„Arată-ne un semn!”
⁕ Bunicul. L-am iubit pe bunicul și port cu mine nostalgia copilăriei. Nu uit un instantaneu care m-a tulburat la data respectivă. Bunicul nu era religios. Doar seara, când își întindea picioarele betege în pat, gemea: „O, Dumnezeiașule, nu mă lăsa!” Ca băietan interesat de teme sfinte, mi-amintesc cum, într-o discuție, m-a contrat, de mi-ar fi tras una între ochi: „Eu nu cred până nu văd. Să văd, și apoi cred!” Argumentul m-a năucit, dar nu m-a înfrânt. Știam că undeva există răspunsul, chiar dacă el îmi lipsea atunci.
Oamenii cer minuni! Subiect arzător. Acum, după clarificarea diferenței dintre „împărăția puterii” și „împărăția iubirii”, ceața s-a ridicat. Mă uimește câtă reținere de Sine a dovedit Isus: El, care putea să meargă pe apă, abia a făcut-o de două ori! E atât de limpede că Atotputernicul S-a abținut să uzeze de supranatural în alte situații decât în beneficiul cazurilor individuale și că numai extrem de rar a săvârșit minuni pentru gloată (erau tot „cazuri individuale”, doar multiplicate într-o mulțime).
Minunile atrag mulțimile și aplauzele, dar rareori încurajează pocăința și credința de durată. Ca exemplu, să ne referim la minunea înmulțirii pâinilor (Ioan 6:5-14). O veche tradiție rabinică spunea că Mesia va reedita obiceiul lui Moise de a hrăni poporul cu mană. Într-o împrejurare, după o predică puternică, Isus ia asupra Lui foamea poporului. Din cinci pâinișoare și doi pești, El hrănește peste 5 000 de guri, după care ucenicii strâng nu mai puțin de douăsprezece coșuri cu resturi.
Și ce a urmat?
Poporul, înnebunit de minune și manipulat de ucenicii extaziați, se ridică și vrea „să-L ia cu sila ca să-L facă împărat” (Ioan 6:15). Nu era bine? Reacția poporului („împărăția!”) venea în contradicție totală cu voia lui Hristos, „împărăția... dinăuntrul vostru” (Luca 17:21).
A doua zi, poporul, frustrat, reia dialogul: „De ce ne-ai stricat planurile? Ești sau nu ești Mesia? Atunci fă un semn ca să credem în Tine!” (vezi Ioan 6:30). Ori de câte ori nu se potrivesc cu modelul de gândire existent, minunile își pierd relevanța și nu fac decât să accentueze îndoiala! Discuția ce a urmat: „Eu sunt Pâinea vieții” a ars chiar și ultimele fire. Acum poporul hotărăște: „Nu... nu este El Mesia pe care-L căutăm.” Ba chiar și ucenicii ajung să se clatine (Ioan 6:60,66). Din ziua aceea a deziluziilor, Isus decide să facă o schimbare radicală în învățătura Sa: Începe să vorbească deschis... despre moartea Sa!
Ceea ce mă impresionează atunci când citesc Evanghelia este nu cât de mulți oameni cred în Isus, ci cât de recalcitrant, jignitor și violent răspund ascultătorii Lui! Rudele Lui Îl consideră „ieșit din minți” (Marcu 3:21). Liderii religioși Îl declară îndrăcit (Ioan 10:20)! Gadarenii Îl izgonesc din teritoriu (Matei 8:34)! Ucenicii Îl abandonează. Unul dintre ei Îl vinde, iar altul se leapădă de El cu blesteme. Poporul Îl dă la schimb pentru un terorist...
Obiectivul 4...
E ultima duminică. Ierusalimul, cu mii și mii de pelerini veniți de pretutindeni, s-a pus în mișcare. Ce e? „Fiul lui David, Împăratul, vine în cetate... A sosit ceasul!”
Parcă văd un ofițer roman, sosind în galop la fața locului ca să identifice cauza tulburării. De pe zid, privește încordat spre procesiunea ovaționată... Ochii lui caută îndelung... și apoi Îl fixează, nedumerit, pe cel aclamat ca „Împărat”… Bizar! Văzuse el intrări triumfale în Roma: împărați purtând cununi de aur, care de luptă împodobite, detașamente de eroi, cortegii de robi în lanțuri, trofee... Iar aici? Un țăran simplu, în straie de om sărac, călare pe un măgăruș. Când ajunge pe Muntele Măslinilor, Împăratul aclamat Se oprește cu capul în piept și plânge... Ce împărat este acesta?[1]
La Templu – nicio mișcare. Nici urmă de primire solemnă. Dimpotrivă, Isus îi izgonește pe negustori. Încă o dată, entuziasmul popular se ofilește și se stinge cu același gust amar... Iarăși n-a ieșit nimic! Speranțele le-au fost din nou înșelate!
Acum îți explici cum s-a putut ca, după o intrare triumfală în Ierusalim, Isus să fie arestat și ucis la numai câteva zile?
Îngrozitoarea umilire
Până la un punct din lucrarea lui Rabuni, toate merseseră bine. Parcă erau făcute pentru ca El să ajungă sus, pe culme. Și, odată ajuns pe culme, să construiască mai departe, în sus! Și iată că Acela care a ajuns în vârf, Rabbi și Kyrios, Învățătorul și Stăpânul, deodată coboară... mai jos..., până la nivelul zero: în camera de sus, Isus vrea să spele picioarele ucenicilor Săi. Neînțelegând ce se întâmplă, ucenicii se trag înapoi cu oroare dinaintea comportamentului Său aberant...
⁕ Rodney Robertson era student la seminar și lucra sezonier la Azilul de persoane fără adăpost din Marin County. Plouase toată ziua și era foarte frig. Curând, toate locurile se ocupaseră și nu mai era nicio saltea liberă. Dar alți oameni se îngrămădeau în azil după un culcuș. Unde? Protestele au început să explodeze: „Faci favoritism?” Ce mai, era balamuc. Unii au început să se înghiontească pentru saltele.
În mijlocul tensiunii, o namilă, Jose, a dat buzna în cameră. Aruncându-și, fără comentariu, salteaua jos, a izbutit să-și scoată ghetele și gata: s-a trântit, mort de beat, într-un somn vecin cu coma. O miasmă de nesuportat a trăsnit camera. Lumea a început să protesteze. Afară cu el! Și, pentru că nu te mai puteai înțelege cu Jose, mânia se îndreptă asupra celui care era „mai mare” în azil! „Ce stai? Fă ceva!” Rodney încercă să-l trezească. Apoi se chinui să-l ridice... Namila nici nu s-a urnit. Vocile clănțăneau cu disperare: „Scoate-l în stradă!”
Și atunci îi veni lui Rodney ideea: De ce n-ar aduce el apa la Jose? A luat un lighean, a amestecat în apă un detergent parfumat și s-a întors la Jose. Îngenunchind, Rodney se căzni să-i scoată șosetele... Duhoarea aproape că întrecea limitele suportării. Încet, timp de câteva minute, tânărul frecă de zor labele uriașului cu o cârpă de baie. Apoi i le șterse cu prosopul. Când Rodney se ridică, abia atunci băgă de seamă că se făcuse liniște deplină și că tot salonul se strânsese roată în jurul lui. Fețele se destinseseră. Unele zâmbeau, iar altele erau schimonosite într-o grimasă de admirație. O femeie, plângând, se apropie de Rodney, îi luă mâna cu clăbuci și i-o sărută!
O armonie cerească învăluise locul mizeriei. Oamenii vorbeau în șoaptă. Un locatar, care avea și saltea, și sac de dormit, și-a oferit salteaua altuia care nu avea nimic. Furtuna dispăruse. Fusese spălată de unul care voia să fie „mai mare”, voia să fie ca Isus, făcându-se robul tuturor.[2]
Sfârșitul
Ceea ce L-a condus pe Făcătorul de minuni spre răstignire a fost deziluzia mulțimilor. Zeloții, bine organizați și înarmați, așteptau un semnal de la Isus ca să se arunce nebuni în luptă, dar un astfel de semnal n-a sosit niciodată. Pe parcursul celor trei ani și jumătate, comportamentul lui Isus i-a dezamăgit pe toți cei care căutau un conducător tradițional. El părea că Se refugiază de grupurile numeroase, în loc să le electrizeze. Ori de câte ori mulțimea a încercat să-L încoroneze, El S-a retras misterios. Când Petru a mânuit sabia în apărarea Învățătorului, Isus l-a admonestat pe apărător și l-a vindecat pe agresor.
Spre neplăcerea mulțimii, devenea tot mai clar că Isus promova un cu totul alt fel de împărăție. Iudeii voiau ceea ce orice gloată aștepta de la o împărăție vizibilă: un pui fript pentru fiecare blid, un loc de muncă pentru toți și o armată redutabilă, care să țină inamicul la distanță. În schimb, Isus anunța o împărăție care însemna lepădare de sine, luarea crucii, ba chiar iubirea vrăjmașilor. În ciuda profețiilor (Isaia 53), iudeii primului secol erau străini de concepția unui Mesia suferind.
Isus trădase imaginea națională a ceea ce Mesia era așteptat să facă! Lucrul care s-a deosebit cel mai mult de Hristos a fost epoca Sa.
Prinderea și răstignirea
Dacă citești atent Ioan 18:4-10, nu poți să nu sesizezi absurdul secvenței: gloata se apropie, gata de ispravă. Isus întreabă: „Pe cine căutați?” Când ei răspund: „Pe Isus”, divinitatea Sa fulgeră prin natura Lui umană. Bătăuși și aprozi se prăvălesc unii peste alții. Dar slava Lui dispare subit. Urmăritorii se repliază. În momentele acestea, ce le trece oare prin minte? Nu-și dau seama că în fața lor stă Cineva care ar putea să-i facă cenușă? Sau poate nu mai gândesc deloc... Sau nu se gândesc decât la ce zic cei din jur de faptul că... au căzut? Mândria îi scrobește... Jigniți, sunt hotărâți să mimeze autoritate și stăpânire de sine...
Ciudate înlănțuiri. Și-apoi încă una, la fel de „tare”: când Petru îi taie urechea lui Malhus, Isus o pune la loc... Cum de nu-și dădeau seama de nebunia arestării? Erau drogați, de nu realizau cine este Cel care stăpânea jocul?
Istoria a repetat de nenumărate ori dansul absurd de mai sus. Nu direct cu Mântuitorul, ci cu apostolii Săi din toate veacurile. Un valdenz legat de rug vorbește mulțimilor cu o putere care-ți sfâșie inima... Călăii simt și ei un nod în gât. Judecătorii întorc fața, ca să mascheze emoția... Se produce chiar în ei dovada unei lucrări supranaturale, ca și în scena din grădină... După care, tăgăduind probele, duc până la capăt ceea ce li se dăduse să înfăptuiască!
Morala: Atunci când diavolul ia în stăpânire mintea, omul își pierde autonomia gândirii personale și discernământul. Nebunia escaladează orice logică.
Dar „nebunia” lui Isus? De ce Se lasă jucat de niște demonizați?
În voința Lui de a fi răstignit, transpare ultimul obiectiv al întrupării lui Hristos: Să ispășească păcatul prin jertfă, prin substituire. În acest act, Isus nu doar că plătește păcatele și îi răscumpără pe vinovați. E mai mult: Isus ia locul lui Adam, devenind al doilea Adam. Și astfel stabilește o nouă genealogie, cea a înfierii prin credință!
Stăpânul universului alesese să devină victima universului, stând vulnerabil înaintea unui pluton de execuție în grădină.
[1] Pasaj inspirat din Phillip Yancey, The Jesus I never knew, 1995.
[2] Steven Mosley, în „Picioarele care n-au vrut să se miște”, din Great Stories, 2000.