de cinste care rămânea liber pentru Mesia! Poate că venea chiar în ziua aceea...
Imperiul Roman trăia și el la cota masei critice. În anul 31 î.Hr., după bătălia de la Actium, Octavian Augustus institui, în sfârșit, Pax Romana[2]. Oamenii, sătui de război civil, l-au ovaționat pe Cezar până la divinizare. Poeții Horațiu și Virgiliu îl numesc Mântuitorul statului. În cuvântările sale, Cezar August inaugurează o expresie nouă: „Evanghelion” – veste bună. Era mottoul său pentru noua ordine mondială pe care o instaurase.
Globalizarea imperiului favorizase schimburile culturale. Se vorbea o singură limbă internațională: greaca. Filozofia era atât de tolerantă și elastică încât putea ingurgita orice sistem. Printre sistemele spirituale cu impactul cel mai puternic, era iudaismul. Stilul lui de viață se structura total – fără seamăn – în jurul sacrului din familie. Cultul era trăit în viața de toate zilele. Apoi iudeii dezvoltaseră o unitate socială invidiată oriunde în imperiu. Mult mai mult ca în zilele noastre, iudeii erau și activi în a face prozeliți. Credința lor era cunoscută pretutindeni. Mesianismul lor infuzase cultura vecinilor lor păgâni.
Speranța în venirea lui Mesia era singurul lucru ce se mai putea oferi lumii. Petronius (în Banchetul lui Trimalchio) mărturisea că – după 25 de ani de „aur” sub Octavian Augustus – o neîmplinire surdă măcina lumea. Supracentralizarea și dictatura cezarului îi dezamăgiseră pe patricieni. Perversiunile trupești nu mai reușeau să sature. Filozofii erau blazați. În temple și în case, se îngrămădiseră zei peste zei, toți la fel – după chipul și asemănarea oamenilor. Și, cu cât se înmulțeau, cu atât deveneau mai puțin credibili. Stăpân și sclav cercetau deopotrivă zodiile și toți erau terorizați de ursite. Foamea spirituală rodea sufletul oamenilor.
Istoricul roman Suetoniu (Opere, cartea VIII, capitolul 4) exprima o convingere populară din zilele lui: „Se răspândise prin tot Orientul o credință veche și înrădăcinată că în vremea aceea era sortit să vină un om din Iudeea ca să stăpânească lumea. Această prezicere, referindu-se la împăratul din Roma, așa cum s-a și văzut din evenimente, oamenii din Iudeea au luat-o pentru ei.” La începutul secolului I d.Hr., se apreciază că peste un milion de oameni dintre neamuri se convertiseră la iudaism. Odată cu iudeii, sulurile Scripturii ajunseseră la „capătul lumii”.
Într-un colț al Persiei, câțiva magi scrutau cerul. Citiseră și ei că Împăratul iudeilor avea să vină curând.
În cer ceasul bătuse „împlinirea vremii” (Galateni 4:4). Era timpul ca „Steaua lui Iacov” să răsară...
[1] Josephus Flavius (în Războiul iudeilor) relatează cum Teuda strânsese câteva mii dincolo de Iordan, cu prorocia că apele Iordanului se vor despărți, ca ei să poată trece și cuceri țara de sub romani. Dar a fost măcelărit de legionari. Cât despre Egipteanul, acesta anunțase că zidurile Ierusalimului vor cădea înaintea lor, ca semn al victoriei... și aceștia n-au fost singurii autoproclamați ca Mesia.
[2] Pacea romană.