Taina „nașterii din nou”
Într-un limbaj analitic, metafora „nașterii din nou” constă dintr-o schimbare a naturii egoiste a omului și înlocuirea ei cu natura iubitoare a lui Dumnezeu. Aceasta este o minune mai mare decât toate câte pot exista pe pământ, mai mare chiar decât Întruparea și Învierea Mântuitorului. Faptul că Isus S-a întrupat – pentru El, ca Dumnezeu – nu constituia o imposibilitate. Pentru El, întrucât este Atotputernic, nimic din ce a experimentat în planul de mântuire nu era imposibil. În schimb, transformarea naturii omului păcătos într-o natură nouă, cu motivații noi, rămâne totuși cea mai mare minune! La argumentul „semne”, cu care deschisese Nicodim discuția, Isus a replicat cu „cel mai mare semn”!
Dar cum se produce această minune? Omenește, este de neexplicat! E ca și cu vântul, o realitate pe care omul n-o înțelege complet și a cărei cauzalitate n-o poate controla. Isus așază această lucrare pe seama Agentului divin, Duhul Sfânt. Pentru noi, modul în care Duhul Sfânt are acces la inima și mintea omului – este o taină. Dar faptul că noi n-o înțelegem nu anulează caracterul ei atât de real. În mod tainic, Duhul Sfânt produce însămânțarea unei alte înțelegeri și a unei alte simțiri despre lume și oameni. El împlinește lucrarea pe care a promis-o Cuvântul în Ezechiel 11:19: „Le voi da o altă inimă și voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima din piatră și le voi da o inimă de carne.”
„Omul nou” despre care vorbește Scriptura nu este altcineva! Nu este nici personalitatea alterată, ca cel hipnotizat sau cel căzut în transă, care este „altul”. Schimbarea nu afectează aspectul fizic și nici temperamentul. Ea afectează principiile pe baza cărora acționează un om. Dacă mai înainte persoana acționa în funcție de sine, raportând totul la avantajul ei (egoism), de data aceasta persoana răspunde diferit la aceiași stimuli: în loc de răutate, cu bunăvoință; în loc de răzbunare, cu iertare; în loc de spirit justițiar, cu blândețe; în loc de autoapărare, cu înțelegere... O așa schimbare pentru orice om egoist este – fără îndoială – supranaturală!
⁕ Chicago River. Pe harta statului Illinois există conturul unui râu, Chicago, de la care și-a luat și orașul numele. Râul venea din interiorul statului și se vărsa în lacul Michigan. Dar cursul acestui râu era foarte leneș. Din această cauză, n-avea putere să dreneze la vale murdăriile orașului, iar apa lui îmbâcsită emana miasme grele, ca o mlaștină. Pentru oraș, râul Chicago constituia o permanentă sursă de molime. Logic, nu exista decât soluția să se abandoneze orașul sau... să se schimbe cursul râului. Dacă prima soluție era o chestiune de voință umană, a doua era o problemă imposibilă, de natură! Care râu din lume curge... în sus? Prin anii 1890, niște ingineri au studiat topografia și au pus la punct un proiect îndrăzneț. Au hotărât să taie un canal cu care să lege râul Chicago de râul Des Plaines, care curgea invers, spre interior. Astfel, diferența apreciabilă de nivel ar fi putut permite ca apa proaspătă a lacului Michigan să năvălească prin râul Chicago în râul Des Plaines. Proiectul costa enorm: 15 milioane de dolari la data aceea. Dar merita! Astăzi, contra naturii lui, râul Chicago curge invers. El se varsă în râul Des Plaines, care la rândul lui se varsă în Mississippi și așa mai departe.
Ce niciun om nu poate face, realizează Hristos în mod miraculos.
Știința „nașterii din nou”
Cum s-a mai amintit, „nașterea din nou” este o metaforă. Dar Isus a ales intenționat această metaforă și nu alta, pentru ca, din cunoștința cu privire la geneza omului, să înțelegem unele aspecte fundamentale din geneza spirituală a omului.
Iată un prunc: este ca o hârtie albă, nescrisă, tabula rasa. Influențele celor din jur, modelele umane, cu ordinea sau dezordinea lor, îi modelează pruncului un fel de a gândi (rațiunea), de a simți (afecțiunea) și felul de a lua decizii (voința). Și uite așa, copilul a devenit „el însuși” o ființă conștientă și responsabilă. Aceasta este geneza omului natural.
Tot așa este și cu nașterea din Duhul. Ea presupune o modelare a criteriilor gândirii (a felului de a gândi), a reacțiilor emoționale (a atașamentelor afective, a pasiunilor, a preferințelor) și a resorturilor voinței (a luării deciziilor curente). În fond, această întreită remodelare schimbă principiile și dispozițiile lăuntrice ale omului, adică personalitatea morală a omului.
Acest aspect este ilustrat în parabola aluatului – Matei 13:33: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie și l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” Din practică, noi știm că: a) făina nu e totuna cu cozonacul; este o diferență de natură, e altceva; b) aluatul este adăugat în făină din afara acesteia, prin intervenția altcuiva și c) aluatul transformă... trei măsuri: mintea, inima și voința – acestea fiind omul în plinătatea personalității (1 Tesaloniceni 5:23).
Cea mai mare minune care se poate vedea în univers, mai mare chiar decât învierea, este transformarea naturii noastre rele, fără de scăpare, într-un om nou, după chipul și asemănarea lui Hristos!
⁕ Coreea. În vara anului 1950, la câteva luni după declanșarea războiului, un sat din Coreea de Sud a fost ocupat de comuniștii din Nord. Kim, un învățător creștin, a fost arestat de comuniști și condamnat la moarte. Dar când tânărul comandant No Yang a aflat că învățătorul conducea un orfelinat, a hotărât să-l înlocuiască cu fiul acestuia de 19 ani. Băiatul a fost împușcat sub ochii tatălui său.
În primăvara lui 1953, comunistul No Yang a căzut prizonier. A fost judecat de un tribunal al Națiunilor Unite și condamnat la moarte pentru multiple crime de război. Dar, înainte să fie executat, învățătorul a compărut înaintea tribunalului. În calitate de victimă, bătrânul Kim a pledat pentru viața tânărului: „E foarte tânăr și n-a știut ce face. Dar dați-mi-l mie și eu am să-l educ cum trebuie.” Cu titlu de probă pe un termen dat, tribunalul i-a satisfăcut învățătorului cererea. Tatăl l-a dus pe No Yang acasă, l-a instalat în camera celui mort și l-a tratat ca pe fiul său. Îmi imaginez procesele de conștiință ale lui No Yang. Astăzi, ofițerul comunist este pastor creștin.[1]
Cum se poate așa ceva?
Când auzi despre asemenea convertiri, rămâi uneori pe gânduri, nesigur de propria ta experiență. Ai vrut și tu să fii odată transformat – o, de când te rogi pentru asta – și, sincer, trebuie să admiți că o așa transformare tot nu s-a produs.
⁕ Măicuța. Așa-i spuneam mamei mele. Ne iubea mult. Cu toate acestea, rareori, când circumstanțele creau situația, măicuța se dezlănțuia orbește în asalturi de vorbe care loveau adânc. Odată se produsese un asemenea cataclism. Om și eu, în toată firea, și în plus apărându-mi soția de jignirile aduse, am ripostat și n-am cedat până când, în culmea furiei, Măicuța s-a sprijinit cu fruntea și cu mâna de tocul ușii și a început să plângă ca un copil pedepsit la zid, sfâșiindu-mi inima... Peste câteva zile, pe când îi legam „rănile”, mi-a mărturisit printre lacrimi, înciudată: „Sunt rea!” Sărmana, își dădea seama de situația dezastruoasă, dar nu reușea altfel!
„O, nenorocitul de mine!” strigă Pavel. „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24).
Uluit, aproape redus la tăcere, bătrânul Nicodim mai reușește să articuleze: „Cum se poate face așa ceva?”
Aștepți și tu răspunsul cu sufletul la gură, ca Nicodim? Răspunsul Mântuitorului este nervul întregii Evanghelii, e cea mai bună parte a ei. Răspunsul lui Hristos este ca un fulger în noapte: „Șarpele de aramă!” (Ioan 3:14).
„Șarpele de aramă”
Pentru Nicodim, istoria „șarpelui de aramă” era prea cunoscută (Numeri 21:4-9): Odată, în timpul cârtirii poporului în pustia Exodului, Dumnezeu Și-a retras protecția. Deodată, sute de vipere – care și până atunci mișunau în pustie – s-au repezit asupra cârtitorilor. Înnebunit, poporul îi cere lui Moise să mijlocească pentru oprirea catastrofei. La implorarea lui Moise, Dumnezeu îi dă porunca: „Fă-ți un șarpe înfocat și spânzură-l de o prăjină; oricine este mușcat și va privi spre el va trăi” (Numeri 21:8).
În toată istoria asta de moarte și salvare, te izbesc două nedumeriri:
De ce tocmai un „șarpe”? Când șarpele este un simbol al lui Satana, de ce, privindu-l, tocmai el să devină simbolul salvării noastre? De ce n-a spus Dumnezeu: „Fă-ți un miel de aramă, spânzură-l de o prăjină”... etc.?
Și în al doilea rând, dacă trebuia un șarpe, atunci de ce un șarpe „de aramă”? În graba aceea, când oamenii mureau, nu era mai simplu să ia de jos unul dintre șerpii omorâți de oameni și să-l atârne într-o prăjină? De ce efortul de a mai bate arama în forma unui șarpe, când era limpede că era doar un simbol și avea să aibă o utilitate limitată, doar pentru criza aceea?
E nemaipomenită lumina care vine din Scriptură! În 2 Corinteni 5:21, apostolul scrie: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi...” Adică Hristos, luând asupra Lui locul și vina noastră, devine chiar păcat, devine „șarpe”; și în momentul acesta, asupra Lui, ca „șarpe”, se descarcă toată mânia pentru păcatul lumii! El moare, spânzurat de prăjina crucii, ca eu să pot trăi viața Lui!
Vă mai amintiți de strigătul lui Hristos în agonie: „Elí, Elí, Lama Sabactani!” (Matei 27:46). Răcnetul Său pe cruce ne arată că păcatul este de nesuportat pentru Dumnezeu. Pe Calvar nu s-a petrecut doar un simulacru, în care Fiul a mimat durerea, iar Tatăl a mimat îndepărtarea. Acolo se regăsește, în dimensiuni 1/1, toată realitatea cumplită a păcatului, o realitate inexprimabilă, pe care cei ce disprețuiesc astăzi mila lui Dumnezeu o vor experimenta personal „atunci”.
Dar șarpele din vârful prăjinii nu era autentic! Era doar o imitație, o asemănare, era „de aramă”. Și același Pavel explică: „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând... pe Însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3). Deși murind ca un șarpe, El nu era șarpe! Lui Hristos, substitutul păcătoșilor, nu I s-a găsit nici urmă de păcat!
[1] T. Roland Philips, în Encyclopedia of 7700 Illustrations, 1988, p. 459.