„Via tormentosa”
De la staul și până la mormânt, fiecare eveniment din viața Mântuitorului este o Evanghelie în miniatură. Cititorul curios reține din succesiunea evenimentelor doar datele biografice și ocaziile ieșite din comun. Îngerii însă, literalmente, continuă să cerceteze fiecare moment sau popas al celor 33 de ani ai vieții lui Isus (1 Petru 1:12). Luată analitic, fiecare scenă irizează câte un alt aspect al caracterului divin.
Ca o pregustare a programului academic înalt pe care-l vom parcurge în toată veșnicia, vă propun să examinăm, scenă cu scenă, cele mai importante răspântii ale odiseei Lui.
Debutul
Când musulmanii au cucerit Asia Mică, au transformat multe biserici în moschei. Și au scris înadins pe pereții acestora: „Dumnezeu n-a născut și nici nu este născut!” Același lucru îl pot scrie și evreii pe sinagogile lor. Ceea ce dă unicitate incomparabilă creștinismului față de toate celelalte credințe este întruparea, nașterea Fiului.
Niciunul dintre noi nu își poate alege părinții, limba sau nația. Isus a fost singurul din lume care a avut privilegiul să aleagă unde, când și prin cine să Se nască. Și iată ce a ales:
1. Timpul: În Palestina din vremea lui Irod era un climat politic asemenea celui din Rusia anilor ’30, sub Stalin. Irod și-a ucis doi cumnați, pe soția sa, Mariamne, și pe doi dintre fiii săi! Octavian Augustus a spus la un banchet: „Aș vrea să fiu mai degrabă porcul lui Irod decât fiul său.” A spus lucrul acesta pentru că știa că Irod nu consuma – și deci nu tăia – porci... Cruzimea lui Irod era patologică: cu cinci zile înaintea morții lui, Irod a arestat un număr semnificativ de cetățeni, cu hotărârea ca, la moartea lui, aceștia să fie executați și astfel să garanteze o atmosferă de doliu în toată țara. Isus însă alege contrastul maxim.[1]
2. Locul: un grajd... Porunca recensământului nu-l obliga pe Iosif s-o poarte pe Maria gravidă pe drumuri până la Betleem. Era de ajuns să vină capul familiei. Faptul că Iosif a luat-o cu el se datorează probabil numai gândului de a o proteja de ocara nașterii în satul plin de rubedenii.
Și-apoi, un grajd?! Amintește-ți cum e lumina și cum e aerul acolo... Nu cunosc și nu pot să cred că cineva s-a mai născut într-un grajd insalubru și respingător: de o mie de ori ar fi de preferat în curte sau pe câmp...2
⁕ Elisabeta a II-a. Când regina Angliei a vizitat Statele Unite, bagajele ei însumau: două tone de cufere cu câte două aranjamente vestimentare pentru fiecare ocazie; un rând de haine de înmormântare, în cazul că cineva murea... Printre altele, mai erau 20 de litri de plasmă, un set de baie din piele albă de ied... Personalul însoțitor includea coaforul ei, doi valeți... Vizita ei în țară a costat pe puțin 20 de milioane de dolari.3
Ce contrast maxim pentru Regele universului! Priveliștea umilinței divine îi face pe îngeri să proclame: „Pace pe pământ!” Războiul mutat pe pământ începe o nouă filă. Se întrezărește „pace”, în loc de „vai de voi, pământ și mare...” Betleemul trage clopotul unei ere noi de lumină!
3. Familia: o adolescentă – necăsătorită. Este foarte probabil că, în condițiile de astăzi, cuplate cu mentalitatea de atunci, nu i s-ar fi permis Mariei să-și ducă sarcina până la capăt. Însărcinarea ei în circumstanțe confuze, cu un tată necunoscut, și rușinea adusă bunului nume ar fi fost un caz evident pentru avort. Iar explicația ei cu „concepția prin Duhul Sfânt” ar fi convins pe orice medic de nevoia unui tratament psihiatric, fapt care ar fi făcut și mai necesară întreruperea sarcinii. După toate probabilitățile, generația noastră nu I-ar fi permis lui Isus să Se nască!4[2]
Când îngerul i-a adus vestea, Maria s-a înfiorat. „Cum așa ceva?! Eu nu știu de bărbat!” În comunitatea iudaică strictă, cu reacții radicale față de relațiile premaritale, era un caz alert de scandal: însăși viața ei se afla în pericol. Și chiar dacă „vinovata” nu era totdeauna ucisă cu pietre, reproșul și oprobriul public erau flageluri durabile și dintre cele mai dureroase. Apoi – logodna ruptă, căci sigur Iosif va da înapoi...
Credința simplă învinge însă logica omenească. Cu resemnare amestecată cu emoție pentru favoarea de a fi purtătoarea lui Mesia, Maria răspunde simplu: „Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!”
Frământată de gânduri contradictorii, Maria aleargă „chiar în acele zile... în grabă” (Luca 1:39) la singura care putea s-o înțeleagă și s-o consoleze, la Elisabeta, ruda ei; ea însăși însărcinată în chip miraculos.
Via tormentosa a și început: Maria este prima care-L va accepta pe Isus în termenii Lui, fără să țină cont de prețul personal pe care avea să-L plătească. Minunat exemplu!
4. Habitatul: Galileea, care, privită dinspre Liban, părea un oraș continuu. Stilul de viață iudeu era un ciudat hibrid de tradiționalism acerb și permisivitate grecească, fapt care dăduse țării porecla „Galileea neamurilor” (Matei 4:15). Deși bogată și foarte activă politic, Galileea era cea mai înapoiată cultural. Spiritul vremii făcea din galileeni personaje de glume. Aramaica pe care o vorbeau era și ea doar un dialect. Acei galileeni care învățaseră ebraica o pronunțau atât de noduros încât nu li se dădea voie să citească Tora în sinagogi.
... Și apoi Nazaretul. Era un târg prea obscur ca să fie menționat în lista din Talmud cu cele 63 de orașe galileene importante. Orașul avea un singur renume: acela de răutate și perversitate. Când Filip i-l descrie lui Natanael pe Isus ca pe posibilul Mesia (Ioan 1:45,46), acesta din urmă se cutremură la gândul că Mesia ar putea veni din Nazaret!
Doar la 5 km nord de Nazaret se afla orașul Seforis, capitala Galileei. Orașul fusese distrus și apoi reconstruit de romani chiar în timpul lui Isus. Probabil aici a lucrat și Iosif, și-apoi Însuși Isus. Având străzi cu colonade, un forum, un palat, baie publică și gimnaziu, vile luxoase din marmură, Seforis era, ca importanță, al doilea oraș din Palestina.
Isus putea să aleagă splendidul Seforis. Însă nu L-ar fi acuzat oare Satana, ca și în cazul lui Iov: „Sigur! Dacă Și-a ales avantajele, cred și eu că...”?
5. Starea materială: În Palestina sub ocupație romană, omul de rând trăgea din greu ca să trăiască. Partea lui erau munca, sărăcia și lipsurile. Cea mai mare parte a vieții Sale, Isus a consumat-o în rutina istovitoare – cu dulgheria sau tâmplăria (Marcu 6:3): confecționa cercevele, saltare, mobilier rustic... Te întrebi: Pentru o miză atât de mare în Marea luptă, de ce trăiește El douăzeci de ani atât de nesemnificativ? Așa e, dar semnificativ nu e stilul Lui de viață, ci totala Sa identificare cu omul. „În-omenirea” Lui nu e o joacă, ci e autentică. Prin contrast, cât de nulă și lipsită de sens este ipoteza „anilor pierduți” ai lui Isus prin Tibet! Ea constituie corp străin în chenarul biblic al Marii lupte.
Cei 30 de ani „cenușii” strălucesc în rechizitoriul Marii lupte. Prin ei, Dumnezeu demonstra că neprihănirea nu este un basm. Viața imaculată a celui mai pândit și suspectat dintre pământeni va sta ca reper și măsură pentru oricine Îl caută pe Dumnezeu. Și va mai sta ca martor la Judecată, strivind orice pledoarie care face din păcat pretext și scuză.
Chemarea
Ioan Botezătorul era văr bun cu Isus. Dar niciodată nu s-au văzut mai înainte. Cândva, în toamna anului 27 d.Hr., în toată Iudeea, și apoi în Galileea, a vuit zvonul că la Iordan s-a arătat un proroc. După port, era ca profetul Ilie, reformatorul. Era din neam preoțesc și anunța că sosise ceasul așteptat de toate generațiile: „Mesia e printre noi.” Zvonul a măturat și Nazaretul. Acesta era chiar semnul așteptat. Isus mătură pentru ultima oară talașul, strânse uneltele și puse rindeaua în cui. Apoi încuie atelierul... ca să nu se mai întoarcă niciodată.
Botezul Său avea cu totul alte semnificații decât pentru noi. În loc să însemne mărturisirea păcatelor și a pocăinței, botezul Lui era proclamația publică de identificare cu păcătosul! Prin botez, Isus declara că ia asupra Lui tot blestemul neamului omenesc. Iar Dumnezeu I-a confirmat alegerea, trimițând Duhul Sfânt ca să-L „ungă” în rolul de Mesia.
⁕ „Arătarea lui Mesia.” În Brooklynul anilor 1993, mulți dintre cei 20 000 de evrei hasidici credeau că Mesia era printre ei în persoana lui Rabbi Menachem Mendel Schneerson. Comunitatea organizase, în Crown Heights, din Brooklyn, o întâlnire cu el. Sala fusese luată cu asalt cu câteva ore înainte și era ticsită. Oamenii stăteau cățărați chiar și pe stâlpii sălii. În sfârșit, cortina se desfăcu și apăru pentru doar câteva minute un bătrânel mărunt, cu barbă mare și albă. La cei 91 de ani ai săi, după un recent accident vascular, nu mai putea vorbi. Zâmbea doar senil și dădea ușor din mână, în timp ce sala răcnea în cor: „Trăiască stăpânul nostru, învățătorul și rabinul nostru, Regele, Mesia, în veci de veci!”
Pe marginea evenimentului, în cartea The Jesus I never knew (Isus pe care nu-L cunoscusem niciodată), Phillip Yancey comenta: „Când am citit pentru prima dată această veste, m-a umflat râsul. Ce mai Mesia!? Imediat apoi m-a izbit un alt gând care mi-a strâns inima – cam așa trebuie să fi reacționat toți contemporanii lui Isus, cu râs și batjocură, când a apărut El la Iordan: un tânăr sărăntoc; un Mesia Galileean; feciorul unui tâmplar! Și încă... din Nazaret! Dumnezeu trebuie că a avut curajul să-Și pună deoparte toată puterea și gloria și să ia loc printre oamenii pregătiți să-L întâmpine cu același scepticism și dispreț pe care le-am simțit când am auzit de Rabbi Schneerson, din Brooklyn...”
„Împărăția e la uși!”
Era anul 27 d.Hr. Palestina fierbea. Preocuparea numărul 1 la toate nivelurile era Împărăția. Dacă trebuia să vină un Mesia, trebuia să vină ca să restaureze Împărăția lui David, iar El să fie Împăratul. Prezența steagurilor romane, cu vulturul – „urâciunea pustiirii” (Matei 24:15) – în vârful prăjinii, turna necurmat gaz pe focul Împărăției. Pentru Împărăție se organizau bandele de gherilă.
Format în Galileea, Isus respirase atmosfera insurgentă. Știa ce așteaptă poporul. Indiferent de miză și ca o confirmare a misiunii ce-o primise, prima Lui predică înălța pe catarg o temă incendiară: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape!” (Marcu 1:15). Era ca mănușa pe mână! Numai în Evanghelia după Matei, „Împărăția” apare de 53 de ori! Faptul acesta explică, în primul rând, entuziasmul popular pe care Isus l-a stârnit încă de la început, alături de puterea Sa făcătoare de minuni.
Numai că între împărăția mulțimilor și Împărăția din mintea Mântuitorului era o deosebire de esență. Iudeii voiau un imperiu național și politic. Pentru Isus, problemele se aflau pe un cu totul alt plan. Adânc de tot, dedesubtul tuturor preocupărilor, mocnea problematica spirituală, una care privește relația cu Dumnezeu. Tocmai aici se aciuase și păcatul, perturbând relația. Problematica spirituală nu se rezolvă prin schimbări din afară (romanii, saducheii etc.), ci doar printr-o schimbare dinăuntru.
În tot timpul celor trei ani și jumătate de lucrare, Isus a fost confruntat fără răgaz de un conflict de interese extrem de antagonic. Pe de-o parte, ar fi putut cuceri națiunea de partea Lui; de cealaltă parte, voia să câștige individul. Metodele celor două obiective difereau și ele total. Ca să cucerească națiunea, se cerea să administreze putere asupra maselor – aceasta era alternativa lui Satana; în schimb, ca să cucerească individul, trebuia să administreze iubire, nu putere, asupra individului – aceasta era opțiunea Lui.
Isus însă n-a stat nicio clipă în dilemă. Până să răsune chemarea de la Iordan, El a făcut din cercetarea Scripturilor și din comuniunea Sa cu Tatăl unica țintă. El știa care este voia Lui. Pe aceasta hotărâse s-o împlinească. El venise să însămânțeze Împărăția cerurilor – principiile iubirii – în inima omului și în mijlocul lumii, domenii care „zăceau în cel rău” (1 Ioan 5:19).
Și domeniul politic? Chiar deloc? Măcar cât să supraviețuiești! Din câte a demonstrat, gândirea politică era total străină de Isus. Aliniindu-se de Ioan Botezătorul (prorocul neconfirmat de Ierusalim), Isus intră cu stângul în meciul politic. Mai avea și dezavantajul că venise ca un outsider, fără recunoaștere din partea autorității religioase oficiale. Iar Isus nu ține cont deloc nici de prejudecăți naționale, nici de scrupule religioase, de tradiții, de marii preoți și nici de irozi. Parcă înadins, Isus călca, din punct de vedere politic, numai pe alături...
Abia acum se explică în parte enigma: Cum de acest om extraordinar de bun, care a făcut atâtea minuni pentru cei din jur, a ajuns să fie respins și hăituit! Pentru El concurau două împărății care n-aveau nimic una cu alta, așa cum nu se mărită lumina cu întunericul.
[1],2 Idei preluate din Phillip Yancey, The Jesus I never knew, 1995.
[2]3,4 Parafrazări din Phillip Yancey, The Jesus I never knew, 1995.