O chestiune de „metodologie”
⁕ Trofim Denisovici Lîsenko, poreclit „Stalin din agricultură”, a fost una dintre figurile cele mai reprezentative din Revoluția comunistă. Doctor în agronomie și vajnic oponent al geneticii, înscăunat pentru decenii la cârma agriculturii țării, el a făgăduit o revoluție agrară care să schimbe fața lumii. Comunist bun, el a plecat de la premisa marxistă că, din fire, omul e bun și că tot așa trebuie să fie și celelalte forme de viață. Dacă chiaburul poate fi transformat în „om nou”, de ce n-ar putea fi transformate și buruienile? Convins că grâul – în condiții speciale – devine secară, Lîsenko și-a pus ca ținta vieții să transforme pirul în grâu. Vă dați seama ce schimbare? Era doar o chestie de răbdare și metodologie. Timp de 25 de ani, Lîsenko a tiranizat, cu idealul său înalt și sincer, agricultura sovietică, până când, în 1965, a fost destituit și considerat drept ruinătorul agriculturii comuniste.
Incontestabil că Lîsenko a avut idealuri înalte. La fel și fariseul care voia să fie bun! El studia, se ruga... și făcea totul ca să transforme pirul în grâu. Ceea ce nu înțelegea fariseul era că între pir și grâu există o prăpastie în ce privește codul ADN. Sunt două naturi cu totul diferite, care nu se pot identifica!
Confuzia fariseului provenea din faptul că nu înțelegea conceptul păcat. Fariseul ura sincer păcatul. Pentru el însă, păcatul era o chestiune de „incidență”, de „împrejurări”, și nu o problemă de „natură”! În consecință, toată lupta fariseilor se rezuma la chestiuni de „metodologie”.
⁕ Fariseii însângerați. Ca să fie și să rămână curați, cei mai idealiști farisei nici măcar nu ridicau capul atunci când mergeau prin oraș, ca să nu vadă ceva și să fie ispitiți. De aceea, mai tot timpul le sângera fruntea sau nasul, în urma izbirii lor de diferite obstacole.
Problema cea mare este că fariseii s-au perpetuat de-a lungul veacurilor, contaminând toate neamurile. Ba încă proliferează și azi! Majoritatea bunilor creștini, purtându-le chipul, consideră păcatul drept „contravenție”, sau „infracțiune”, o situație negativă, care se produce în afara omului și în care omul, deh, mai cade... Creștinul nu știe că păcatul este „aberația genetică” a naturii noastre spirituale căzute.
Bertrand Russel (în Human Society in Ethics and Politics, London, 1954) spunea: „Cu toate că simțământul păcatului este ușor de recunoscut și de definit, conceptul păcatului însă este obscur, mai ales dacă încercăm să-l interpretăm în termeni neteologici.”
De ce? Pentru că păcatul penetrează chiar personalitatea noastră până acolo încât nu mai poți să pui un hotar, să separi păcatul de tine însuți, la fel cum cineva care are un miros specific nu-și poate identifica mirosul! Păcatul e în noi. Dar altfel de cum e „microbul”. Acesta, chiar dacă este în corp, este totuși separat față de mine, drept pentru care îl și pot trata. În schimb, păcatul a penetrat și a pervertit și mintea, și inima, și voința, totul!
„A doua natură”
⁕ Vacile nebune. O vacă este o avere. Din 1986, când s-a înregistrat în mod oficial „boala vacii nebune”, și până în prezent, numai în Anglia au fost afectate peste 186 000 de vite. Este posibil ca cineva să facă o evaluare comparată și să argumenteze că aportul de nutrienți autentici ai cărnii unei vaci nebune este cu mult mai mare decât noxele infime. Sau altcineva să considere că eliminarea acestor vite ar constitui un dezastru economic atât de mare, încât ar submina economia Angliei. Pot fi încă multe argumente. Dar în cazul vacilor nebune, indiferent cât ar costa, nu există altă soluție decât nimicirea!
Isus declară răspicat: „Voi sunteți răi!” (Matei 7:11). Ce poți face cu o supă care s-a stricat?
Cei mai mulți cred în făgăduințele psihologiei și ale educației. Dacă natura noastră este rea, destul atunci să creăm o „a doua natură”, dobândită prin repetare și obișnuință.
⁕ Salonul parizian. Zoo Zircus Trole Rodin a prezentat, prin anii ’70, demonstrația numită „Salonul parizian”. Un număr de câteva perechi de maimuțe și maimuțoi, îmbrăcați în dantelării și frac, intrau în scena aranjată ca un salon select. Pe rând și manierați, luau loc la masă... Să-i fi văzut cât de uman serveau friptura, cu furculiță și cuțit! Câtă demnitate pe ei! Fără îndoială, făceau proba unei „a doua naturi”, încleiată cu multă migală! Dresura însă nu i-a schimbat în oameni. Tot maimuțe erau...
Dresura fariseilor nu schimba natura, ci dezvolta doar „măști”. Partizan cu mintea al idealurilor, fariseul construia o înfățișare de sfințenie și reușea să ascundă de ochiul altora izvoarele lăuntrice otrăvite.
Domnul Isus îi avertizase pe ucenici: „Păziți-vă de aluatul fariseilor.” Ei înșiși farisei, ucenicii n-au înțeles până când nu le-a spus franc: „Aluatul fariseilor… este fățărnicia” (Luca 12:1), este masca (în greacă: hypokrytos – de unde și „ipocrit”), mimarea, dedublarea. Când aluatul umflă plămădeala, îi dă doar o aparență de creștere. Cozonacul crescut nu este în fond mai mult, căci masa lui – greutatea – nu i s-a mărit... E doar efectul unor bule de aer! Arătarea din afară este specialitatea aluatului. Jocul dedublării merge bine, dar nu prea mult. Din când în când, îți dai în petic cu toată sinceritatea.
⁕ Parabola lupului. Am găsit în cuvântările lui Alejandro Bullon o parabolă drăguță. Cică, săturându-se de viața ticăloasă, lupul a decis să se facă de treabă și să intre în rândul bunelor oi. Merita efortul: adio vânători, geruri, temeri... Studiind cu multă atenție comportamentul oii, a înțeles cumătrul diferența. Și, odată intrat în turmă, veghea doar să țină capul în jos; urechile – mai căzute! Apoi, în fiecare zi, să toace cu colții iarba! Trebuia apoi s-o poarte în gură și s-o mestece îndelung. Mai rău era că toată noaptea nu putea dormi, pentru că trebuia să tot dea din fălci – să rumege. Ehei, nu-i ușor să fii oaie! În câteva zile, reușise jupânul să-și facă rost de o „a doua natură”. La capătul a câteva săptămâni, epuizat, istovit, nedormit, lupul nu mai putea: trebuia să găsească o refulare. Și a găsit-o: din timp în timp, doar pentru două-trei zile, cumătrul își lua un concediu din turmă, făcea plinul cu câțiva iepurași, se răcorea cu ai lui, după care se întorcea iarăși, spăsit, pentru un nou termen de sfințire.
Teologia bunului Nicodim era ca și cu nasturii: dacă îl închei pe primul greșit, sfârșești prin a-i încheia pe toți greșit. Pornind de la prezumția că fariseii erau oameni buni, tot ce mai trebuia să facă Mesia era să le producă „împărăția”, o lume în sfârșit dreaptă, pe măsura lor. „Împărăția” fariseilor seamănă ca două picături cu cea a creștinilor de azi: un fel de societate modernă, din care lipsesc doar problemele și inechitatea; o societate de oameni de treabă, care respectă în totul ordinea și binele public.
⁕ Benjamin Franklin își făcuse o listă de 13 virtuți de trimestru. Cu câte una pe săptămână, se străduia să progreseze. La capătul experienței îndelungate, descoperi că tot progresul lui era de suprafață. „Nu există nicio patimă naturală atât de greu de supus ca mândria”, scria el în concluzie. „Ascunde-o, luptă-te cu ea, frânge-o, mortific-o... Și totuși ea va fi tot vie și va continua necurmat să-și scoată capul și să se arate... Iar când vei crede că ai biruit-o complet, vei fi cu siguranță mândru de umilința ta...”
Împărăția lui Dumnezeu
Replica Mântuitorului: „...Nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu” l-a izbit pe bătrânul rabin încă o dată! O luminiță a fulgerat prin mintea lui: Este clar că Isus Se referea la o altă împărăție decât cea pe care ei, fariseii, o așteptau.
Așa era. Hristos a coborât din ceruri pentru ținta de a recuceri singurul petic din Univers în care autoritatea lui Dumnezeu era contestată. Acest loc nu reprezintă teritoriile întinse sau planeta, ci mintea și inima omului. Hotărârea Lui de a urmări neabătut ținta aceasta nu Îl făcea pe Isus nesimțitor la nedreptatea strigătoare din jur. Chiar și răul social era tot numai un efect al răului din inima omului. Aici, în inima omului, trebuia Mântuitorul să câștige lupta și să așeze Împărăția lui Dumnezeu, înainte ca să poată nimici orice efect, orice pălămidă de răutate și să așeze fericirea pe pământ. „Împărăția” pe care o proclama Galileeanul era cea „dinăuntrul vostru” (Luca 17:21).
Acum, privește logica următoare: 1) O împărăție presupune un împărat, autoritatea. 2) Față de autoritate, față de un împărat, nu poți să te raportezi decât prin supunere. 3) Supunerea se manifestă față de purtătorul autorității, dar nu numai. Împăratul acționează conform unor principii care îl reprezintă. Așadar, supunerea se cere și față de principiile care emană din caracterul împăratului.
Dacă prima afirmație este logică și de la sine acceptată, a doua ridică ceva disconfort: natura mea de mustang se vrea liberă față de autoritate. Al treilea pas însă – schimbarea sistemului de valori îndrăgit cu setul de principii ale altuia, atât de opuse mie – provoacă respingere categorică.
Împărăția asta e tare costisitoare. Până acum, eu eram împăratul și le ceream celorlalți supunere. Formula lumească sună, de când lumea, astfel: „Fiecare om este împăratul propriei sale împărății.” Principiile mele – dacă pot fi numite așa – sunt emanația mea. Ele reflectă eul meu și se cheamă „ego-ism”. Și, fiind atâtea „împărății”, iată de ce nu se înțelege om cu om.
Dimpotrivă, principiile lui Dumnezeu, care emană din natura Lui, din iubire, sunt opuse egoismului: egoismul cere, iubirea oferă; egoismul ia, iubirea dă; eu pretind slujire, El în schimb slujește!
Această Împărăție invizibilă a venit Mântuitorul s-o răsădească în inima egoistă. Greu lucru, pentru că Împărăția lui Dumnezeu pretinde același spațiu cu împărăția lumii: inima! Pe pământ, cele două împărății se luptă pentru supremație. Conflictul dintre Împărăția lui Hristos și cea a lumii este ireconciliabil! Antagonismul este generat de sisteme de valori diferite. Între cele două împărății există o diferență de natură, de ADN. Ele sunt 100% exclusive..., la fel ca și antagonismul dintre evrei și arabi, care deopotrivă revendică Ierusalimul. Antagonismul lor este atât de mare încât a trece dintr-o parte în alta înseamnă trădare!
Ceea ce firii îi place, duhului îi repugnă. Ceea ce lumea admiră, cel născut din nou dezavuează. Aici e sămânță de război serios: „Poftele firii pământești... se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2:11). „Firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul, împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora...” (Galateni 5:17).
Modul în care se instaurează în inimă Împărăția lui Dumnezeu este în același timp o taină, dar și o știință! Lucrarea aceasta capitală, de misterioasă „psiho-chirurgie”, Isus a numit-o „naștere din nou” și este poarta de intrare în Împărăția lui Dumnezeu.