Golul din suflet
Pe când apa clipocește în fântână, Isus rupe tăcerea: „Apă!” Subiectul discuției este cât se poate de legitim. Convorbirea se axează pe un subiect vital în Orient: apa.
Surprinsă de cererea iudeului, femeia replică sarcastic: „Cum Tu, iudeu...?” (Ioan 4:9). Riposta e dură – ca a celei mereu lovită, ba de iudei, ba de samariteni, fiind înțelenită în complexe și mereu în gardă... Replica ei este reacția celor ostracizați. Radiografia psihologică arată închidere totală. Gradul de „încredere”, sau „credință”: zero! Din răspunsul ei, este mai mult ca sigur că samariteanca ar fi plecat fără să catadicsească să-I dea un strop din vadră. Ecoul cererii Lui mai vibra totuși în urechile ei: lângă ea stătea un om ars de sete. Prin „dă-Mi să beau”, Isus punea fundamentul unei relații reparatoare: sufletul trebuie mai întâi să fie muiat prin milă, compasiune pentru aproapele.
Ca și când n-ar fi auzit replica, Hristos continuă pozitiv: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau», tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10).
Superbă paralelă:
El – însetat, lângă fântâna plină de apă, dar fără putință de a bea, pentru că n-are cu ce; și ea – însetată, lângă o altă fântână plină, dar fără putință de a lua din apă, pentru că n-are mijlocul de acces numit credință!
Adresându-Se inimii, dar și minții, Isus aduce trei necunoscute în discuție: 1) Darul lui Dumnezeu; 2) persoana dătătoare și 3) Apa vie.
Din prima, gândul Îl identifică în toate cele trei elemente pe Isus! Un studiu atent ne aduce date în plus:
1. Darul lui Dumnezeu: este Evanghelia, salvarea! Este darul pe care îl oferă Dumnezeu, dar nu ca pe un loz de tombolă: tragi și vezi ce-ți cade. Darul este indisolubil legat de relația cu Persoana care oferă darul, adică:
2. Dăruitorul. Cine vrea Evanghelia, cu viața veșnică și cu toate binecuvântările ei, trebuie mai întâi să caute să intre în relație cu Cel ce le dăruiește. Sunt atât de mulți creștini care visează doar „buzunarul” lui Isus. Ca să obțină darurile din „buzunar”, sunt gata să plătească toate taxele și vămile, oricât de grele și neplăcute ar fi. Dar ca să intre într-o legătură personală cu Mântuitorul – se codesc: e împotriva firii! (Apropo! Cât timp petreci cu El de vorbă, în rugăciune?)
3. Apa vie. Nu-i altceva decât fericirea unei vieți împlinite și cu sens, care țâșnește din părtășia cu Isus!
Femeia se oprește. Se întoarce spre Galileean. Coarda căutărilor adânci îi este atinsă și vibrează dureros: „Doamne…, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot” (Ioan 4:15).
Cât a înțeles femeia? Căuta darul sau Îl căuta pe Dăruitor? Din răspunsul ei, cred că ceea ce a intuit ea și pentru care i s-a stârnit dorul era „apa vie”, fericirea autentică, atât de dorită și căutată de sufletul oricărui om...
⁕ Johann Wolfgang von Goethe (1749–1832). Puțini au fost mai răsfățați și mai privilegiați decât Goethe. Cei mai de seamă oameni de cultură și marii politicieni făceau pelerinaje la Weimar, reședința acestuia. Schiller, Beethoven, Mendelssohn – ca să numim doar câțiva dintre ei – îl adorau, socotindu-l dumnezeiesc. Femeile frumoase îl iubeau platonic și nu numai, iar el le răspundea cu poezii nemuritoare... Chiar și Napoleon, după întâlnirea cu el declarase: „Voila un Homme!”[1] L-a invitat chiar să meargă cu el la Paris. Goethe, considerat cel mai mare geniu pe care l-a avut lumea și care a primit recunoașterea genialității chiar în timpul vieții, care nu știa ce lucru să-și mai dorească..., scria spre sfârșitul vieții sale: „Am fost foarte rar fericit!”
Stereotipurile oamenilor pentru fericire sunt ca apa din fântâna lui Iacov. Nu sting focul din suflet.
Timpul 1: Întâlnire cu Persoana
Samariteanca a prins ceva, dar înțelegea mult prea vag. Ceea ce o motiva mai mult era autoritatea Persoanei care-i vorbea! De fapt, intuise că era vorba de ceva foarte important, care răspunde la „sete”, la nevoile ei adânci.
„Dă-mi această apă...” Schimbarea de atitudine în samariteancă este de 180 de grade: de la respingere la acceptare. Mugurul credinței a răsărit! Ce a produs nașterea credinței? Întâlnirea cu Persoana, cu Isus.
Nu poate exista credință autentică la a cărei temelie să nu stea Isus. Axioma aceasta confirmă și reversul: că există credințe creștine surogat, chiar dacă toată doctrina pe care construiesc este pur biblică. În lumina planului de mântuire, credința care-l definește pe cel salvat este relația cu Persoana; și abia după aceea – ca o consecință – doctrina pură, biblică. Altfel, doctrinismul fără Hristos este una dintre cele mai respingătoare contrafaceri, cea care a născut „fundamentalismul” cu îndreptățirea sa de sine.
Cunosc din Scriptură că între cei mântuiți vor fi unii care n-au auzit niciodată despre Hristos și nu L-au cunoscut în niciun fel. Cum rămâne atunci cu axioma? Iată răspunsul: Așa cum oamenii din toate generațiile dinaintea venirii lui Isus pe pământ „L-au cunoscut” fără chip sau nume, însă au fost câștigați de principiile milei și ale neprihănirii Sale prin lucrarea neștiută a Duhului Sfânt și au crezut în ele, tot astfel atâția păgâni, chiar canibali, L-au cunoscut înainte de a apărea primul misionar. Ziua aceea ne va rezerva nespuse surprize!
La întrebarea: „Cum se naște credința?” – punctul 1 al răspunsului este: privind la Persoana lui Isus.
Timpul 2: Zona minată
Dialogul Mântuitorului cu femeia continuă, deci răspunsul încă nu este complet! Cu delicatețe, Isus îndreaptă șuvița de credință spre o zonă-cheie: cea care generează setea.
„Du-te… de cheamă pe bărbatul tău” (Ioan 4:16). Este a doua oară în Evanghelia după Ioan, în decurs de numai două capitole, când Mântuitorul rupe linia logică și provoacă un șoc. Cu ce rost îl vrea pe bărbatul ei? Dacă ar fi fost pe câmp sau la negustoria lui, de unde putea să-l ia chiar în clipa aceea? Nedumerirea mea a încetat de când am citit Ioan 2:25: „Și n-avea trebuință să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El Însuși știa ce este în om.”
Solicitarea Lui este plină de sens. Voia să ducă discuția spre zona interzisă, zona minată, pe unde nu calcă nimeni, decât păcătosul și Dumnezeu.
„N-am!” veni reacția promptă! „Bine ai zis că n-ai” – confirmă Isus, apoi îi desfășură tot trecutul, care nu putea fi calificat decât prin genericul „păcat”. O, dar tonul Lui! Nimic care s-o lovească, s-o condamne. Atunci când Isus atacă această zonă minată și camuflată, păcatul, întotdeauna are în fața Lui bolnavi, victime, de care-I este milă necuprinsă.
Femeia îngheță. Înaintea ei stătea Acela care-i urmărise toate ceasurile vieții. Știa acum că și setea ei, și apa vie pe care o dorea se împotmoliseră în problema ei acută, de care nimeni n-a putut s-o ajute să scape.
Astăzi, în biserici, lumea vine pentru multe nevoi: pentru sănătate, pentru ocrotire, pentru bani, pentru succes, pentru moartea vrăjmașilor, pentru fericire, pentru copii, pentru pace, pentru viață, pentru examene, pentru un loc de muncă... și lista nu contenește. Dacă omul capătă tot ce cere din listă, gura i se umple de laudă: „Bun e Dumnezeu!”
Recunosc că multe dintre cereri sunt legitime. Și totuși nu-mi revin din mirare să constat cât de pe-alături sună toată înșirarea de mai sus atunci când o pui alături de singura problemă adevărată a omului, unica prioritate, cu aplicația cea mai durabilă și cu urmările cele mai dramatice – „salvarea din păcat și moarte și a fi împreună cu Dumnezeu pentru veșnicie”! Pentru asta a rânduit Dumnezeu credința și biserica! Și cum de toată lumea bună nu-și dă seama că Dumnezeu este utilizat la multe și mărunte, numai la scopul pentru care Hristos a venit pe pământ, nu?!
Există o pagină neștiută, care se scrie chiar acum. Ea nu va fi cunoscută decât „atunci”. O scrie Duhul Sfânt, ca un raport al tuturor revelațiilor Sale și al reacțiilor noastre față de acestea. Descoperirile Duhului nu sunt cu privire la nu știu ce chestiuni apocaliptice. Ele sunt focalizate asupra unei singure dominante: „Va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul...” (Ioan 16:8). Este o zonă dureroasă, recunosc. Răspunsul nostru la aceste apeluri determină atât cursul vieții, cât și punctul ei terminus. Toți cei care au ajuns modele ale neprihănirii printre păcătoși au intrat pe poarta recunoașterii că sunt vinovați și păcătoși pierduți: Petru, copleșit de atâta dragoste, strigă: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!” (Luca 5:8); Pavel mărturisea cu umilință: „Sunt cel dintâi dintre păcătoși” (1 Timotei 1:15). Iar acum este rândul unei samaritence.
⁕ Karl Meninger, psihiatru renumit (în Here I stand, 1950), povestea despre un individ de cca 60 de ani, care apăruse, într-o zi de septembrie, la colțul bulevardului Chicago Loop. Îmbrăcat scrobit, cu fața severă, cu mâna întinsă, omul fixa trecătorul și rostea sec: „Vinovat!” Pantomima avea un efect extraordinar. Trecătorii mai întâi erau uluiți, apoi ezitau, se uitau aiurea, priveau unul spre altul... și din nou la individ... ca apoi să-și continue drumul agitați. „Un trecător, întorcându-se spre mine, mă întrebă uimit: «Dar de unde știe, dom’le?»”
Hristos vine nu ca să fie în primul rând ocrotitor, binefăcător, vindecător, răzbunător, ajutor, binecuvântător..., ci Salvator, Mântuitor. Lipsa cea mare din sufletele atâtor creștini onești care caută bisericile, în același timp și prima condiție pentru ca cineva să simtă nevoia după Isus, este să știe mai întâi că sunt pierduți! Și uimitor! Din atâtea sute de milioane de creștini... cine se simte pierdut? Mai nimeni!
[1] „Iată un Om!” – în franceză.