Ieri ai terminat de citit capitolul 5 – Isus din Nazaret.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/8hzCUQCeQbU9d9pq8
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 6 – Șarpele de aramă.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
La începuturile secolului XX, după aproape 100 de ani de luptă contra băuturii, Liga Antialcool din SUA electrizează tot mai mulți suporteri din Congres. În 1917, se reușește să se câștige 2/3 din Congres pentru a influența definitiv Constituția Americii! Ziua de 29 ianuarie 1920 consemnează cea mai mare victorie a rațiunii și a moralei asupra viciului, la nivel național. Constituția Statelor Unite este modificată definitiv. Celebrul Amendament 18 – de prohibiție a comerțului cu alcool – intră în vigoare pentru totdeauna!
Regional, legea prohibiției a fost impusă mai mult sau mai puțin sever. Și rezultatul? Curând a apărut o nouă plagă: contrabanda de alcool. Prețurile la negru creșteau teribil. În câțiva ani, cei mai tari – bandele lui Al Capone și Morgan – pun monopol asupra comerțului interzis. Al Capone ajunge să aibă un profit de 60 de milioane de dolari pe an, pe când dolarul era de zece ori mai puternic decât azi.
Amendamentul 18 n-a adus nicio schimbare, ci doar a dosit viciul de privirile oficiale. În 1929, existau peste 100 000 de localuri ilegale. Între timp, mii de oameni mor otrăviți cu alcool metilic, toxic, de contrabandă. Chiar și suporterii prohibiției, deziluzionați, dau înapoi. În 1932, Partidul Democrat câștigă alegerile, în parte și datorită platformei sale de reintroducere a alcoolului. În 1933, alte 2/3 din Congres votează un nou amendament, nr. 21 din Constituția SUA: se legalizează pe veci comerțul cu alcool. În decembrie 1933, orașele parcă izbucnesc la viață! Luna decembrie înscrie una dintre cele mai masive manifestații de veselie din SUA, cu bere și vin roșu gârlă! Lumea revenea la realitate.
Lumea este deznădăjduitor de rea. Au vrut s-o schimbe oameni mari, și n-au putut. S-au opintit organizații și guverne – în zadar! Înainte de a mă resemna, mai întreb o dată: Există vreo cale de a o vindeca?
Cu aproape 2000 de ani în urmă, Isus, Galileeanul, a abordat problema frontal. Răspunsul Lui se află imortalizat în Evanghelia după Ioan, capitolul 3.
Arhontele[1] curios
Capitolul debutează cu un portret psihologic model: „Între farisei, era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, și I-a zis: «Învățătorule, știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el»” (Ioan 3:1).
Consilierul alesese noaptea pentru protecție. Le era de folos amândurora – își argumenta el. Nicodim era un „role-model” pentru națiunea iudaică. În ciuda numelui său grecesc cu răsunet pompos – „Biruitorul popoarelor” –, Nicodim era un credincios sincer.
Cu câteva zile în urmă, e foarte probabil să fi fost și el martor la „curățenia” din Templu, când profetul galileean necunoscut a scos negustorii și marfa din curtea templului. Mi-l închipui pe Nicodim la umbra unui stâlp, cum urmărea cu emoție și uimire fața transfigurată a tânărului, puterea Lui din glas și autoritatea neobișnuită care i-a pus pe toți în mișcare. Ca unul care și el aștepta izbăvirea lui Israel, speranțele lui au fost reaprinse. Neapărat trebuia să-L cerceteze, să vorbească cu El...
Cine era El? I se părea o atât de mare contradicție între autoritatea și identitatea Sa. N-avea nicio recomandare de la nimeni... De unde avea puterea aceea? Era cu adevărat proroc? Un licăr de speranță îl atrăgea spre Galileean: Poate că acest Isus avea ceva de spus despre nădejdea lui Israel, despre Împărăția pe care o aștepta? Avea El vreo legătură cu Mesia?
Când s-au așezat, Nicodim și-a rostit introducerea pe care și-o pregătise: „Învățătorule...” Suna bine! Nicodim era obișnuit cu înfloriturile protocolare. Numindu-L „Rabbi”, bătrânul Îl ridica psihologic la egalitate cu sine, el însuși fiind rabin.
Nicodim mai alesese să construiască pe certitudini, pe punctele comune: „Știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu face semnele pe care le faci Tu, fără să fie Dumnezeu cu el.” Fără să-și dea probabil seama, bătrânul se contrazicea: un învățător nu se remarcă prin semne și minuni, ci prin învățătură. Până la acest moment, puțini sau nimeni n-a avut ocazia să-I asculte învățătura. Iar cine face semne e altceva decât un învățător – e un proroc! Dar să-L numească chiar proroc ar fi fost prea mult pentru început...
Și mai era ceva. „Semnele” la care făcea referire Nicodim punctau adevăratul motiv care-l intriga: legătura lor cu Împărăția lui Dumnezeu...
Șocul
Replica lui Isus îl lovește frontal: „Dacă nu te naști din nou, nu poți vedea Împărăția” (Ioan 3:3). Unde-i logica? Aparent lipsește. Dar Isus cunoștea tema care-l frământa (Ioan 2:25). Dintr-o mișcare, a conectat discuția la tema profundă: Împărăția!
Bătrânul rămâne perplex. Adică ce?... Cum?
Pentru noi, limbajul folosit de Isus pare confuz și enigmatic. Trebuie să fii introdus în teologie ca să prinzi ceva. Dar cu Nicodim lucrurile stăteau altfel. El însuși un expert în Lege și profeții, era obișnuit cu vorbirea orientală în pilde și metafore. Știa bine ce va să zică „nașterea din nou” (în original: „naștere de sus”). Era un termen familiar din profeții: Ezechiel 36:25-27; Ieremia 31:31-33... de la vorba bătrânilor: „Un prozelit este ca un copil nou-născut!”
Șocul lui Nicodim venea, în primul rând, din felul în care îi vorbea Galileeanul: de parcă Nicodim era un câine, unul dintre goim (păgâni).
⁕ Sunt evreu. Unul dintre prietenii cu care am fost la Ierusalim cu câțiva ani în urmă intrase în vorbă cu un băiețel. La un moment dat, puștiul l-a întrebat: „Ești evreu?” Neștiind ce avea să urmeze, omul i-a răspuns: „Nu, eu sunt român”... Copilul a zâmbit satisfăcut și i-a replicat, fără să-și ascundă aroganța: „Eu sunt chiar evreu!”
Talmudul consemnează crezul strămoșesc: „Un singur evreu este mai de preț în ochii lui Dumnezeu decât toate neamurile din lume.” Rabinii mai spuneau: „Avraam pândește tot timpul poarta iadului, ca nu cumva vreunul dintre strănepoții lui să nimerească acolo din greșeală.” A fi copil al lui Avraam însemna favoarea de a sta în mijlocul cercului mântuirii. După teologia iudaică, un păgân, ca să fie mântuit, trebuia să devină un „fiu al lui Avraam”. Un iudeu însă era născut ca o lucrare terminată! Nu-i mai lipsea nimic!
Chiar teza aceasta o atacase și Ioan Botezătorul la Iordan, stârnind nemulțumirea mai-marilor (Luca 3:8). S-a pomenit să-i cheme pe iudei la botezul care, în mod tradițional, era destinat doar neofiților dintre neamuri! Fariseii, care pretindeau un grad superior de neprihănire, condamnaseră hotărât botezul lui Ioan (Luca 7:30). Tocmai pretenția ca toți să se boteze sub mâna lui Ioan, inclusiv fiii lui Avraam, constituia pricina de scandal. Iar acum, Galileeanul acesta reia unda de șoc la o scară hiperbolică. Ce zicea? Un fiu al lui Avraam... pierdut? În afara mântuirii?! Adică legătura de sânge cu Avraam – nașterea dintâi – este nimic?
Același simțământ îi încearcă pe creștinii de tradiție azi când cineva îi îndeamnă să se pocăiască: „Da’ ce? Suntem sălbatici din Congo?”
Încurcat, Nicodim îngăimă acolo... ceva. Dar Isus repetă necruțător: „Adevărat, adevărat…” Folosirea repetată a cuvântului „Amin” (în greacă) era considerată cel mai solemn jurământ. Mesajul însemna: „E indiscutabil.” Era fără doar și poate așa.
Fariseii – oameni buni!
Din cauza unei informări superficiale, noi perpetuăm o imagine greșită despre farisei. Ni se par niște monștri hrăpăreți și răi, porniți împotriva tuturor, un fel de naziști. Dacă aceștia ar fi fost fariseii, atunci Nicodim, care era unul dintre fruntașii lor, n-ar fi avut de ce să-L caute pe Isus. Evanghelia însă îi prezintă ca pe niște exemplare morale dintre cele mai scrupuloase, niște conservatori determinați să lupte pentru bine și pentru Dumnezeu.
Fariseii reprezentau forța politică și conservatoare din Israel. În timp ce clanul marelui-preot și al preoților lui, numiți saduchei – de la marele-preot Țadoc, strămoșul lor – favorizau pe față elenismul și obiceiurile mondene, dezicându-se de Scriptură, fariseii în schimb – cetățeni din clasa de mijloc – promovau un atașament total față de Lege și Profeți. Ei reprezentau rezistența spirituală față de curentul lumesc al saducheilor. Chiar numele de fariseu[2], „separat”, era un manifest al împotrivirii față de „lume”. Ei reprezentau linia ortodoxă și națională într-o vreme de mare liberalism și cosmopolitism. Întrucât socoteau că închinarea nu constă doar în aducerea de jertfe la Templu, ci și în studiu și rugăciune, fariseii sunt cei ce au înființat sinagoga ca loc de închinare în afară de Templu. Cei mai mari lideri spirituali ai lui Israel, ca Hilel sau Șamai, au fost farisei.
Exemplare ca Nicodim, Iosif din Arimateea, tânărul bogat, Saul din Tars (zis și Pavel), ba chiar și cei mai mulți din ucenicii lui Isus ne demonstrează că fariseii erau oameni de bine, cu idealuri înalte!
Tocmai aici se afla și necazul fariseilor: că erau oameni buni. Iar problema tuturor oamenilor buni este că sunt „buni” când, de fapt, ei sunt „răi”.
[1] Arhonte – „conducător” în Grecia antică.
[2] Fariseu – de la „Farișaia” – „separații”.