Credința care întrece rațiunea
Poate că cineva dintre cei mușcați atunci, în pustie, și-a pus întrebarea: „Adică cum? Veninul este o realitate «foarte» materială. Acționează biochimic, nicidecum spiritual. Cum ar putea o simplă «privire» să anuleze efectul letal al veninului asupra centrilor nervoși sau asupra structurii sângelui? E absurd!”
Poate că unii au refuzat să creadă făgăduința, pentru că era irațională, și... au pierit. Dar toți cei care au privit au trăit!
Iată și cea mai pe înțeles explicație pentru „ce e credința”. Este „a privi, în ciuda lipsei de evidențe”. În timp ce trupul intra în convulsii și ochii se împăienjeneau – evidențe că moartea se apropia –, omul care pur și simplu privea crezând, întemeiat pe promisiunea lui Dumnezeu și nu pe ce simțea el, era vindecat!
Așadar, credința nu se întemeiază nici pe evidențe, nici pe cauzalitatea lumii noastre materiale, nici pe cât de bun sau rău sunt... Ea se întemeiază exclusiv pe promisiunea Creatorului: El a făgăduit și El va și împlini, pentru că El este credincios și nu minte! Cum va împlini? Asta nu mai știu. E treaba Lui „cum”. Partea noastră este să privim și să credem simplu că „Dumnezeu este (există) și că El răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).
Numai doi pași
Prin prisma convorbirii lui Nicodim cu Isus, percep lumea în termenii istoriei din pustie: Pustia – e lumea distrusă de păcat. Șarpele înfocat – e Satana. Veninul lui – e păcatul mortal.[1] Alterat de otravă – e starea omului când păcatul i-a pătruns toată ființa și e în curs de a muri! Șarpele de aramă – e substitutul, într-o asemănare cu păcatul, pe care îl ia asupra Lui, devenind blestem pentru noi (Galateni 3:13). Privirea – este actul credinței care se întemeiază pe ce-a promis Dumnezeu. Iar vindecarea este curățirea minții și a sufletului prin sângele Lui, fapt care ne eliberează de tot veninul păcatului și de moartea lui.
Metafora „nașterii din nou” este minunată. Nimeni nu se poate naște pe sine însuși, ci altcineva răspunde de acest act. Este Dumnezeu, prin Duhul Său, care ne aduce la viață în virtutea răscumpărării lui Isus Hristos. Dar metafora aceasta este imperfectă. Ea evidențiază faptul că „nașterea” nu se va produce în veci dacă omul păcătos nu își dă votul, alegerea, dacă respinge lucrarea Duhului Sfânt. Prea adesea dorim schimbarea, fără ca acest proces să ne implice. Iar rezultatul e nul.
Limita metaforei „nașterii” este compensată de simbolistica „șarpelui de aramă”. Hotărât că Dumnezeu aducea vindecare pentru fiecare muribund. Dar niciun muribund nu primea vindecarea oferită gratuit dacă nu parcurgea cei doi pași simpli, dar vitali – aceiași doi pași care se cer din partea fiecărui păcătos „mușcat” de păcat:
1) Trebuie mai întâi să recunoști că ești rău, că ești păcătos pierdut, mușcat de diavolul; trebuie să recunoști că în tine nu există niciun ajutor și că veninul păcatului lucrează implacabil moarte veșnică. Nu simți cum timpul te trage tot mai mult spre mormânt? Acesta este primul pas.
2) Trebuie apoi să privești! Nu e altă cale decât să privești la Isus Hristos, să crezi în Cel Răstignit în locul tău. Privește doar – și vei trăi!
„Șarpele de aramă” – moartea lui Hristos ca substitut al lumii păcătoase – este axa istoriei mântuirii. A fost voia Sa expresă să ne amintim de ceea ce s-a petrecut pe Calvar, înainte de oricare alt eveniment: întruparea, învierea, înălțarea... Doar reactivând mesajul șarpelui aninat de lemn pentru fiecare secvență a Marii lupte prin care trecem, putem noi să vedem puterea Șarpelui nimicită în noi.
⁕ Juan Frias. S-a întâmplat în anul 1947, în Brazilia. Cu ocazia unei nașteri foarte grele, o mamă a murit, lăsând doi gemeni în urmă. Tatăl lor murise cu două luni mai înainte, într-un accident de mină. Astfel că cei doi copii au fost dați spre adopție. Căile celor doi gemeni s-au despărțit: Juan a fost luat de familia Frias, care mai avea doi copii acasă. Armando a fost adoptat de familia Escalantes, din Rio de Janeiro, o familie bogată și fără copii. În familia Frias, lucrurile au mers bine o vreme. Pe când însă Juan avea șase ani, doamna Frias mai aduse pe lume încă un copil. La scurtă vreme după aceea, domnul Frias și-a pierdut slujba, și situația lor materială s-a deteriorat. Neajunsurile s-au repercutat, în primul rând, asupra lui Juan, care a început să perceapă dureros că este discriminat. Și, cum se întâmplă, asemenea frustrări nasc reacții. Mai întâi tăceri lungi, apoi răzvrătire. Domnul Frias s-a simțit liber să-l pedepsească bărbătește. La zece ani, când a aflat în sfârșit că soții Frias nu sunt părinții lui, Juan a fugit pentru prima dată de acasă. La 14 ani, Juan a lăsat școala, casa și și-a luat soarta în mâini. La 16 ani a fost implicat într-o spargere și a fost închis. De atunci, viața lui a oscilat între pușcărie și libertate. La 26 de ani, Juan avea să comită un lucru teribil, care avea să-i pecetluiască soarta: Răpește doi copii, de trei și de cinci ani, sperând să obțină o răscumpărare de 20 000 de dolari. Lucrurile însă nu merg după cum socotise. Cazul este publicat în toată Brazilia. Toată poliția se pune în mișcare. De la Ponta Grossa până la Pelotas, cetățenii organizați în cete caută toate ascunzișurile... Hăituit și împovărat de prezența celor doi micuți, Juan se descotorosește de ei: îi ucide și-i ascunde în două cutii mari. La scurt timp după crimă, Juan e prins. Știrea apare pe prima pagină a ziarelor. Opinia publică clocotește împotriva asasinului. Toți așteaptă răzbunarea legii.
În acest timp, Armando, fratele lui, ajunsese un tânăr cu o înaltă educație. Deja director al companiei UBB International cu sediul în SUA, al cărei vicepreședinte era chiar tatăl său adoptiv, Armando era introdus în lumea internațională a businessului. Într-o zi, în timpul pauzei de masă, pe când frunzărea ziarele, ochii îi cad pe prima pagină a ziarului Jornal do Brasil și încremenește. Era chiar poza lui sub un titlu mare, anunțând o crimă oribilă. Înfrigurat, citește tot articolul și află că Juan, de aceeași vârstă cu el, era fiul adoptiv al familiei Frias. Cu simțământul că adopția ascundea un mister, acasă Armando îl abordează direct pe tatăl său: „Ce-i cu asta?” Tatăl e vădit tulburat și evită subiectul. Seara, Armando îi determină pe părinți să-i spună totul, iar ei îi mărturisesc totul. Zdrobit de revelație, Armando simte nevoia să se retragă un timp într-o stațiune, undeva în Marea Caraibilor, să se reculeagă. După trei săptămâni, Armando se întoarce acasă cu o expresie de pace și le împărtășește părinților planul pe care-l are: prin relațiile pe care le are tatăl său, vrea să ajungă la fratele său în închisoare. Vrea să-i propună... un schimb. Când aud, părinții lui cad pradă disperării. Dar Armando este un bun creștin. El crede că este datoria sa să-i ofere șansa vieții sale fratelui său, care a fost lipsit de privilegiile de care el s-a bucurat. După săptămâni de discuții, părinții cedează. Vor face totul să-l ajute pe Armando să-și realizeze planul.
Mașinăria relațiilor se pune în mișcare. În câteva săptămâni, Armando obține aprobarea specială pentru un număr de opt vizite a câte 30 de minute, împreună cu atenționarea privind pericolul la care se expune. Un criminal bestial ca Juan, înnebunit în așteptarea sentinței, este în stare de orice!
Prima întâlnire: însoțit de un gardian, Armando intră în celulă. Poartă o perucă, barbă și mustăți, ca să ascundă asemănarea. Vorbește de unul singur, căci Juan nu-i acordă atenție. A doua întrevedere: Armando îi cere gardianului să-i lase singuri. Acum îi arată compasiune și înțelegere. Juan tace. A treia vizită: Juan începe să prindă încredere pentru interesul pe care străinul i-l arată și începe să-și deschidă sufletul. În a patra ocazie, Juan e cel care vorbește mai mult. Frustrarea izbucnește din el: Deapănă amărăciunea copilăriei trăite în familia Frias și toate deziluziile. În a cincea ocazie, Armando își dă masca jos și se identifică drept frate al lui. Juan este blocat. Plânge ca un copil. La a șasea întâlnire, comunicarea dintre ei devine totală. Armando îi dezvăluie planul lui. Juan este revoltat. Nici vorbă să accepte! La penultima vizită, Armando stăruie. Juan se clatină în hotărârea lui. La despărțire, îi atrage atenția ca data viitoare să fie gata pentru travesti. Sosi și ultima vizită. Cu greu, Juan acceptă să îmbrace veșmintele și peruca fratelui său. Înainte de despărțire, Armando îi spune ultimul său mesaj: „Adu-ți aminte că de-acum tu nu mai trăiești viața ta, ci viața lui Armando Escalantes. Un altul care să moară pentru tine nu mai există. Trăiește demn de iubirea mea.” La care Juan răspunde: „Jur că-ți voi onora amintirea!” Garda vine și-l conduce apoi pe falsul Armando afară, unde o mașină a UBB îl așteaptă. Cu inimile sfâșiate, părinții îl salută pe noul lor fiu... După numai două săptămâni, la 28 iulie 1973, în sala ticsită a tribunalului din Rio Grande, juriul anunță sentința lui Juan Frias: moarte prin spânzurare. Undeva în sală, un tânăr elegant se frânge în bancă, în timp ce părinții lui îl susțin...
Noul Armando s-a ținut de cuvânt. A recuperat extrem de repede handicapul. Ajutat de tatăl său și de un consilier, a reușit să-l înlocuiască demn pe fratele său în răspunderile de director. Familia Escalantes a trăit din nou zile frumoase până când acest al doilea fiu al lor moare într-un accident de elicopter, la 31 de ani.[2]
Pe marginea dramei lui Juan, recitesc cuvintele lui Isus: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12,13).
Oferta este autentică. Este încă deschisă. Și e fără limite!
Epilog amânat
Pe moment, dialogul lui Nicodim cu Isus se termină în suspans. Evanghelia însă aduce și deznodământul. Abia după ce L-a văzut pe Fiul omului înălțat ca șarpele de aramă pe lemn, Nicodim înțelege pe deplin mesajul. Și, când toți Îl părăsesc, în cel mai întunecat ceas din istoria Sa, Nicodim intră în scenă, fără nicio protejare de sine (Ioan 19:39,40). Imensa lui avere, despre care Josephus spunea că ar fi putut hrăni tot Ierusalimul timp de doi ani de zile, Nicodim o consacră cauzei Galileeanului care i-a descoperit taina cea mai dureroasă, dar și cea mai fericită.
[1] Felul în care acționează veninul este extrem de relevant pentru modul în care nimicește păcatul: el fie atacă sistemul nervos, pe care sau îl excită (convulsii, tetanii), sau îl deprimă (paralizii, stop respirator sau cardiac); fie atacă sângele, coagulându-l sau distrugând vasele capilare; fie produce reacții alergice (ca inflamații violente) ce conduc la moartea țesutului. Cum spunea Ellen G. White: „Păcatul întunecă mintea, împietrește inima, pervertește simțurile și slăbește voința” (Calea către Hristos).
[2] După Michel Balais, în Revue Adventist, 1978.