Ieri ai terminat de citit capitolul 4 – Mielul din Eden.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/aqL6MSNkQuK8sXtNA
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 5 – Isus din Nazaret.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Orașul Neapole arăta jalnic după cel de-al Doilea Război Mondial, bombardat și în ruine. Aproape 3 000 de copii abandonați vagabondau pe străzi, prin gări, în piețe. Erau groaza străinilor, a soldaților americani și a marinarilor. Chiar și până la război, Neapole era renumit pentru cea mai puternică fraternitate de vagabonzi. Acum, efectivele lor, întărite cu legiuni de minori ageri, deveniseră redutabile.
Mario Borelli, de 25 de ani, fiu de muncitori, de curând ieșit preot, a hotărât că trebuie să facă ceva pentru acești copii. Mai întâi a învățat argoul lor, a învățat să se miște și să se poarte ca unul dintre ei. Apoi s-a întrupat în vagabond zdrențăros și murdar. Stilul său de cerșit, marcat de umor și umilință patetică, a câștigat simpatia celorlalți. Apărea în fiecare seară între ei, dormea pe grilajele tuburilor de aerisire de la subsoluri, învelit cu ziare vechi... Odată, când unul dintre lideri l-a admonestat să-i dea jumătate din câștig, Mario s-a dezlănțuit și, cu câțiva pumni, l-a scos din ring. Derbedeii s-au grupat în jurul lui, admirându-l. Unul strigase: „Ați văzut cum a explodat? De azi, să-l numim „Vesuvio”. Seara, în jurul focului, pe când își încălzeau mâncarea în tinichele, discutau de toate. Timp de șase luni, Mario a ajuns să cunoască trecutul lor și dorul lor după un cămin, după afecțiune și ocrotire.
Într-o iarnă, Vesuvio veni cu o sugestie: „Băieți, am găsit un adăpost: în Biserica San Gennaro, cea bombardată și abandonată. Niciodată nu va veni poliția să ne caute acolo!” Argumentul a câștigat. Cu greu, s-au mobilizat să curețe molozul, să acopere spărturile din acoperiș...
Odată, Vesuvio sosi cu o saltea de paie și cu o pătură: așa ceva era articol de lux, neobișnuit pentru ei. Unul câte unul, băieții i-au urmat exemplul. Apoi a instalat o sobă de gătit și a adus alimente, cică „din furat”. Băieții au început să mănânce mai bine. Curând, derbedeii au numit cartierul lor general drept „Casa noastră”. Se strângeau mai devreme de pe străzi. Chiar și manierele lor unii față de alții au început să se schimbe.
Veni și momentul dezvăluirii. Într-o seară, Vesuvio veni îmbrăcat ca preot. După un moment de paralizie generală, băieții au explodat în râs...
– Ia te uită, Vesuvio popă!
Unul dintre ei a protestat:
– Dar, Vesuvio! Asta nu poți s-o faci. E sacrilegiu!
Borelli zâmbi:
– Dar, fiule, sunt preot!
Și le-a întins o poză în care Mario se regăsea în rând cu alți preoți. În timp ce poza trecea din mână în mână, Borelli rămăsese fără respirație... până când un „dur” de 15 ani s-a ridicat, i-a apucat mâna și i-a zis:
– Dacă-i așa, te vom chema Don Vesuvio. Dar... vei rămâne cu noi, nu-i așa?
Ceilalți s-au strâns îngrijorați în jur. Cu lacrimi, Borelli le-a zis:
– Cu siguranță, voi rămâne cu voi. Și vom face din locul ăsta „Casa golanilor”. Așa își primi casa numele.
Borelli a început să mobileze casa cu lucruri de căpătat... Napolitanii ofereau cu generozitate. Iar bisericuța deveni o casă adevărată. Când Vesuvio le-a propus să meargă la școală sau la muncă, băieții s-au îngrozit. Dar le-a arătat că, dacă aveau școală, puteau obține ceea ce voiau mai ușor, fie cinstit, fie necinstit! Doisprezece dintre ei s-au lăsat înduplecați și s-au dus.
Însă criza de care se temea Borelli n-a întârziat. Într-o seară, Pietro – un pungaș de 13 ani – a spus hotărât:
– Mă întorc în stradă. La școală nu le place de mine!
Alți câțiva au încuviințat...
– Foarte bine! Mergeți înapoi, spuse preotul hotărât. Vom închide Casa și Don Vesuvio nu va mai fi. Cred că îmi voi pierde încrederea în prietenia pe care noi, derbedeii, o aveam unul pentru altul!
Și Vesuvio s-a întors pe călcâie dând să plece. În câteva minute, revolta s-a stins. După numai două luni, Pietro se lăuda că a început să ia note bune și că era apreciat. Schimbarea lui Pietro devenea tot mai vizibilă.
Cu greu, Mario convinse câțiva patroni să-i angajeze derbedeii. Într-o zi, Tino, unul dintre băieții angajați, i-a spus:
– Părinte, pot fura ceva mic de la magazin? Nimeni n-o să bage de seamă...
Vesuvio l-a luat pe băiat de umeri, s-a uitat în ochii lui și i-a zis:
– Tino, dacă iei un vârf de ac, se va afla. Și atunci, va trebui să închidem Casa și nu vom mai găsi de muncă pentru nimeni. Vrei să se întâmple asta?
– Nu, părinte. Nu voi fura!
Și Tino n-a furat. Azi este vânzător cinstit în același magazin, cu tot mai mult credit!
Cu ajutorul unui alt confrate, Mario Borelli a făcut ca aproape 300 de derbedei să „absolve” Casa. Dintre toți aceștia, 75% sunt tineri de toată nădejdea. Iar lucrarea continuă...[1]
Întâmplarea este înălțătoare, pentru că reeditează elemente din întruparea lui Isus pentru mântuirea păcătoșilor. Dar există niște diferențe tulburătoare: Isus nu vine ca Mario Borelli, cel mai mare și mai grozav dintre derbedei. Ci ca un prunc neajutorat între demonizați. Iar dacă privim și în perspectiva Marii lupte, lucrurile devin nespus mai dramatice! El vine nu ca să întâmpine niște oameni amărâți, ci să dea piept cu diavolul și cu clienții, pe terenul lor! Și pentru această înfruntare, vine în maxima vulnerabilitate: vine ca prunc cu totul lipsit de apărare!
De ce?
Există patru răspunsuri clasice, unul completându-l pe celălalt, care descoperă rostul (obiectivele) întrupării:
Obiectivul 1:
Să anihileze acuzațiile lui Lucifer.
Odată ce ochiul a prins tensiunea de jar a Marii lupte, omul nu mai poate privi întruparea lui Hristos doar ca un fapt liric, înduioșător. Când vine, Hristos Însuși este o replică la provocare. Diavolul zicea: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu... Voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:13,14). Acum vine răspunsul răsturnat: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut (ca Lucifer) ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:6-8).
Observi? Este exact ideea lui Satana, dar inversată, în oglindă: dacă diavolul a râvnit să se înalțe, Hristos a hotărât să Se smerească. Primul spera „îndumnezeirea”. Al doilea alege să renunțe la privilegiile Sale: din Creator să devină creatură, nu înger slăvit, ci om. Și nu doar om-Adam, în nevinovăția lui de la început, ci om-carne păcătoasă.
Este de necuprins cu mintea declarația din Evanghelia după Ioan 1:14: „Și Cuvântul S-a făcut... trup.” În greacă, există două cuvinte pentru „trup”: primul este soma și înseamnă corp anatomic; al doilea este sarx și desemnează firea păcătoasă, decăzută. Mă așteptam să scrie: „Cuvântul S-a făcut... soma.” Dar, dincolo de orice expectativă, inspirația afirmă: „Și Cuvântul S-a făcut sarx.” În fața acestui mister, diavolul însuși rămâne perplex!
Obiectivul 2:
Să confirme caracterul lui Dumnezeu înaintea universului.
⁕ Diana. În câteva numere, revista National Geographic relatează istoria uimitoare a Dianei Fossey. De profesie zoolog, din California, în 1963 și-a părăsit căminul confortabil ca să meargă să locuiască împreună cu gorilele de munte din Rwanda, specie pe cale de dispariție din cauza braconierilor. După câțiva ani, gorilele au ajuns s-o accepte ca pe una de-a lor. Diana le-a dat nume, le legăna puii, plângea cu ele și se juca împreună cu ele. „Aceste fiare puternice, dar timide, îmi răspundeau atențiilor atunci când acționam ca o gorilă. Așa am învățat să mă scarpin, să mormăi, să îmi bat pieptul...” Timp de 23 de ani, Diana a stat cu ele. În caz de primejdie, Diana le apăra plină de curaj. În dimineața de 27 decembrie 1985, Diana a fost găsită moartă. Fusese ucisă cu lovituri de cuțit de braconierii supărați. Diana a murit pentru cei în mijlocul cărora venise să locuiască și să-i salveze.
Din om – gorilă! Te scuturi la un așa coșmar. Și totuși este doar o slabă comparație pentru prăpastia peste care pășește Hristos, din nemuritor – devenind făptură muritoare, asemenea păcătoșilor. Actul Lui este un răspuns la îndoielile împrăștiate de Lucifer, când spunea: „Oare iubește Dumnezeu făpturile Sale și vrea cu adevărat binele lor?”
La vederea Pruncului din staul, toate oștirile îngerești nu se mai pot abține și izbucnesc într-un cântec: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte!” (Luca 2:14). Unde? În locurile preaînalte, unde a bântuit războiul. Acolo, slava lui Dumnezeu a fost întunecată de tezele geniului malefic. Betleemul devine pentru îngeri primul act cu totul convingător al dreptății caracterului lui Dumnezeu. Gloria Lui – umbrită de acuzele lui Satana – este reabilitată. Întruparea lui Hristos dezleagă criza morală din univers. Nu mai rămâne loc pentru dubii: Dumnezeu este cu adevărat Iubire! Iar Lucifer este un intrigant înșelător. Întruparea își descoperă semnificația doar în viziunea Marii lupte!
Obiectivul 3:
Să-L descopere muritorilor pe Dumnezeu și neprihănirea Lui.
⁕ Acvariul marin. „Ca să întreții un acvariu marin este lucru dificil”, scrie Philip Yancey. „Totuși mi-am cumpărat un laborator chimic portabil, care să monitorizeze nivelul nitraților și al amoniacului. Cu o pompă, introduceam regulat vitamine, antibiotice și enzime, suficiente ca să facă și piatra să crească. Apoi filtram apa prin fibră de sticlă și cărbune și o expuneam razelor ultraviolete. Și, după ce-am făcut totul, desigur că peștii mei dovedeau mulțumire față de mine! Dimpotrivă: de fiecare dată când umbra mea cădea peste acvariu, ei o zbugheau în cea mai apropiată scoică. Îmi arătau continuu o singură emoție: frica. În ciuda faptului că ridicam capacul acvariului și le dădeam mâncare de trei ori pe zi, ei răspundeau la fiecare vizită printr-un semnal clar, ca să pricep că intențiile mele îi torturau. După ani de zile, tot n-am reușit să-i conving de bunele mele intenții. Pentru ei, eu eram un dumnezeu. Eram prea mare pentru măsura lor. Acțiunile mele le erau de neînțeles. Faptele mele de har erau percepute ca acte de cruzime. Încercările mele de a-i vindeca – erau percepute de ei ca nimicire. Ca să le pot schimba percepția, am înțeles că ar fi fost nevoie de un fel de întrupare. Ar fi trebuit să devin pește și să „vorbesc” limba pe care erau ei în stare s-o înțeleagă...”[2]
Teama este emoția primară a oricui se apropie de Dumnezeu. Oare poate exista ceva mai puțin înspăimântător decât... un prunc cu mânuțele strânse de corp, înfășat în scutece? În momentele de asalt, musulmanii strigă: „Mare este Allah!” Betleemul însă șoptește: „Ce mic e Dumnezeu!” Întruparea adaugă, la toată gloria Lui de până atunci, slava umilinței.
Dumnezeul Atotputernic nu vine ca un foc devorator sau ca un vânt puternic, ci vine mai mic ca orice... cât un ou, care apoi să se mărească într-un prunc născut dintr-o fecioară. Marea invazie de extratereștri așteptată pe planeta Pământ are loc prin... venirea unui prunc. Așa se consumă raidul Comandantului forțelor bune în teritoriul Balaurului.
[1] După Frederick Sondern, Don Vesuvio și Casa derbedeilor, un articol publicat în Reader’s Digest, 1957.
[2] Parafrazare din Phillip Yancey, The Jesus I never knew, 1995.