Argumentul maxim
⁕ Brutus. Unul dintre cei doi care au pus la cale conspirația de la 15 martie 44 d.Hr., de asasinare a lui Iulius Caesar, era tânărul Marcus Junius Brutus. Fost suporter înfocat al lui Pompei împotriva lui Caesar, Brutus a fost totuși iertat și luat drept copil de suflet al împăratului. Caesar l-a făcut guvernator al Galiei, apoi chiar pretor al Romei. Împăratul îl iubea și se încredea în Brutus. În clipa când a fost încolțit, Caesar a luat sabia și s-a apărat de agresori. Dar, când l-a văzut printre ei pe Brutus cu sabia scoasă, Caesar a renunțat la luptă. Lovitura de suflet era prea mare. Acoperindu-și fața cu mantaua, a întrebat doar: „Et tu, Brute?”[1]
În clipa sărutului lung, Satana era acolo și Îi șoptea lui Isus: „Pentru ei Te jertfești Tu? Nu merită să mai lupți pentru niște trădători! Renunță! Nu vezi că-i degeaba?”
„Degeaba”... Străvechiul argument din procesul lui Iov. E aceeași luptă, sunt aceleași trucuri.
Șoapta: „Renunță!” percuta fiecare palmă, fiecare batjocură și privire dușmănoasă. Vrăjmașul căuta să-I activeze toate resorturile: instinctul de autoapărare, amărăciunea lepădării, simțământul inutilității, groaza despărțirii veșnice de Tatăl... Spera că-L va determina pe Hristos să strice jocul și să plece de unde a venit. Era ultima șansă de a-I converti dragostea în flăcări de judecată și dreptate.
Pentru Hristos însă, agonia se încheiase în grădină, pe genunchi și cu sudori de sânge. Atunci a hotărât El să bea paharul până la fund. Zarurile fuseseră deja aruncate.
De la miezul nopții și până la nouă dimineața, Isus trece prin șapte vămi de judecată. Vlăguit, e târât către dealul Golgota. Câteva lovituri scurte de ciocan, și iată tabloul: încleștat pe cruce, Comandantul lumilor atârna în piroane. Nici Ioan, nici mama Lui, nimeni nu-L putea înțelege în ceasul acela, în afară de două ființe care treceau și ele prin aceeași suferință fizică. Una atârna la stânga, iar cealaltă, la dreapta Lui. Acești doi tâlhari reprezintă singurele alternative ale destinului fiecărui individ și ale lumii întregi: la dreapta sau la stânga!
Unul dintre ei, uitând de sine și privind la Mielul lui Dumnezeu, are revelația să recunoască în Isus portretul din Isaia (capitolul 53). Într-un ultim elan, I se adresează prin cuvintele-motto: „Adu-Ți aminte și de mine când vei veni în Împărăția Ta!” Niciunuia dintre apostoli sau ucenici, nimănui dintre aleșii Săi, Isus nu îi dă asigurarea pe care i-o dă acestui nemernic: „Vei fi cu Mine în rai!” (Luca 23:42.43).
Ce nu vede lumea, vede doar tâlharul! Romanii – cu zei ai puterii ca Jupiter – nu sunt în stare să recunoască asemănare divină în trupul chircit, atârnând de lemn! Iudeii – hrăniți cu istorisirile atotputerii lui Yahve și cu așteptările lor după un Mesia imperial – nu puteau găsi nimic de acceptat în Cel ce murea în slăbiciune și rușine. Pe greci, cu panteonul lor jucăuș și impasibil, crucea îi ofensa profund. Însă pentru oricine gustă crucea, chipul lui Dumnezeu ia conturul cununii de spini.
Cocoșii cântă în miezul zilei! Gloata se înfioară: „Vai de noi! A venit sfârșitul lumii!” Întunericul neobișnuit a durat de la amiază și până la trei, ora când trebuia să fie adusă jertfa de seară și Mielul pascal... Atunci, cu glas puternic, Isus strigă cuvintele durerii supreme: „Elí, Elí, Lama Sabactani.”
Strigătul era o întrebare sau o jeluire: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
În afara faptului că ele citau cuvintele psalmistului (Psalmii 22:1), două lucruri te pun pe gânduri: 1) De ce – pentru prima dată – Isus I Se adresează Tatălui prin „Elí”, „Dumnezeule”, altfel decât în felul Său obișnuit „Ava” – adică „Tăticule”? 2) Și oare Tatăl chiar Îl părăsise sau Isus recita doar un verset de băjenie?
Întunericul acela era răspunsul. O falie de neconceput se deschidea în fața dumnezeirii Sale: despărțirea Sa de Tatăl! Unii speră ca tot chinul lui Isus și apoi moartea Sa să nu fi fost decât un simulacru, un joc de scenă emoționant, și nu realitatea prin care trecea Fiul lui Dumnezeu. Cei ce gândesc așa încă nu sunt conștienți de realitatea păcatului și de prețul pe care acesta-l cere. Hristos luase locul tău și al meu. Păcatul lumii apăsa pe inima Lui, sfâșiind-o. Iar Tatăl din cer Își întorcea fața de la Preaiubitul Său, condamnând la moarte veșnică păcatul și pe Purtătorul lui. Un zid de veșnică despărțire stătea ridicat între Cei Doi, care fuseseră din veșnicie Una!
Puterea sângelui
Era sfârșitul. Dar nu al lumii, ci al blestematului motto perpetuo al păcatului și al morții. Cercul vicios era rupt. Cei prinși de el aveau de-acum scăpare. Strigătul „S-a isprăvit” (Ioan 19:30) era semnalul cosmic că victoria de drept a fost marcată irevocabil. Finita la comedia! Uciderea lui Isus reprezenta „Ziua Z” – momentul când inamicul primea lovitura decisivă.
Lângă cruce, vă întreb: Care este actul cel mai semnificativ, sau „minunea cea mai mare”, din toată istoria Mântuitorului? Noi, din perspectiva condiției noastre muritoare, răspundem: învierea! Pentru univers, în schimb, lucrurile stau altfel. Era de la sine înțeles ca Dumnezeirea, sursa vieții, să Se manifeste VIE în vecii vecilor! Era însă de neconceput ca Dumnezeul vieții să guste moartea!
Biografiile nu alocă niciodată mai mult de 10% din conținutul lor pentru moartea personajului, chiar și în cazul unor oameni mari, care au sfârșit ca martiri, de moarte violentă (Martin Luther King, Gandhi, Ioan Paul I). Dimpotrivă, evangheliile alocă cca o treime din conținut evenimentelor finale, prezentându-le ca fiind climaxul biografiei.[2]
Doar două evanghelii menționează nașterea. Pentru înviere, sunt rezervate doar câteva versete. Dar toate relatările acordă cea mai mare atenție detaliilor care însoțesc moartea Lui. De ce? Pentru că moartea Lui este evenimentul fără precedent și inexprimabil! Mesia – să sufere înfrângere! Fiul lui Dumnezeu – să moară pe pământ! Dumnezeu să fie răstignit?! Natura însăși se revoltă la moartea Lui: pământul se cutremură, ziua se preface în noapte, stânci se despică și morminte se deschid!
Moartea lui Hristos este motivul de uimire și reculegere în veci de veci, în fața vulnerabilității lui Dumnezeu până la moarte! Moartea lui Isus este suprema îndreptățire a lui Dumnezeu, care iubește infinit creaturile Sale și Se dă pe Sine pentru ele! Iar uciderea lui Isus nu este decât distrugerea păpădiei, căci miile ei semințe-parașută sunt dispersate și vânturate pretutindeni, spre multiplicare la nesfârșit!
Ceața se ridică. Intriga este developată ca un film. Incertitudinea dispare.
⁕ Auca. În pădurile ecuatoriale din Ecuador, trăiește un popor poreclit de celelalte triburi de indieni „Auca” – sălbaticii. Timp de generații, băștinașii Auca au fost cu totul izolați de lumea din afară.
În 1667, un preot iezuit a încercat să ducă Evanghelia la Auca, dar a fost de îndată ucis. Prin 1870, vreo 200 de strângători de cauciuc au ars câteva sate de Auca, au ucis, au violat și i-au luat ca sclavi pe cei rămași. Frica de străini i-a făcut și mai retrași, dar, în același timp, și mai agresivi. Erau de temut chiar și pentru vânătorii de capete Jivar, vecinii lor. Prin 1948, câțiva lucrători ai companiei Shell au fost exterminați de Auca. În 1954, alți câțiva indieni Queciua au fost măcelăriți...
În 1955, un grup de tineri misionari americani s-au dedicat cu totul misiunii în Ecuador, printre indienii Queciua și Jivar. În inima lor a început să răsune chemarea de a duce Evanghelia și la Auca. Unul dintre ei, Jim Elliot, nota în jurnalul său: „Doamne, aprinde lumânările nevolnice ale vieții mele, ca să ardă pentru Tine. Folosește-mi viața, Doamne, căci este a Ta. Nu vreau o viață lungă, ci o viață plină, așa cum a fost viața Ta, Isuse.”
În tabăra misionarilor se refugiase o fetiță din tribul Auca, pe nume Dayuma. Fugise de-acasă în urma uciderii tatălui ei. Misionarii au învățat de la ea cuvinte de prietenie. În septembrie 1955, pilotul Nate Saint a reperat un sat de Auca. În octombrie, și-au pus planul în aplicare, dar în mare secret, ca să evite amestecul brutal al civilizației comerciale. Au început prin a le arunca daruri. Treptat, indienii le răspundeau prietenos, deși comportamentul lor era imprevizibil. După trei luni de relații aeriene, au hotărât că venise vremea să coboare. Găsiseră și o plajă bună pentru aterizare.
Pe 3 ianuarie au aterizat. Pe 6 ianuarie au avut un prim contact cu un bărbat, o femeie și o fetiță. Două zile mai târziu, pe 8 ianuarie 1956, după-amiază, toți cei cinci au fost răpuși și măcelăriți de războinicii Auca. A doua zi, îngrijorați, alți misionari i-au căutat cu avionul. Au găsit adăpostul și trupurile martirilor... Părea să fi fost luați prin surprindere, fără nicio luptă. La dorința nevestelor, misionarii au fost îngropați chiar acolo, lângă râul Curaray.
Din acest moment începe partea minunată. Văduvele celor uciși au jurat să continue lucrarea. Dayuma, fetița Auca încreștinată, a fost trimisă înapoi, ca să le povestească despre Isus și jertfa Sa. Și, la numai o lună după crimă, Rachel Saint, sora pilotului Nate, și Elisabeth Elliot, soția liderului, intră în satul indienilor Auca și își întind hamacele lângă corturile lor... Zilnic, ele trăiau iertarea pentru asasini și arătau necontenit spre izvorul puterii de a ierta: ispășirea în sângele Lui.
Când au aflat că Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer și a murit ca să-i împace pe oameni cu Tatăl, indienii Auca au regăsit istoria Lui chiar în experiența martirilor: coborâseră și ei din cer și-și dăduseră viața pentru ca indienii Auca să fie mântuiți. Curând, ei au crezut Evanghelia, pentru că au trăit-o personal. Kimo, conducătorul cetei de ucigași, a fost primul care a căutat iertare în sângele Domnului Hristos. Kimo a devenit primul pastor Auca.
La câțiva ani de la martiriu, Kathe și Steve, orfanii pilotului Nate Saint, au ales să fie botezați în râul Curaray, chiar acolo unde sângele tatălui lor a fost vărsat. Kimo a fost chemat să fie botezătorul. În prezența martorilor cerești, Kimo și-a ridicat mâna solemn peste băiatul de 14 ani, mâna pe care o ridicase asupra tatălui său, și a implorat harul lui Hristos peste ei amândoi.[3]
Minunea cea mai mare, a sângelui vărsat, continuă să se reproducă și să-și arate imensa putere chiar acolo unde nu mai există nicio speranță omenească!
Epilog de viață!
Pentru ucenicii speriați de moarte, ar fi fost atât de bine dacă Hristos ar fi reușit să dejoace tot planul celui rău și să fi cedat crucea celui ce-i fusese pregătită de la început: lui Baraba. Lucrurile n-au mers însă după speranțele lor minimaliste. S-a întâmplat ce-a fost mai rău!
Cam așa sunt de diferite planurile noastre de ale lui Dumnezeu. A treia zi, ceea ce ucenicii și Satana socoteau că este supremul rău se transforma în supremul bine: Hristos a înviat din morți!
Aceasta este metoda lui Dumnezeu și în cer, și pe pământ: El n-a abolit actul răului, ci l-a transformat. El nu a oprit răstignirea, dar L-a înviat pe Hristos din morți. Eroul lui Dumnezeu a purtat toate consecințele, și totuși le-a purtat triumfător! Aceasta-i și partea Iovilor, a martorilor Săi.
Cât de diferită ar fi fost lumea dacă Isus n-ar fi înviat din morți! După trei ani de ucenicie lângă El, prin impresia pe care a lăsat-o asupra lor, ucenicii L-ar fi păstrat în memorie ca pe cel mai înțelept învățător și un făcător de minuni cum altul n-a mai fost. Ei ar fi construit un monument vieții lui Isus. Iar noi încă am fi putut să vizităm mormântul Lui din Nazaret și să cercetăm viața ilustrului dulgher. Lumea L-ar fi prețuit la fel ca pe Confucius sau pe Socrate.
Un Isus neînviat ar fi într-un fel mai ușor de acceptat. Tocmai învierea Îl face periculos. Oamenii prețuiesc geniile defuncte, dar se tem de cele vii. Cu mult mai mult, dacă Hristos este viu și este Dumnezeu adevărat, atunci lucrurile mele ascunse sunt dezgolite înaintea Lui. Răstignitul înviat ne confruntă. Prezența Sa interferează la orice pas cu viața noastră și ne cere socoteală. Acest din urmă lucru din Evanghelie este cel mai tulburător și le întrece pe toate.
[1] „și tu, Brutus?”
[2] Idee preluată din Phillip Yancey, The Jesus I never knew, 1995.
[3] James & Marty Hefley, în volumul Prin sângele lor, ed. 1979, pp. 570–576.