Binecuvântată fie durerea!
La medic nu mergi când ești sănătos. Nici măcar când ești bolnav. Mergi numai când te doare. Spre acest prag forjează Isus în dialogul cu femeia. Aceasta este scânteia, sau „timpul 2” al zămislirii credinței adevărate din om: descătușarea „nevoii” – a durerii celei mai profunde. Durerea este singura noastră recomandare pentru medic. Cu cât ea este mai mare, cu atât ne încadrăm și mai mult în categoria „urgență”.
Reactivând buboiul din conștiință, păcatul, Isus trezește marea și profunda nevoie după salvare! Pe această temă se derulează cea mai fericită întâlnire dintre păcătos și Hristos. Află că doar două persoane se ocupă intensiv și consecvent de păcat: Satana și Dumnezeu. În timp ce Satana exploatează coeficientul de distrugere pe care păcatul îl poartă cu sine, spre nimicirea purtătorului, Dumnezeu convertește păcatul în cel mai puternic resort care-l aruncă pe păcătos în brațele Salvatorului.
⁕ Charlotte Eliott se născuse în Anglia, tocmai pe când izbucnea Revoluția Franceză. Copil răsfățat, își ducea viața fără grijă. Supradotată, fata a devenit populară prin melodiile, versurile satirice și prin caricaturile ei. La 30 de ani, ființa ei alertă a fost năpădită de o suferință degenerativă care o țintuia tot mai mult la pat. Pentru o fată vioaie, aceasta e circumstanța cea mai prielnică depresiei. Spiritul vesel a părăsit-o. Conștiința micilor sau marilor păcate îi topea ultimele speranțe de viață. Moartea i se părea aproape. Duhovnicii care apăreau din când în când nu făceau decât să-i augmenteze simțământul vinovăției, de care nu putea să scape. Familia făcea în taină planuri de înmormântare.
Cesar Malan, un pastor elvețian, el însuși muzician, din dorința de a o ajuta, a vizitat-o în mai 1822. În timpul mesei, Charlotte și-a ieșit din fire și a început să-L acuze pe Dumnezeu și pe părinți. Aceștia, jenați, au părăsit încăperea. Într-un moment de răsuflare, pastorul îi vorbi liniștit:
– Ești obosită de tine, nu-i așa? Te cramponezi de ura și mânia ta, pentru că n-ai de ce altceva să te agăți. Ca urmare, ai devenit acră, amară și plină de resentimente.
– Ai vreun tratament? a întrebat fata.
– Am. Credința, pe care o disprețuiești.
Pe măsură ce vorbeau, Charlotte se înmuia.
– Spune-mi, zise fata, dacă aș vrea să devin creștină și să am pacea pe care o ai tu, ce ar trebui să fac?
– Să te predai lui Dumnezeu așa cum ești, cu luptele, temerile, urile și orgoliile tale!
– Vrei să spui să vin la Dumnezeu chiar așa cum sunt?
– Dacă aștepți să devii mai bună, nu vei veni niciodată. Nu căuta să-ți ascunzi vinovăția. De aici, de la vinovăție, începe vindecarea. Vino la El ca un păcătos pierdut. Și Mielul lui Dumnezeu îți va lua povara.
După zile de lupte sufletești, Charlotte căzu la picioarele lui Isus așa cum era. Și-a mărturisit păcatul, iar sufletul ei a primit pace. Apoi a început să scrie din nou. Printre cele mai frumoase versuri din imnologia creștină, sunt cuvintele cântării ei: „Așa cum sunt n-aduc nimic...” Cu toate că Charlotte Eliott a rămas în continuare țintuită de pat, zilnic sărbătorea o înnoire a relației personale cu Isus. Paralitică, dar plină de bucurie, a trăit până la vârsta de 80 de ani.[1]
Citeam odată că, în Împărăția lui Dumnezeu, în cercul cel mai apropiat de tronul Mântuitorului vor sta cei mai mari păcătoși. Ciudată favoare! mi-am zis nedumerit. Am înțeles mai târziu. E ca și cu legea pendulului: cu cât îl îndepărtezi mai mult de punctul de echilibru, cu atât mai puternic se va lansa în extrema opusă. Sau: cu cât nevoia de eliberare este mai dureroasă, cu atât alipirea de Salvator este mai profundă! Cui i se iartă mult iubește mult, „dar cui i se iartă puțin iubește puțin” (Luca 7:36-50).
Puținul sau multul din parabola datornicilor – atenție – nu are în vedere categorii de păcate sau crime. Cuantificarea „puțin – mult” descrie mai degrabă „cât” din tot păcatul nostru Îi descoperim lui Isus spre iertare! Indiferent că ești om de treabă sau viețaș în temniță, păcatul este la fel de mortal. Fie că mori de bombă atomică, fie de un mic glonte de revolver, tot moarte se cheamă. În Matei 7:23 și 25:12, atunci când Isus Se confruntă cu cei pierduți, reproșul Său este: „Niciodată nu v-am cunoscut.” M-am întrebat și eu de ce nu spune: „Niciodată nu M-ați cunoscut!” sau „niciodată nu L-ați cunoscut pe Tatăl”. Iată de ce: pentru că una dintre cele mai importante lucrări ale credinței este să ne facem pe noi înșine cunoscuți lui Dumnezeu, scoțându-I la iveală tot ce este în noi, așa cum suntem. Doar faptele bune nu sunt de ajuns („N-am prorocit noi...?” – Matei 7:22). Relația cu Dumnezeu trebuie să fie întemeiată pe o descoperire de sine completă înaintea Lui. Doar o deschidere totală conduce la o alipire totală!
Un Mântuitor personal
Femeia samariteană nu schițează nicio apărare. Ea continuă să stea cu păcatele descoperite înaintea Galileeanului. Iertarea Lui îi cuprinde ființa, chiar dacă Ioan nu consemnează vreo declarație formală ca: „Ego te absolvo!”[2] Și, ca o culminare a acestei relații dintre un păcătos pierdut și Salvatorul său, Străinul i Se revelează ca fiind Hristosul, Mântuitorul. „«Știu că va veni Mesia. Când va veni El, ne va spune toate lucrurile», a spus femeia. Isus i-a zis: «Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.»” (vezi Ioan 4:25,26).
Punctul de sosire al acestui traseu, care începe cu timpul 1 și se împlinește cu timpul 2, culminează cu revelația unui Mântuitor personal. Noțiunea este mai puțin populară. Dar, pe cât este de adevărat că Isus Hristos a venit să ridice păcatul lumii (Ioan 1:29), pe atât de adevărat este și faptul că El nu salvează cu coșul, la grămadă, ci individual. Dar aceasta este o condiție care nu cere niciun efort în plus. Când îți deschizi sufletul înaintea Lui, cu toată necurăția ta, și când El îți dă iertarea și pacea Sa, atunci între tine și El se pecetluiește o relație personală, iar El devine Mântuitorul tău personal.
„Credința” în sine, luată ca atare, este zero. Ea nu operează nimic. Ea este doar o capacitate, și nu un act. Ea nu salvează pe nimeni. Credința devine salvatoare doar prin faptul că Îl prinde pe Isus de mâna care salvează. Salvarea vine nu prin ce e credința ta, ci prin ce este Hristos! Ce veste bună pentru slăbănogi!
⁕ Blaise Pascal (1623–1662). În anii căutărilor mele ca tânăr, am descoperit adevărul de mai sus. Ca un căutător fără prejudecăți, am fost marcat de experiența fundamentală a lui Blaise Pascal, socotit drept unul dintre cele mai mari genii ale lumii. După ce în adolescență s-a realizat deja ca fizician și matematician de renume mondial; și după ce a cenzurat toate filozofiile lumii ca un liber cugetător ce-a fost, deci după ce a ocolit marea și uscatul cu geniul său, a căzut zdrobit la piciorul crucii, ca să recunoască faptul că este cel mai mare păcătos și că Hristos este Salvatorul Său.
Ce deosebire între Pascal cel convertit și Goethe panteistul; între moartea senină a primului – la doar 39 de ani de zbucium[3] – și sfârșitul sumbru al celui de-al doilea – la 83 de ani –, mai mult decât dublu! – de desfătări!
Zorile se arată numai noaptea
Să recunoști că ești cel mai mare păcătos e cam periculos, ar putea spune cineva. „Psihologia vorbește atât de mult de imaginea de sine, de încrederea în capacitățile noastre, de forța lăuntrică ce zidește personalitatea.”
Nu te teme, la mijloc nu este nicio concurență, chiar dacă unii dintre marii psihologi și-au propus-o.[4] Între psihologie și religie există o diferență fundamentală în ceea ce privește atât obiectul cercetării, cât și metodologia de abordare. Psihologia investighează omul[5] într-o abordare strict umanistă[6], naturală și deci nespirituală[7], mai degrabă efectivă decât cauzală.[8] Religia creștină[9], în schimb, adresează problematica specifică a păcatului și a mântuirii într-o abordare de sus în jos, din perspectiva revelației, adică din perspectiva a ceea ce spune Dumnezeu. Cât timp psihologia nu se intersectează și nu se contrazice cu religia creștină; atâta timp cât își recunoaște relativitatea și nu pretinde autoritate spirituală, psihologia are sferă legitimă de existență și activitate.
Din punct de vedere spiritual, indiferent de „imaginea de sine” cu care ne raportăm față de ceilalți, înaintea lui Dumnezeu noi suntem doar niște păcătoși pierduți, condamnați la moarte veșnică. A recunoaște în mod cinstit starea fără scăpare în care ne aflăm, prin natura noastră pervertită, este actul salvator. Spunea omul credinței: „Credința adevărată începe acolo unde ni se pare că se termină!” Ea începe acolo unde efortul și speranțele noastre capotează și unde făgăduința Lui devine singura noastră temelie. Credința adevărată începe să licărească doar în noapte!
⁕ Tatiana Goriceva a fost lidera Komsomolului anilor ’80, din Leningrad, citadela spiritualității ruse. Inteligentă și atrăgătoare, ea spune: „Eram o studentă strălucită, mândria Facultății de Filozofie. În cursul zilei, frecventam cercurile de intelectuali rafinați, luam parte la conferințe erudite... Noaptea, în schimb, mă scufundam în disperare; mă amestecam cu scursurile societății, cu cei mai de jos: cu hoți, nebuni, drogați... Căutam decoruri murdare, beam prin poduri și pivnițe... Trăiam o viață dublă. Oricât de dușman al religiei ar fi fost, J. P. Sartre a știut să ne aducă exact la marginea acestei disperări, dincolo de care începe... credința.”
Tatiana a încercat yoga: „Am învățat treptat să folosesc energiile misterioase pe care le descoperisem. Yoga îmi plăcea prin ceea ce profesa: energetismul, adică un materialism fără nici cea mai măruntă fabulă evanghelică. Astfel, yoga devenise pentru noi un fel de mică punte între lumea empirică și lumea transcendentală. Însă vidul, devenit de mult existențial, nu a fost umplut prin aceasta. Dimpotrivă, el nu contenea să crească, prefăcându-se într-o spaimă mistică, ce mă înfricoșa până la hotarele nebuniei.”
„Nu mă rugasem niciodată, nici nu știam vreo rugăciune. Și iată că unul dintre manualele de yoga propunea un exercițiu cu Tatăl nostru. Am început s-o recit ca pe o mantră, fără introspecție și expresie, automat. După ce am recitat-o de vreo șase ori, m-am simțit deodată răscolită. Nu mintea mea proastă, ci întreaga mea ființă realiza că El există în mod personal; că El mă iubește și iubește întreaga creație... Cel pe care-L găsisem era Dumnezeul cel răstignit și înviat din morți. Într-o clipă, misterul creștinismului mi s-a revelat și, împreună cu el, și viața adevărată, și locul meu în această viață. Eram într-adevăr mântuită!”[10]
[1] Robert J. Morgan, Stories..., ed. 2000, pag. 71.
[2] „Eu te iert (de păcat)” – formulă rostită de preotul catolic la spovedanie.
[3] Pascal a suferit din adolescență de tuberculoză osoasă, boală teribilă, de care a și murit.
[4] Chiar Sigmund Freud și-a propus să facă din psihanaliză un substitut al religiei creștine.
[5] Psihologia îl ia pe om așa cum este, ca pe un dat obiectiv, ca pe măsura lui însuși.
[6] Criteriile de investigare sunt stabilite de judecata omenească, variabilă în funcție de plafonul variabil al cunoașterii, cât și de „școlile” de abordare diferite. Datorită pluralis-mului modalității de abordare, există atâtea sisteme psihologice, unele chiar antagonice.
[7] Concepția naturală privește lumea pozitivist (materialist); ea pur și simplu ignoră existența diavolului, pe Duhul Sfânt, cât și lupta spirituală ce se dă în sufletul omului.
[8] Lipsită de revelație, psihologia nu poate decât să plece de la efecte spre cauză. Astfel, ea constată efectele și, din aproape în aproape, caută să identifice cauze – atât cât îi permite experimentul științific. Cauzele identificate sunt de obicei cauze secundare, de natură materială.
[9] În mod voit am înlocuit termenul „teologia” cu „religia creștină”, întrucât, în multe aspecte, teologia a îmbrăcat haina filozofiei și a umanizat revelația divină. Dacă spui „teologia”, riști să fii întrebat: „Care dintre ele?” „Religia creștină” vrea să circumscrie adevărurile fundamentale biblice, așa cum sunt ele descoperite în Revelație și așa cum sunt ele experimentate de copiii lui Dumnezeu.
[10] Tatiana Goriceva, Noi, convertiții din URSS, 1983; citat de François Brune, în Hristos și Karma, 1995.