Ieri ai terminat de citit capitolul 6 – Șarpele de aramă.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/dqietWQmbX4mxKaA8
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 7 – Revoluție în Samaria.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Scriptura afirmă cu certitudine că Isus Hristos este jertfa de ispășire pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2:2). Din nefericire, Scriptura nu poate oferi și certitudinea că toată lumea va beneficia de ispășirea Mielului lui Dumnezeu. Deosebirea între cei ce beneficiază de harul salvator și cei ce îl pierd stă într-un singur lucru ce ține de alegerea omului. Acest lucru este credința omului.
⁕ În 1853, Hudson Taylor se afla în drum spre China, într-una dintre cele mai mari aventuri misionare ale creștinismului modern. Pe când corabia cu pânze naviga în dreptul unei insule din arhipelagul Bismarck, vântul a slăbit și s-a oprit, iar curenții împingeau încet, dar sigur, corabia spre țărm. Sute de canibali umpluseră plaja și-și pregăteau pirogile pentru a le lansa pe apă, imaginându-și deja un mare ospăț. Agitat, căpitanul l-a căutat pe tânărul de numai 20 de ani și l-a implorat să strige la Dumnezeu după ajutor. Taylor i-a răspuns: „Mă voi ruga cu condiția să mergi și să întinzi velele ca să prindă briza.” Căpitanul ezita. Fără vânt, avea să ajungă de râsul echipajului! Dar Taylor a rămas hotărât. Neavând încotro, căpitanul a cedat, iar Taylor s-a pus pe genunchi împreună cu câțiva creștini de pe vas. Nu trecuseră nici zece minute că o bătaie în ușă îi întrerupse. Era căpitanul. Îi implora să înceteze rugăciunea, căci vântul se întărâtase atât de mult încât nu mai putea manevra corabia.
Desfășurarea credinței care mișcă cerul și pământul trezește admirația! Oamenii aceștia au vocație de eroi. În realitate, nu mărimea personalității acestora, ci micimea oamenilor obișnuiți în materie de credință e ceea ce le conferă statură de titani. De regulă, omul modern nu crede decât atunci când este disperat (adică „fără speranță”) și, în consecință, crede orice, chiar și ridicolul, numai să scape cumva.
Credința eroică, deși este încă admirată, nu face parte din articolele folosite curent, în primul rând din cauza lipsei cunoștințelor în ce privește religia creștină.
Credința e socotită a fi 1) un dar deosebit (venit de la Dumnezeu), un har pe care nu toți îl pot avea, ci numai „eroii”. Spunea cineva: „O, dragă, apreciez credința voastră! Aș vrea să cred și eu ca voi, dar n-am harul ăsta. Nu pot să cred, deși mi-ar plăcea.”
În plus, credința e considerată 2) o performanță deosebită (pornind de la om spre Dumnezeu), la care ajunge doar cel supradotat sau cel care, prin eforturi stăruitoare, a ajuns să o merite.
⁕ Simion Stâlpnicul a fost un cioban din Siria secolului al V-lea. Dornic de o viață pioasă, s-a dus să se călugărească. Nu după multă vreme, a ajuns să-i exaspereze pe cei din mănăstire prin austeritatea sa extremă, până când l-au dat afară. Așa deveni Simion anahoret, adică pustnic, trăind de unul singur în ținutul de la nord de Aleppo. În jurul anului 420 d.Hr. – avea vreo 30 de ani –, ca să scape de oamenii care nu-i dădeau pace, s-a izolat în vârful unui stâlp. La început, stâlpul avea doar doi metri. Dar, propășind spiritual, Simion și-a tot înălțat stâlpul, urcând tot mai mult... Ultimul său stâlp măsura 15 metri! Timp de 37 de ani a stat Simion pe stâlp, bătut de soare sau ploi, stând în picioare sau șezând zi și noapte, protejat de o mică balustradă, ca să nu cadă. Pe o scăriță, câțiva ucenici îi aduceau mâncare. Acolo se închina Simion de 1 244 de ori pe zi... Asta da „credință”!
Credința mai este privită ca 3) un dar spiritual comun, pe care însă nu-l pot activa decât cei cu inima curată. Întrucât însă noi suntem păcătoși, cu inimi murdare, n-avem nicio șansă de a fi acceptați de Dumnezeu.
Această a treia opinie este cea mai răspândită. Păcătoșenia, iată bariera în calea credinței. Conștiința stării noastre bune sau rele este cheia lansării în sus, spre Dumnezeu; sau în jos, către pierzare. Pe cine primește Dumnezeu? Pe cei buni, nu-i așa? Din nefericire însă, conștiința ne condamnă pe toți. Ce altceva ne mai rămâne decât neîncredere, teamă, descurajare și abandon?
Galileeanul a rostit o frază care pe mine, păcătosul, m-a înviorat în cele mai negre descurajări. Pe cât este de simplă, pe atât de mult surprinde: „Pe cel ce vine la Mine, nu-L voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Bun, rău, nu contează. Doar să vii! Afirmația trezește un evantai de reacții, de nedumerire și chiar revoltă – până la credință biruitoare.
În capitolul trecut, am înțeles urgența „nașterii din nou”, de a schimba natura noastră, pentru care n-avem altceva de făcut decât să „privim”, adică să credem. Ah, să credem?!
Da, doar să credem. În capitolul acesta, vrem să descoperim cum se naște credința autentică și salvatoare în inima păcătosului, chiar și în cea mai ticăloasă inimă.
Popas periculos
Pentru a evita un posibil conflict cu ucenicii lui Ioan, Isus hotărî să Se retragă în Galileea. Drumul ducea printr-un ținut neprietenos, Samaria. Acesta aparținuse odată regatului de nord, Israel, dar fusese (în 722 î.Hr.) cotropit de asirieni și colonizat de popoare păgâne. De atunci, coloniștii au fost numiți samariteni, după muntele Samaria, unde își așezaseră capitala.
Drumul ducea pe lângă o fântână cu rezonanțe istorice. Ea fusese săpată de străbunul lor Iacov. Obosit de drum și chinuit de sete, Isus Se opri la marginea fântânii, sperând să sosească cineva după apă și să Îi dea de băut.
Fântâna aceasta din preajma localității Sihar încă există. În 1925, creștinii au construit o capelă deasupra fântânii. Adâncimea ei este mare, de 31 de metri. O, e chinuitor să fii însetat, să stai lângă fântâna cu apă rece și să n-ai cu ce scoate ca să bei...
Dar mai era un factor de tensiune: fântâna aceea era administrată de samariteni. Profilul spiritual al acestora era unul considerat a fi dintre cele mai abjecte. La data când au fost aduși cu sila în Palestina (2 Împărați 17:24-41), ei au importat și credințele lor păgâne. Având însă necazuri, au căutat și pe „dumnezeul locului”, Yahve, ca să I se închine. Astfel, au primit instruire religioasă de la unul dintre preoții evrei aduși special din robie. În cele din urmă, au adoptat credința biblică, fără însă a renunța la credința lor strămoșească, păgână. Rezultatul a fost un cult hibrid.
În timpul Domnului Hristos, samaritenii se naturalizaseră în cultura iudaică. Aveau și ei Tora[1] și o citeau. Dar mai cinsteau și pe dumnezeii lor. Religia lor nu era una cu totul „rea”, ci era un „amestec de bine și rău”, exact specialitatea lui Satana. Acesta era chiar motivul pentru care relația cu un samaritean era privită drept cea mai respingătoare asociere.
Prevederile rabinice stipulau: „Să n-aveți niciun fel de legături cu samaritenii, cu excepția afacerilor!” Cam cum sunt astăzi relațiile dintre evrei și arabii din Israel: doar pentru servicii, și cu cât mai puțin, cu atât mai bine. Până acolo mergea respingerea samaritenilor încât, printre regulile rabinice, era și aceasta: „N-ai voie să primești nici măcar o binefacere de la un samaritean!”[2] Iar acum, Isus tocmai așa ceva aștepta...
Cea mai nedorită alternativă
Ucenicii plecaseră în Sihar, la „afaceri” – să cumpere de-ale gurii –, în timp ce Mântuitorul aștepta cu răbdare. Soarele amiezii bătea drept în creștet (Ioan 4:6). Pe drumul dinspre cetate apăru în sfârșit cineva. Dar nu se putea mai rău: era o femeie.
Dacă am socoti, erau patru motive care ar fi trebuit să blocheze orice comunicare: a) mai întâi, era adversitatea dintre iudei și samariteni; b) apoi, nu era îngăduit unui bărbat să discute cu o femeie, acestea constituiau o categorie socială inaccesibilă în public. Femeia n-avea voie să atingă măcar un bărbat, altul decât pe soțul ei; c) la asta se mai adăugau aparențele rele: femeia era singură și în preajmă nu mai era nimeni; d) dar problema cea mai mare era în legătură cu identitatea acestei femei. În vremurile acelea, femeile veneau în grup dimineața și seara ca să ia apă. Până la fântână era cale de peste un kilometru. Iar aici era una care se sustrăgea obiceiului! Cu siguranță că era una repudiată de societatea femeilor virtuoase. Îți poți imagina de ce! În plus, cât era ziua de mare, femeile aveau treabă multă. N-aveau vreme de plimbat. Oare femeia aceasta n-avea nicio treabă?
A-i cere un serviciu în aceste condiții comporta un risc dublu: fie de a fi refuzat usturător, fie de a te trezi cu avansuri.
Ignorând total prezența străinului, samariteanca sloboade găleata, metru cu metru. Isus are suficient timp s-o „citească”... 31 de metri în jos, alți 31 de metri în sus... La urmă, rostește scurt: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4:7).
Pe Isus Îl interesa apa. Dar mai mult omul. Este impresionantă înclinația lui Isus pentru oameni fără speranță! În tot timpul misiunii Sale, El Se ocupă îndeaproape de acești „paria”. Fariseii turbau când Îl vedeau la masă cu vameși, cu „zachei”, cu lepădați, sau când auzeau pilde cu samariteni! Drept urmare, în timp ce iudeii Îl întâmpină cu tot mai multă lipsă de credință, cei excluși din cercul iudeilor „buni” răspund neașteptat de pozitiv. Sunt păgâni, canaaniți, vameși, desfrânate, romani, samariteni!
Dintre toți evangheliștii, fostul vameș Matei inserează această „afinitate răsturnată” chiar în genealogia cu care începe evanghelia sa. Nu numai că Matei include nume de femei – lucru fără precedent în alcătuirea genealogiilor iudaice –, ci pe deasupra notează „defectele” genealogice ale lui Isus: toate cele patru femei se remarcă printr-o istorie reprobabilă. Trei dintre ele sunt străine: Tamar – o canaanită incestuoasă; Rahav – o prostituată din Ierihonul păgân; Rut – o moabită. Pe singura iudeică, Bat-Șeba, nici măcar nu-i dă numele, ci o prezintă drept „nevasta lui Urie Hetitul”, așa ca să le fie clar tuturor că n-ar trebui să fie pomenită drept soția lui David!
[1] În ebraică, Tora – „Legea”, referindu-se la cele cinci cărți ale lui Moise.
[2] Vă puteți imagina câtă mânie a stârnit în inima fariseilor pilda Mântuitorului despre samariteanul milos?!